Tematica anunțată a prezentului număr pleacă de la titlul conferinței lui Virgil Nemoianu, „Doinaș, Cercul Literar și generația de aur”, susținută la București cu câțiva ani în urmă, la invitația Muzeului Național al Literaturii Române în parteneriat cu Fundația Culturală Secolul 21. Opțiunea pentru această temă a fost stimulată de succesiunea recentelor centenare ale celor mai importanți membri ai Cercului Literar: în 2020 – Radu Stanca, cu un an înainte – I.D.Sîrbu și Cornel Regman; 2021 e anul centenarului nașterii lui I.Negoițescu, iar în 2022 comemorăm 100 de ani de la nașterea lui Doinaș.
Virgil Nemoianu, Ion Vianu, Ion Vartic și Emil Hurezeanu, Ovid S. Crohmălniceanu și Klaus Heitmann sunt primele nume de autoritate care se cuvin amintite legat de exegeza operei „cerchiștilor”. E însă aceasta suficient de bine cunoscută de generațiile tinere pentru programul ei atât de ambițios, menit să transforme benefic peisajul socio-cultural și literar-artistic al unei Românii cu adevărat moderne?
Într-un text despre „Manifestul Cercului Literar din Sibiu & destinul său” (În Secolul 21 nr. Poezia, o miză comună – 7-8/2020), care poate fi considerat la rândul său un manifest, Ion Vianu rezuma astfel destinul tragic al cerchiștilor: „Despre soarta acelor oameni, foarte tineri în 1945, de o precocitate care a fost deja remarcată, se poate scrie un roman-fluviu (un braț al acestui fluviu am căutat să prezint în Amor intellectualis). În el s-ar regăsi, acumulate, drama intelectualului român în vremuri de teroare, a rezistenței, a cedărilor „tactice”, a prăbușirilor și reînălțărilor, a temniței și exilului, toate sub imperiul unei speranțe: încrederea în destinul european al literelor românești. Cele două decenii postbelice au fost și cele mai grele; anihilarea sau cel puțin ștergerea lor din registrele amintirii fusese programată, mai ales după 1956, când s-au abătut asupra celor mai mulți închisoarea și exilul intern.” Concluzia lui Ion Vartic din „Cuvântul înainte” la volumul Aquarium de Radu Stanca (Ed. „Biblioteca Apostrof”, Cluj, 2000) merge în același sens: regimul comunist de teroare se face vinovat și de „Crimă contra lor, a acestor individualități de excepție; apoi crimă contra culturii române”.
Adaug eu-însămi ca final al acestui Argument, și ca pe o lectură mereu actuală, prefața mea la capitolul despre „cerchiști” după un colocviu dedicat lor în 2016, la Sibiu (în Secolul 21, nr. 7-12/2016).
Un decor de tragedie
E mai bine de un deceniu de când am inițiat programul de creare a unei Arhive a Cercului Literar de la Sibiu. Ce anume l-a inspirat? Fără indoială, modelul francez: în 1990, intram în echipa „Paul Valery” de la ITEM (Institut des Textes et des Manuscrits Modernes), laborator al C.N.R.S. Cercetarea fondului de manuscrise ale autorului „Tinerei Parce”, ședințele periodice de interpretare genetică a acestora au devenit teme de reflecție asupra rolului arhivei ca parte a patrimoniului național.
Despre importața Cercului Literar de la Sibiu aflasem abia în anii studenției, dar pe unii dintre cerchiști îi cunoscusem încă din anii ’60, într-o perioadă cumplită pentru ei: Doinaș, Cotruș, Negoițescu, Balotă, abia ieșiți din detenția politică, se aflau sub interdicție de semnătura. Când l-am întâlnit prima dată pe N. Balotă, ieșise de puțin timp din închisoare; o întâlnire, pentru mine, de două ori memorabilă, căci îl însoțea un tânăr universitar evident înconjurat de afecțiunea foștilor cerchiști, care îl tratau ca pe un mezin al lor. Tânărul, un nume deja afirmat prin eseurile și studiile sale de profundă și îndrăzneață cuprindere, era Virgil Nemoianu.
În redacția revistei Secolul 20 au poposit nu o dată, veniți să-l întâlnească pe Doinaș, Wolf von Aichelburg, I.D.Sîrbu, Cornel Regman. O vreme, Bubu Stanca, fratele mai mare al poetului și dramaturgului Radu Stanca, mi-a fost coleg de redacție.
Destinul tragic al acestui grup de tineri străluciți „…împrăștiați de cataclism” – cum o spune tulburător Negoițescu în scrisoarea către Mihai Rădulescu – mi s-a revelat în timp. Ei, care promiteau să contribuie decisiv la definirea peisajului cultural românesc postbelic în spiritul Junimii maioresciene și al deschiderii lovinesciene spre marea cultură europeană, au fost, mai toți, eliminați rând pe rând din viața socială de cele mai represive instituții ale regimului comunist. Urmăriți, hăituiți, amenințați și șantajați, închiși și chiar torturați, și-au văzut arhivele și bibiotecile personale confiscate, spulberate, iremediabil pierdute.
Rostul unei arhive cerchiste mi-a apărut, așadar, ca fiind unul compensator, recuperator față de acest dezastru. Elementele de arhivă scrisă și orală, mărturiile rudelor, prietenilor, consătenilor, analizele exegeților români și străini prezenți la colocviile de la București, Berlin sau Paris, toate devin referințe în înțelegerea personalităților care au structurat grupul literar sibian.
La cel mai recent dintre aceste evenimente, Colocviul de la Sibiu despre rolul teatrului și al muzicii în opera cerchiștilor, aceștia au apărut în dubla ipostază: de autori, dar evoluând ei înșiși ca martiri și eroi într-un decor de tragedie. Îi putem oare evoca, parafrazând titlul programului citat atunci de Dumitru Avakian, ca pe o generație „suprimată”? Social și politic, într-o anume măsură – da. Nicidecum, însă, în planul creației: opera lor, viguroasă, îi transfigurează pe fiecare dintre ei într-un învingător. La lăsarea cortinei, în aplauzele noastre, în scena literară stă o generație biruitoare.