STEFAN AUG. DOINAS Faust ca «discurs mixt» (fragment)

I. ORIZONTUL CATEGORIAL
personaj scenic si principiu cosmic

Exista la Goethe, de-a lungul poemului Faust, o repetata pendulare intre poetul-constructor si poetul-vizionar, care se manifesta printr-o continua schimbare a instrumentelor poeziei. Cel dintåi e un artizan lucid, care elaboreaza un plan al intregului si-l realizeaza apoi, cu consecventa, etapa de etapa, construindu-si edificiul poematic: situatii, personaje, raport intre personaje, dinamica a actiunii etc.; al doilea este un inspirat, pentru care ragazurile anecdoticului se ofera ca momente privilegiate ale unei adevarate explozii a fanteziei poetice, concretizate in intuitii ale absolutului, care-si gasesc echivalentul verbal in viziuni poetice. Pentru cel dintåi, personajele sunt, in primul rånd, individualitati cu psihologie proprie, si ca atare – agenti epico-dramatici, care se autodefinesc prin comportamentul lor reciproc; pentru cel de al doilea, eroii tind mereu sa-si piarda perso-

nalitatea reala devenind – in grade diferite – forte sau principii, deci imagini concrete ale unei realitati absconse, insondabile, de neatins altfel decåt prin aceasta transfigurare in figura simbolica. Prin aceasta pendulare –

s-o numim intre personaj scenic si principiu cosmic – se aproximeaza doua praguri ale «discursului mixt».

Sa luam cazul lui Mefisto si al raportului sau cu realul, care se lasa invaluit intr-o arie larg-teoretica, aceea a Raului in lume. |n «Prolog in cer», poetul-constructor, anticipånd asupra desfasurarii tragediei, stabileste cadrul si linia de comportare a viitoarelor sale personaje: Mefisto discuta cu Domnul despre soarta lui Faust, in fond, despre sansele omului in genere.

Vad doar ca oamenii se chinuiesc.

Maruntul zeu al lumii naravul si-l pazi,

{i-i minunat, la fel ca-n prima zi.

El ar putea o leaca mai bine sa traiasca,

De nu-l orbea sclipirea din vaza ta cereasca.

El zice ca-i Ratiune, dar prin ea

Nici fiara, decåt el, nu e mai rea.

El mi se pare-asemeni unor goange,

Daca-i permis sa spun, cu picioroange,

Ce zboara topaind in chip si fel,

Cåntånd prin iarba-acelasi cåntecel.

{i daca numa-n iarba i-ar fi masul!

Dar nu: in orice scårna-si baga nasul.

(vv. 280–292)

Poetic vorbind, aceasta conceptie antropologica se salveaza din didacticism numai partial, in masura in care, comunicånd o suma de idei despre om, ca creatura a Domnului, sugereaza in acelasi timp un profil interior al lui Mefisto. Poetul-constructor isi pune aici personajul sa se autodefineasca: conceptia lui minimalizatoare despre om nu e decåt o rasfrångere a spiritului sau negativ-ironic; iar acest spirit ramåne prizonier al personajului individualizat Mefisto, e diavolul intrupat, ca unul din agentii desfasurarii scenice. La råndul sau, poetul-constructor e prizonier aici traditiei populare a mitului faustic: momentul tine de pregatirea spectatorului pentru viitoarea actiune a piesei, are insa un caracter expozitiv.

Desigur, Goethe nu se va opri la aceasta imagine a lui Mefisto. Pentru poetul-vizionar, «dracul», «diavolul», «spiritul rau» etc., – toate aceste numiri nu sunt decåt o concesie terminologica fata de traditia subiectului literar. Pentru poetul-vizionar, Mefisto este demonicul in sine, iar acesta nu apare – in ochii imaginatiei poetice – ca un personaj pe o scena de scånduri, ci ca un principiu al ordinii lumii, ca o forta actionånd pe plan cosmic-metafi-zic, ca o energie care modifica substantial doctrina crestina cu privire la prezenta in lume a Raului. |n momentul cånd poetul-vizionar incepe sa se manifeste in Goethe, raportul personal intre personajul Mefisto si perso-najul Faust se proiecteaza brusc pe fundalul ultim al existentei, devine relatie impersonala a spiritului negator cu Creatorul si cu creatiunea, crapatura metafizica a Absolutului, defect esential al Fiintei.

Iata fragmentul respectiv:

Eu sunt o parte-a partii ce-a fost la sursa Totul,

O parte-a beznei care-si nascu lumina, plodul

Luminii måndre, care materiei Nopti ar vrea

|naltul rang si spatiul din jur sa i le ia.

Dar nu va reusi, oricåt s-ar zbate,

E prea adånc legata de corpurile toate.

(vv.1349–1354)

{i ceva mai departe:

Tot ceea ce Nimicului ii sta-mpotriva,

Acest ceva, aceasta lume repulsiva,

Oricåte-n contra ei am intreprins,

Ramåne-n fata mea de neatins

Cu valuri, uragane, cutremure si foc –

Pamånt si mare, calme, nu se clintesc din loc!

