GEORGE BANU.: Mă bucur că Alina Ledeanu, care a coordonat cele două volume dedicate mie de revista Secolul 21, a putut veni și că Silviu Purcărete, care într-un fel marchează această carte despre candelabru, e prezent.
Poate vom începe cu câteva gânduri despre acest motiv al candelabrului, în viață și în teatru. Cu mulți ani în urmă mă gândeam și voiam să scriu – am și făcut în parte – un eseu în genul ăsta de mitologii în sensul barthesian al termenului. Barthes a scris La Mythologie, Mitologia, el înțelegând prin mitologie un loc comun, care, la un moment dat, se impune ca o valoare comună a societății, nu ca o valoare exemplară, cum era cazul mitului. Și el povestește în cartea lui despre mitologia turului Franței, despre mitologia kitch-ului. Și odată m-am întâlnit cu Silviu, din întâmplare, și i-am spus că vreau să fac această serie de eseuri, care avea să apară după cum vedeți la Nemira, în seria Miniaturi teoretice. Și Silviu mi-a spus: “da, uite, e o idee buna. Uite, de exemplu o mitologie a scenei contemporane este haina pe pielea goală”. Iar eu i-am îmbrăcat în vreo patru spectacole haina pe pielea goală. […]
SILVIU PURCĂRETE: Da, nu-mi dau seama. Este evident că e unul dintre obiectele cele mai fascinante, care, până la urmă, reprezintă nostalgia cerului. De obicei, candelabrul asta reprezintă, cerul. Cerul și, mă rog, dimensiunea lui astronomică, filozofică și religioasă și cum o mai vrem. Deci, candelabrul duce cumva inima către lucrurile acelea. Și atunci, sigur că este un obiect fascinant. Eu țin minte o imagine fascinantă, dincolo de spectacole. […]
G.B.: În partea a doua vorbim despre Secolul 21. Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, Alina Ledeanu mi-a propus, spre emoția mea, să facem un volum sextuplu dedicat mie, care, după cum vedeți, s-a transformat în două volume; cu timpul, însă, cred că volumul inițial s-a ameliorat, poate al doilea e chiar mai bun decât primul. Glumesc! Eu vreau să spun doar două cuvine înainte de a începe: pentru mine a fost o satisfacție, nu o vanitate. Când cercurile se închid, e mai bine decât să le lași deschise la infinit și, grație Alinei, s-a închis într-un fel un cerc, nu total, sper eu, nu etanș; un cerc pentru că primele mele articole le-am publicat în Secolul 20, revistă reputată atunci sub conducerea lui Dan Hăulică, iar acum, după mai mult de 30 de ani, Secolul 21 mi-a consacrat aceste două volume unde se regăsesc prieteni cu mărturii, cu eseuri, cu imagini… cum erau în secolul XIX acele caiete în care fiecare își scria versuri.
Și Eminescu scria versuri pentru persoanele care-l invitau, care-l primeau, de care era legat. Eu percep aceste două numere ca pe niște caiete al afecțiunii care mă leagă de prieteni vechi, de prieteni mai recenți, de prieteni din România, de prieteni din străinătate, iar toată această reuniune de semnături a fost asumată în ciuda tuturor dificultăților de Alina, dar am ajuns la capăt.
ALINA LEDEANU: V-am ascultat și aș continua neconvențional. Nu știu dacă domnul Purcărete va recunoaște spațiul la care mă refer, dar voi continua, la rândul meu, pe tema candelabrului ca să aduc astfel, în prezentarea celor două volume din Secolul 21, și onorata asistență, și pe dumneavoastră, domnule Purcărete, și pe tine, dragă Biță.
