Fără el, grupul nostru literar n-ar fi existat: nu s-ar fi decantat din mişunarea talentelor Cercului Literar Studenţesc „Octavian Goga“, nu s-ar fi emancipat de sub tutela lui Lucian Blaga, nu s-ar fi definit ca orientare culturală, nu s-ar fi solidarizat în jurul aceloraşi idei, nu şi-ar fi împlinit destinul sub aripa aceleiaşi „aventuri“ politice şi artistice. Pare greu de crezut, dar I. Negoiţescu le-a făcut pe toate acestea: a asigurat coerenţa noastră colegială, ne-a dirijat lecturile şi dezbaterile de idei, ne-a angajat politic în mişcarea liberală (el, care fusese legionar nu demult, şi care avea să fie atât de detestat de toţi legionarii!), a obţinut fondurile pentru editarea Revistei Cercului Literar din 1945, ne-a grupat în redacţia gazetei liberale Naţiunea Română, a organizat cenaclurile noastre din casa profesorului Henri Jacquier, s-a zbătut mai târziu, la Cluj, să scoatem o altă revistă (efort eşuat!), ne-a sugerat „exilul interior“ din anii 1948-1955, a fost gloria şi ruşinea noastră, prietenul criticat cu vehemenţă şi strâns în braţe cu pasiune. El ne-a creat legături sociale durabile, el ne-a băgat în adversităţi (uneori ridicole), el a prefigurat soarta noastră de asceză şi de triumf în suferinţă, el a concretizat crezul noastru (o dată cu „manifestul“ din 1943, scris în întregime de el singur!) şi a schiţat visul nostru euphorionist (eşuat şi acesta!) în acel „roman epistolar“ al schimburilor de scrisori cu Radu Stanca. […]