Transcrierea integrală a dezbaterii, care a durat aproape 2 ore și din care reproducem mai jos scurte fragmente, va fi publicată în cel de-al doilea volum dedicat arhitectei, scriitoarei și disidentei MARIANA CELAC, aflat în lucru.
…
Alina Ledeanu: … Cred că am putea continua să schițăm portretul moral al Marianei, al faptelor și încercărilor sale, pentru ca cei care vor citi transcrierea întâlnirii de azi în al doilea volum pe care i-l vom dedica, să poată înțelege cine a fost ea și de ce o propunem drept „o mare personalitate contemporană”, într-un moment în care se vorbește despre criza modelelor, criza valorilor în România. Când avem, în același timp, o hemoragie, o inflație a disidenților, a eroilor care se propun ei înșiși ca atare, și, pe de altă parte, discreția celor care au făcut lucrurile să se miște în direcția democratică în mare tăcere, așa cum s-a întâmplat în 1989 și după. Iar, despre Mariana se știu puține lucruri, din păcate. Acum, prin întâlnirea noastră, are loc de fapt o falsă lansare: noi vorbim despre Mariana și încercăm să o revelăm celor care vor să o cunoască.[…]
… Mi-am propus să pornesc de la surpriza pe care am avut-o îndată după 1989: eram cu toată redacția la reședința lui Coen Storck, ambasadorul Olandei în România, era chiar înainte de primele alegeri libere și eram împărțiți în pentru și contra lui Ion Iliescu, alte variante, când deodată Coen Storck ne-a întrebat: „de ce nu vă gândiți la o femeie, una cu adevărat excepțională‽ Eu, o văd foarte bine pe Mariana Celac ca președinte al României”. […]
Ion Vianu: …Da, sunt de acord că Mariana era o personalitate excepțională, calitățile sale umane erau complet ieșite din comun. Ați pomenit despre acțiunea sa în cadrul Grupului de Dialog Social și despre modelul pe care îl propune, comparând-o cu alte personalități care s-au manifestat în acești ultimi treizeci de ani… Cred, eu cred că Mariana avea un caracter fundamental non-polemic. Ea acționa, de exemplu, și toată persoana ei era condusă de dorința de a nu face morală, de a acționa în așa fel încât modelul ei de acțiune să trezească năzuința de a face același lucru. […]
Edith Lhomel: … Într-adevăr, Marianei i se poate face în același timp portretul unei anti-eroine și al unei eroine perfecte. Adică azi e ceva foarte obișnuit în multe țări ca disidenții să apară ca iarba după ce evenimentele s-au încheiat, și o fac în fel și chip, ceea ce este la antipodul existenței Marianei. Eu cred că ea ar fi fost foarte supărată, poate, dacă acest număr din Secol ar fi apărut pe când ea era printre noi, îi displăcea acest gen de omagiu pe care alții îl pretind sau îl inventează… „Dar ce este o adevărată eroină? și mă întreb, oare, este ea cu adevărat una? ” Vom încerca să schimbăm calificativul pentru că e greu de folosit. Și aici mă agăț de ce spuneați anecdotic – fără a fi o anecdotă – despre ce s-a întâmplat la Ambasada Olandei; dacă ne-am gândi la ea ca la o viitoare presupusă președintă, și am văzut femei ajungând președinte în anumite țări, pentru a încarna cu fermitate – suntem într-o poveste care ne ajută să progresăm în portretul ei – consensul, pentru că eu cred că asta știa Mariana să realizeze, înțelegerea, consensul. Știa să nu discute inutil, să nu se piardă condamnându-l pe X sau Y, știa să rămână fermă asupra principiilor. Și în această privință ce se așteaptă de la un bărbat sau o femeie de stat într-o țară care e complet răsturnată? [… ]Viața m-a învățat că uneori oamenii cei mai discreți sunt cei care merită sa stea în față și care ar putea realiza pacea, așa numita „pace civilă”. Pentru că eu cred ca Mariana avea o credință, o adevărată credință în inteligența societății civile, chiar dacă a fost foarte dezamăgită, chiar dacă GDS-ul nu a fost așa cum l-a dorit, și interesant e faptul că dincolo de personalitatea Marianei se pot adăuga de asemenea și alte lucruri la ceea ce este necesar și indispensabil. În concluzie, credea în societatea civilă fără să-și facă vreo iluzie despre ineficacitatea, incapacitatea, chiar inutilitatea vieții dedicate unei idei cu toate rupturile ei. […]
