Aujourd’hui, toujours dans un exil assumé, poursuivi jusqu’à la fin, je sais que mon Ithaque n’est ni un pays, ni une personne…mais une œuvre. L’œuvre réunie par Brâncuși, le paysan roumain, génial et enraciné dans ses origines, qui à Târgu Jiu a dressé l’ensemble où il a réuni La Porte du baiser, la Table du silence et la Colonne de l’infini. Cette triade des postures spirituelles  – l’amour, la sagesse, le rehaussement – converties en sculptures forme le territoire que je porte en moi et qui m’ inspire l’appétit du retour. Un retour mental, aussi bien que vécu, concret, et, une fois, accompli.
      Un souvenir initial, blessant, mais point effacé, perdure: à sept ans, dans le pays communiste qu’était la Roumanie, un montage photographique m’a surpris dans une publication de l’époque Flacăra. D’un côté une femme splendide exposait son doigt avec l’ongle le plus long au monde et de l’autre l’Oiseau en vol présenté comme une «aberration » du sculpteur soi-disant roumain, Brâncuși. Voilà le début consternant… ensuite dans la ville où je vivais un ami venu de la capitale m’a amené au cimetière où, personne ne le savait, se dressait agenouillée une femme en Prière, le premier Brâncuși. Empreinte définitive sur l’adolescent que j’étais. Plus tard, un peintre réputé m’apprenait comment tourner autour d’une de ses œuvres  Mademoiselle Pogany car, m’expliquait-il, Brâncuși s’était dégagé du rapport strictement frontal avec la sculpture. Puis, une fois engagée la politique nationaliste de leader de l’époque, Ceaușescu, l’artiste honni dans les années 50 fut instrumentalisé au point de susciter le dégoût: sur des boîtes de chocolat ou d’allumettes, dans les stations d’essence, dans les marchés, il était exposé partout. Contagion généralisée de cette œuvre rebelle à de pareilles manipulations.  Un ami, Mircea Cantor, a même proposé récemment une exposition qui réunissait toutes les preuves de cet insensé programme de récupération. Révulsé, en solitaire, je formais le rêve d’aller voir l’ensemble de Târgu Jiu, voyage d’initiation indispensable. Mais, je n’y suis pas parvenu et j’ai quitté la Roumanie en portant avec moi la nostalgie de cette Ithaque à laquelle je n’avais pas eu accès. […]

Coloana infinitului, Itaca mea

Azi, exilat definitiv, pâna la capăt, fără îndoială, știu că Itaca mea nu e nici o țară, nici o persoană… ci o operă. Ansamblul lui Brâncuși, exilat, dar înrădăcinat, de departe, la Paris, a imaginat celebra asociere de opere unice ca Poarta sărutului, Masa tăcerii și Coloana infinitului. Această triadă – dragoste, înțelepciune, înălțare – transformată în sculptură o port în mine, și mai cu seamă Coloana, îmi inspiră dorința de a reveni în țară. Reîntoarcere imaginară, dar mereu căutată. Ea mă asociază lui Ulisse.
      O amintire inițială, jignitoare, dar neștearsă, o port în mine: la șapte ani, la Buzău, în fața Palatului Comunal, cumpărasem pentru tatăl meu revista Flacăra și, răsfoind-o, ochii mi-au căzut pe un montaj fotografic ce reunea două imagini. Prima reprezenta o femeie splendidă ce-și expunea orgolios „unghia cea mai lungă din lume”, iar cealalată, considerată, ca o „aberație”, îmi revela Pasărea în zbor a sculptorului, „așa-zis” român, Brâncuși, pervertit de Occident. Acesta-i debutul derutant… pe urmă, câțiva ani mai târziu, tot la Buzău, un prieten de-al părinților mei, rafinat amator de artă, Octavian Moșescu, venind de la București, ne-a invitat la cimitirul din Dumbravă – unde noi o ignoram – pentru a descoperi o femeie îngenuncheată în Rugăciune, statuia lui Brâncuși. Gestica sacră și puterea pietrei mi-au impregant privirea și, atunci, am avut într-adevăr prima întâlnire cu Brâncuși. Adolescența mi-a fost marcată de el, cu atât mai mult cu cât, nu mult timp după aceea, la o cină, din nou la Octavian Moșescu, marele pictor Lucian Grigorescu a părăsit oaspeții seduși de famecul arhitectului Simotta și m-a atras în fața Domnișoarei Pogany care, miraculos, domina interiorul reputatului colecționar. El mi-a explicat atunci cum o statuie ca aceasta trebuie privită de jur împrejur: „ca să-i vedem fața și spatele, să ne învârtim în jurul ei, să nu-i lăsăm nici un centimetru ascuns.” O lecție de artă… Apoi, a intervenit oribila recuperare ceaușistă a operei odată mazilită și comparată cu „unghia cea mai lungă din lume” și acum convertită în emblemă oficială și difuzată pe cutii de bomboane sau de chibrituri, pe coperți de carte și la stații de benzină… aceasta le-a produs o reacție de refuz, de repulsie chiar. Ei confundau opera, rămasă integră, cu instrumentalizarea ei. (Nu demult, la Centrul Pompidou, Mircea Cantor a propus o expoziție ce reunea probele acestei contagiuni „brâncușiene” la nivelul întregii țări.) Eu însă doream să văd Coloana și ansamblul triadic la Târgu Jiu, dar n-am reușit și am plecat în exil purtând în mine nostalgia acestei Itace care îmi rămăsese inaccesibilă. […]