Oameni care-mi sunt dragi îmi vorbesc îngrijați. „A scrie în limba română, aici, printre americanii, englezii sau francezii celei de a doua vieți pe care ne-am ursit-o, înseamnă a renunța la acțiunea majoră. Căci major este actul cultural pertinent pentru cei între care trăiești. Iar aceștia nu știu românește cu seninătate și nepăsare. Cu alte cuvinte nu știu românește și nu se întristează din această pricină, așa cum s-ar întrista un român sau un ceh sau un danez pentru că nu știu franceza sau engleza. Nu știu românește în mod definitiv, la fel cu înaintașii și urmașii lor. Gândul tău le va rămâne necunoscut pe veci. Iar în munca făcută pe ascuns, în pagina care nu înfruntă primejdia sănătoasă a întâlnirii cu mințile celor din jur, își fac loc slăbiciunea și ezitarea. Rigoarea scade, amorțește treptat, tolerând inevitabile degradări. Dacă, pe de altă parte, îți imaginezi că ceea ce scrii va întâlni privirea celui care continuă să trăiască în România și că, astfel, efortul tău de exprimare unit cu efortul lui de înțelegere și depășire vor rodi, nu faci decât să confunzi ceea ce dorești cu ceea ce este. […]

Zigzag Ionescian

Viața și opera ionesciană sunt dominate de o figură caracteristică emigrației-exil, pe care o numesc a zigzagului. Conștient el însuși de această continuitate vibrată (sau discontinuitate ritmică), scriitorul a comentat-o în însemnări de jurnal sau în interviuri.
    Zigzagul spațial oscilează între România (unde se naște, în 1909 Ionesco), Franța (unde va ajunge, împreună cu părinții, în 1911), din nou România (unde revine, adus de mamă la București în anul 1922), Franța apoi (unde lucrează, între 1938 și 1940, la o teză de doctorat care nu se va materializa) și iar România (unde e mobilizat dar apoi lăsat la vatră ca profesor de liceu), și iar Franța (unde e trimis ca atașat cultural și trăiește relativ continuu până la moartea sa survenită în 1994). […]

Acum

26 iulie 2013

În filmul Heimat, un personaj constata că stânga e direcția trecutului, iar dreapta cea a viitorului. Dacă accept, aș putea spune că am trăit ultimii zece ani cu capul întors spre stânga. Citind și scriind despre oameni din interbelicul românesc și european, mai degrabă decât despre cele care se petrec acum, aici în Statele Unite, sau în România. Depărtate, depărtându-se, în feluri diferite, și unele și altele. De la interbelic au trecut mai bine de 50 de ani, acum-ul din țară s-a oprit la scurtă vreme după 1989, acum-ul de aici a fost contrazis brutal din primul an de viață în lumea nouă, acum 33 de ani. Nu distanța sporită ar fi deci motivul ascuns al alegerii. Ci, poate, un spațiu/timp mai vast în care să-mi caut suflete prietene.
   Trăiesc, de mulți ani, fără acum, cu capul sucit într-o parte. […]