Pe fondul declarării stării de urgență în România, am urmărit transformările practicilor de locuire, cu accent pe jocurile copiilor. Cercetarea a avut la bază studiul de caz al familiei mele, compusă din doi adulți, doi copii de școală primară, un câine și o pisică, izolați într-un apartament de bloc interbelic din București. Din perspectiva unei familii care are o casă, din care părinții pot lucra de la distanță, fără nimeni apropiat infectat, cu acces la internet și tehnologie, mi-a venit ușor să reflectez pe marginea acestei probleme microscopice. Dar de ce această cercetare? Timp de 2 luni, izolarea în familie a fost aproape singura realitate palpabilă la care am avut acces. Astfel, am încercat să deslușesc în tacticile și strategiile locuirii în izolare, ceva lecții de învățat pentru viața de după izolare.
Ordine și dezordine
Distincția dintre tactici și strategii este înțeleasă de Michel de Certeau (1988) din perspectiva relațiilor de putere manifestate spațial. În timp ce strategiile „postulează un loc care poate fi delimitat” (p.36), tacticile sunt „acțiuni calculate determinate de absența unui loc” (p.37). În context domestic, această construcție este ilustrată printre altele de coabitarea dintre părinți și copii. Aici, tacticile și strategiile se manifestă zilnic prin baletul ritualic dintre ordine și dezordine. Adică tot acel amestec de jucării, haine și corpuri pe care copiii îl produc din nevoia de joacă și pe care părinții îl percep ca dezordine, încercând să îl stăvilească măcar spațial (Stevenson & Prout, 2013). În toată această coregrafie, casa nu este doar un decor neutru, ci participă activ, determinând practicile de locuire și înregistrând în același timp efectul lor. […]