O să descriu un loc dintr-o clădire istorică, de aceeași vârstă cu Ateneul Român: două încăperi dând dintr-una în alta, și în fiecare există un candelabru splendid. Casa este aproape un palat, cele două încăperi – pline de afișe… Momentul în care începe aventura despre care vorbim îl conține pe George Banu, de asemenea. E redacția Secolului 20. Îmi dau seama acum, ascultându-vă, că în aceste încăperi, care au palpitat de cultură la nivelul cel mai înalt, existau niște candelabre extraordinar de frumoase, clădirea avea chiar un policandru de dimensiuni uriașe și toate aceste trei policandre coborau din plafoane pictate cu îngeri, cu amorași. E spațiul în care începe și aventura lui George Banu, critic și istoric de teatru, când debutează în Revista Secolul 20. Chiar la pagina 66, în primul volum pe care revista i l-a dedicat recent, e reprodusă o imagine cu redacția, nu chiar din anii 70, anii în care tu ai debutat, ci de la începutul anilor 80, o fotografie în care apare toata echipa pe care ai cunoscut-o foarte bine.
G. B.: …. o nouă generație. Când plecam eu în Franța, sosea Alina în redacție. Eu, un băiat mai slăbuț atunci, ea, o fetiță, o tinerică, dar ce ciudat este că ea când m-a căutat, ne-am regăsit imediat ca și cum timpul a fost suspendat și e legat de această logodnă în timp între o tânără redactoare care tocmai sosea și candidatul la exil, care eram eu.
A.L.: Da, tocmai intrasem în redacție și uceniceam pe lângă bunul domn Baciu, secretarul nostru general. De multe ori, când preluam apelurile telefonice, se întâmpla ca, de la celălalt capăt al firului, vocea să-și decline identitatea: „Sunt George Banu. Aș putea vorbi cu domnul Hăulică?”.
Trecând acum la cele două volume publicate recent despre George Banu, contemporanul nostru, trebuie spus că ele fac parte dintr-o serie relativ nouă, „Contemporanul nostru”, în care primul volum i-a fost dedicat unui mare poet și filosof francez, Michel Deguy, un prieten al României și al revistei noastre și unul din cei cărora li se datorează reapariția revistei Secolul 20 / Secolul 21 la începutul anilor 90. Nu a fost o decizie întâmplătoare: rubrica pe care Michel Deguy a susținut-o aproape două decenii în revista noastră s-a intitulat „Extremul contemporan”.
Sintagma „Contemporanul nostru” trimite însă inevitabil la Jan Kott, cel care a consacrat-o în anii 60, și la Shakespeare, și cine era mai potrivit să devină personaj principal al unui asemenea volum, dacă nu George Banu? Iată ce m-a determinat să-i propun un volum dedicat chiar lui. Apoi, să nu uităm, e vorba de o personalitate culturală care, aparținând în egală măsură Franței și României, este de fapt un cetățean al lumii.
Am plecat de la o listă de 100 de nume, în ideea că nu toți invitații vor avea disponibilitatea să participe, din varii motive. Ei, bine, au răspuns toți. Este un caz fără precedent în istoria revistei, ca o listă atât de lungă să fie onorată în totalitate … Evident, un singur volum ar fi fost insuficient, așa încât am ajuns, cu mare folos, spun eu, la două volume.
Formula a fost propusă chiar de el. Inedită: darul. Adică fiecare potențial colaborator care, inevitabil, era un prieten, urma să ofere fie un text, fie o imagine, un gând, o emoție și, din aceste daruri juxtapuse, avea să prindă contur personalitatea complexă al lui George Banu.
Dificultatea, din punctul de vedere redacțional al construcției acestor două volume, a fost aceea că Secolul e, în general, un puzzle, nu o juxtapunere de elemente, ci o coloană vertebrală în jurul căreia se așează textele si imaginile. Aveam o temă – George Banu – , dar riscul era al juxtapunerii eteroclite (texte, mesaje e-mail, reproduceri de pictură, de sculptură, fotografii). Trebuia, totuși, să organizam după o anume logică întregul material, pe categorii tematice; s-a întâmplat să comandăm unele texte, tocmai ca să păstrăm firul logic al ansamblului. De pildă, Ion Caramitru ne-a încredințat inițial un text deja publicat dar care se lega perfect de o mărturie a lui George Banu; i-am propus domnului Caramitru să-i iau un interviu, apoi am preferat să mențin doar răspunsurile sale. A rezultat un text de sine stătător care s-a cuplat perfect cu mărturia lui George Banu.
