În 2009, Mariana Celac îmi trimitea CV-ul ei însoțit de acest mesaj e-mail: „Sper să fie ce trebuie”. Faptele vieții sale, devenite capitol final al prezentului volum, erau atunci argument în realizarea unui proiect al revistei noastre. Astăzi, în absența Marianei, acele cuvinte capătă rezonanță de exergă.
Cronologia faptelor se oprea la anul 2008. Cei care am cunoscut-o bine știm însă prin câte alte împliniri a continuat să dea Mariana Celac sens existenței sale. Citez doar două dintre ele: cartea atât de originală, inclasabilă, Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera (2016) și „ghidul adnotat” al Bucureștiului, din perspectivă arhitecturală, realizat împreună cu Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat, în versiunile succesive română și engleză (2016/ 2017). Al doilea număr pe care Secolul 21 se pregătește să i-l consacre curând (Mariana Celac, contemporanul nostru II) va da seamă și despre acești ani din urmă.
Dar oare nu același sens, de privilegiere a faptei, întărește programatic „Avertismentul” la Arhitectul B.Ioanide, din care transcriu prima frază?
„A descoperi nu atât «omul din dosul operei», cum spunea G.Călinescu – îndeletnicire pe care a mânuit-o cu autoritate – cât opera (de arhitect) în spatele eroului (literar) – iată ce își propune încercarea de față.”
Și oare nu acesta e tâlcul dedicației de pe exemplarul dăruit mie în 2016?
„Alinei, în așteptarea unei reacții critice, cu prețuire și dragoste M. Celac”
Cuvintele Marianei, exigent-afectuoase, sunt scrise nu cum se obișnuiește, pe pagina de gardă, ci la final de POST DICTUM, pe ultima filă: o invitație de-a face abstracție de persoana autorului, încredințând judecății doar faptele sale, opera.
Printr-un gest – cum altfel decât simetric – așez editorialul la final: Acest număr din revista Secolul 21 este, în bună parte, răspunsul meu la dedicația Marianei.