Un adevăr devenit loc comun acreditează, în diverse variante, că o fotografie poate spune mai mult și mai bine decât o mie de cuvinte. Portretul alăturat al Sandei Golopenția surprinde în primul rând momentul dramatic al desprinderii de propria țară, intrarea în zona „patriei interioare” care, ca exilat, te constrânge să trăiești, spune eroina acestui volum, „în doi timpi”.
În același timp, fotografia aceasta e și portretul unui călugăr-soldat. „Ne pregătim fără s-o știm pentru misiuni viitoare”, afirmă undeva Sanda Golopenția, anticipând asumarea monahală a unei misiuni suprapusă pe propria-i viață: aceea de-a se substitui vocii curmate prematur și necruțător a tatălui său – strălucitul, inovatorul Anton Golopenția, mort în detenție politică la începutul anilor 50 ai secolului trecut. „Timp de aproximativ trei ani, casa din Glendale Avenue unde locuim în Providence, a devenit echivalentul unui spațiu de detenție, m-am simțit trăind fără lumină și fără semeni în celule cavou și am transcris la calculator ceea ce a devenit volumul Anton Golopenția, Ultima carte (Editura Enciclopedică, 2001)” – „un prototip al suprimării intelectualilor români”.
Priviți din nou imaginea acestei devoțiuni luptătoare: chiar dacă arma nu este sabia, rămân active condeiul și laptopul.
A.L.
[…]Patria interioară ne ajută să supraviețuim ca exilați. Să nu ne înstrăinăm de funcțiile pe care ar trebui să le împlinim dacă vrem să persistăm în cadre ce nu exclud cultura românească. Ea nu ne ajută neapărat să supraviețuim, ci chiar dimpotrivă. Rupându-l mereu pe cel care o poartă în sine de trăirea nemijlocită, oarbă uneori, firească într-un cuvânt, a schimbării, situând-o sau situându-l permanent în zona de zbatere a trăirii reflectate, patria interioară ne face să viețuim în doi timpi, ba chiar, când devenim de tot bizari, într-un indescifrabil ritm aksak, să fim cavalere-cavaleri ai tristei figuri, sfioși – deși ispitiți – în a ne „reface” prietenii, în a ne schimba accentul, gesturile și cetățenia, nu pentru că nu am fi în stare să o facem sau nu am vrea, nu pentru că ne-am socoti inutili aici sau indispensabili în România, ci pentru că, în modul organic de a defini apartenența social-culturală a exilaților, lucrul nu se poate, nu folosește adânc nimănui, nu încape.