Eroul acestor două volume sextuple din Secolul 21 e un autor extraordinar de complex și un poet și mi s-a părut că ceea ce ar trebui să aducă neapărat volumele acestea ar fi textele, cât mai multe și mai diverse, ale lui George Banu, așa încât volumele oferă și o antologie foarte interesantă nu numai prin complexitatea tematică, o adevărată antologie George Banu. Am încercat să armonizăm profuziunea de imagini cu textele, iar rezultatul… veți spune dumneavoastră cât este de reușit.
Sibiul rămâne o referință importantă. În primul volum, editorialul pe care l-am semnat se încheie cu darul făcut de mine lui George Banu – un text de Radu Stanca. Cât despre al doilea volum, el se deschide cu unul dintre cele mai frumoase texte scrise de Doinaș, legat și el de celebrul Cerc Literar născut aici: o teorie filosofică a darului („ A plăti și a dărui”).
În primul volum dedicat lui George Banu am inaugurat două rubrici: aceea bilingvă susținută de un matematician faimos astăzi, Cristian Calude ( „Lumea noastră digitală”) și o alta, a Sandei Golopenția, „Utopii și distopii”.
Domnul Purcărete este prezent încă din primul volum, evident, cu un text afectuos despre George Banu și cu două desene, un dreamer despre somn, despre visare și rămânem din nou în spațiul visătoriei (folosesc un termen al lui Doinaș), al visării, al nocturnului, care îi este atât de drag și de apropiat lui George Banu.
G.B: Ce aș adăuga eu la ce spune Alina e că a fost pentru mine o mare plăcere să particip la construcția acestor volume secoliste, ideea a fost de a mă adresa unui număr limitat de prieteni, din Franța, din România, propunându-le acest lucru, să participe cu ce dorește fiecare și de aceea cred că meritul revistei e de a fi eterogen, de a avea un text de Radu Boroianu, un text al lui Sorin Alexandrescu, desenele de la Silviu, prieteni care mi-au dăruit poeme, un poem de Sorescu despre actori, un poem de la Yannis Ritsos, deci, într-un fel, cred că numărul e interesant, după părerea mea, în măsura în care nu e un număr hagiografic, ci e un fel de galaxie a cadourilor și cadoul e interesant pentru că, ce spui și tu, Alina, în textul tău, cadoul e o reciprocitate, cadoul e o mărturie despre cel căruia i se oferă, dar și despre cel care oferă, cadoul este o dublă confesiune: ce relație am cu tine dar și cine sunt eu. Personal, eu sunt foarte sensibil la cadouri pentru că, într-un fel, cadoul e o mărturie. Prefer mărturiile modeste ale cadourilor, cadoului standard pe care îl primești în Franța: când inviți pe cineva iți aduce o sticlă de vin. Mă, n-am nevoie de o sticlă de vin! De ce mai aduci o sticlă de vin? Ce înseamnă o sticlă de vin? Cineva o cumpără de la magazinul din față când vine la tine acasă. Deci, aceste cadouri care nu au nicio implicare personala, nu au nicio valoare. În timp ce, în această selecție, cadourile toate sunt o mărturie privind relația dintre mine și cel care îmi oferă ceva. Poate să fie, cum spuneam, un mic poem, poate să fie un studiu, poate să fie un tablou, deci e, într-un fel, o constelație subiectivă a prieteniilor care ne leagă.
A.L.: Cele doua volume sunt, evident, și ceea ce se cheamă cărți cu prieteni, sunt și așa ceva.