Catherine Berindei: Anul acesta a avut loc Bienala de Arhitectură de la Veneția, m-am dus la Pavilionul român și am stat de vorbă cu studenții, stagiarii care se ocupau de Pavilion, de întreținere și de organizare, niciunul nu știa nimic despre Mariana. La fel, tinerii arhitecți români pe care i-am găzduit cu ocazia Bienalei nu știau nimic din ce a făcut Mariana, nu auziseră de Opération Villages Roumains, nici despre tot ce s-a întreprins în timpul demolărilor din București, nimic O memorie care nu s-a transmis, care nu există. Atunci m-am întrebat: „Unde am greșit în transmiterea acestei memorii, ce nu s-a făcut?” Am impresia că memoria nu se transmite niciodată bine de la o generație la alta. La fel s-a întâmplat cu Shoah, sau cu multe alte situații de acest fel… nu se transmit niciodată bine. Și iată mă întreb, cum, prin ce mijloace, această memorie esențială pentru România, poate ea să fie transmisă de fapt ? […]
AlinaLedeanu: … Există o întrebarea stupidă care mi se pune adesea despre Mariana: „arhitectă?! Dar ce a construit?” Există de altfel un text al lui Marius Marcu-Lapadat, unul din colegii săi care vorbește despre acest lucru și dă răspunsul. Dar e o reacție inadmisibilă din partea confraților, pentru că unii din cei care pun această întrebare sunt arhitecți. Mai mult, Mariana nu era o persoană prea comodă, nici din punct de vedere profesional, nici din punct de vedere civic. Acesta ar putea fi un răspuns. Era o persoană dedicată păcii, este cu totul adevărat, ea arunca punți, ea nu rupea niciodată punțile. În aceelași timp, avea curajul de a spune și de a sublinia cuvintele potrivite, fie ele brutale, fără menajamente și asta este greu de înghițit… Nu a fost comodă deloc, a incomodat pe mai multe niveluri….
Edith Lhomel: … Îmi aduc aminte că printre primele acțiuni pe care le-am făcut în cadrul Opération Villages Roumains, după căderea Zidului, în timpul unor inundații foarte puternice în regiunea Bacău, Mariana a încercat să facă ceea ce eu nu vroiam la început: o acțiune de ordin umanitar. O văd pe Cathetrine zâmbind, noi doream să avansăm în direcția eticii, a solidarității, a spiritului civic, dar câteodată trebuie să treci prin umanitar pentru că oamenii erau sub cerul liber și era deci o urgență. Și aici Mariana ne-a ajutat întotdeauna cu tact și fără pretenții să construim case din prefabricate, în fine, construcții de primă necesitate. Ea ne spunea: „fiți atenți cum le faceți, cele mai importante sunt toaletele, apa”. Era preocupată de sărăcie, de extrema sărăcie, de altfel când a lucrat în Consiliul de Administrație a fundației Soros, subiectul ei de atac era extrema sărăcie. Și uneori, după o discuție, încerca să-mi explice: „îmi aduc aminte că în secolele XVIII, XIX existau sponsori, familiile bogate făceau acte de binefacere și ajutau oamenii aceștia să iasă din marea sărăcie.” … Dar avea totodată și un puternic sens practic, nu se pierdea în ideologie sau în teorie, era cu trup și suflet pe teren.
IonVianu: …Ori asta nu aduce glorie… Eu am participat la adunări ale GDS în care se vorbea despre starea mizerabilă a spitalelor, sau lucruri de felul acesta, totalitatea este relativă. Mariana, însă, avea o viziune mult mai radicală și de aici vine o parte din originalitatea ei. Pe de altă parte, elitele nu o interesau, asta explică proverbiala sa modestie. Adineauri mi-a venit în minte că am putea s-o comparăm pe Mariana cu medicii desculți. Îi cunoașteți pe „medicii desculți” din China? E bine, se poate spune că Mariana făcea parte dintre ei. […]
… Avea o cunoaștere a Bucureștiului ca nimeni altcineva. Ca un bucureșteam pasionat ce sunt, în exil, am învățat multe de la Mariana. Am înțeles că problema Bucureștiului, un oraș făcut din grădini și locuințe disparate ascunse între copaci și cărări, a fost transformarea lui întrun oraș modern, problemă pe care Bucureștiul nu a rezolvat-o niciodată, care există și e greu de întrevăzut, dar bine cunoscută de cei care s-au născut și au locuit aici o vreme. Ori ea cunoștea toate aceste lucruri despre București, de aceea s-a consacrat cartierului din jurul grădinii Icoanei, care este un tip de ansamblu reușit, bogat…
… Aș adăuga că posteritatea nu e ceea ce rămâne în momentul dispariției unui om, ea se construiește într-un anume fel.
Catherine Berindei: Da, într-adevăr!
Ion Vianu: Moartea generează un fel de stupefacție, un stop-cadru care nu este adevărata viață viitoare a unei persoane.[…]
Traducere din limba franceză de Sofia Oprescu