Cåt despre om si fiare, rasadul blestemat,

Oricåt as vrea sa-l vatam, el tot scapa:

Pe cåti de-a lungul vremii nu i-am bagat in groapa!

Dar zilnic un nou sånge porneste-mprospatat.

{i-o tine-asa, ca-ti vine sa-nnebunesti, nu alta!

Pamåntul, zarile si balta

Sunt pline de seminte care irump mereu

|n umed, in uscat, in cald, in rece!

De n-as avea-n vapaie lacas pentru-a petrece,

N-as mai gasi niciunde-un loc al meu.

La care, Faust trage concluzia:

Astfel, Puterii ce creeaza,

Stapånului ce plazmuieste-n veac

Tu ii opui un rece pumn de drac,

Viclean, care zadarnic se-nclesteaza!

(vv. 1363–1382)

Distanta poetica intre cele doua modalitati, exemplificate mai sus, mi se pare evidenta. |n «Prolog in cer», poetul-constructor – subordonat rolului sau de elaborare a poemului in conformitate cu regulile traditionale ale genului – versifica idei; desigur, nu la modul pur didactic, acela care a compromis «discursul mixt» de atåtea ori in evolutia lui; ci sub acea forma, acceptabila totusi, numita de volkeltianul Panait Cerna «Gedankenlyrik»: tip de lirism reflexiv in care ideea traita devine sentiment, imagine, metafora, comportament personal fata de om si lume, mijloc poetic de autodefinire a unui eu (fie ca e vorba de eul poetului in genere, al poetului ce semneaza poezie sau al unui personaj). |n discutia dintre Faust si Mefisto, schema dramatica a piesei explodeaza: poetul-vizionar se substituie personajului, ii dilata si-i adånceste personalitatea påna la limitele imprescriptibile ale unui simbol, proiecteaza continutului lui sufletesc, intregul bagaj de afecte si idei al bogatei psyché, pe fondul ultim al lucrurilor, transformånd comportamentul lui scenic in scenariu cosmic, facånd din actele lui imagini concrete, fulgurante, ale dinamicii unui principiu metafizic. |n asemenea versuri, viziunea naluceste conceptia, facånd din expresia verbala unica o licarire revelatoare a intuitiei Absolutului, deoarece aici, asa cum spune Vianu, «Ideea/ e/ latenta in imagine». Viziunea, cu functie exclusiv scenic-dramatica, din «Prolog in cer» – unde Mefisto intretine cu Domnul relatii de curte senioriala din Evul Mediu, raporturi de obedienta si vasalitate, – se transforma, in dialogul sau din «odaia de studiu», in adevarat «mit al nasterii lumii», amintind pe acela de la finele cartii a 8-a din Poezie si adevar (TRUNZ, pp. 509–510).

Implicatiile filosofice ale ultimului fragment citat mai sus au fost puse in evidenta de Kommerell: «|n timp ce Faust este persoana, Mefisto este negatia acestui principiu, desi nu i se poate nega persoana. |n transformarea lui Mefisto din Raul originar intr-un simplu principiu fractionar se reliefeaza optimismul existential al Iluminismului…

Ironia lui Faust impotriva lui Mefisto e degajata, a lui Mefisto impotriva lui Faust e ucigatoare, ceea ce corespunde originarei echilibrari de catre Dumnezeu a raportului de forte dintre cele doua parti. De trei ori a fost Mefisto conceptualizat (auf den Begriff gebracht): de catre Domnul in Prolog (vv. 338 si urm.), de catre sine insusi in Partea I (vv. 1335 si urm.), de catre Sfinx in Partea II (vv. 7134 si urm.)… Ca Raul apare justificat in cadrul unei mari gospodarii, aceasta aminteste de Leibniz. Domnul il instituie pe Diavol:

nu pentru el insusi, ci pentru a inviora viata. Ca sa existe culoare, e nevoie de concursul intunericului. Mefisto trebuie sa reinceapa mereu, numai pentru sine, nu in planul superior, absurdul atac impotriva fortelor constitutive ale Naturii. |n ansamblu, zadarnic; dar exista si puncte subrede ale mo-nadei. De nimicit, el nu poate sa nimiceasca nici una, dar pe una mai slaba o poate el insusi instraina, rapind-o prin moarte din subordonarea fata de cele mai puternice… El va cåstiga intotdeauna la miza mica si va pierde la miza mare, dar inainte de orice: el va juca mereu» (pp. 24–25).

Iata, asadar, jocul paradoxal al «discursului mixt»: exact in acele parti ale poemului unde un personaj este «conceptualizat» («auf den Begriff gebracht»), din punctul de vedere al filosofului, adica descarnat de personalitatea scenica si proiectat pe fondul existentei, ca un principiu metafi-zic, – exact acolo, din punct de vedere al poetului, el devine expresie simbolica a unei forte cosmice active, «vazut» ca agent metafizic, iar tirada lui se transforma in viziune mitica, a cosmogenezei. Conectata la dialectica ideilor, fantezia declanseaza activitatea genuin-creatoare a poetului-vizionar al carui Verb e intotdeauna fauritor de univers. Maretia poetica a unui Mefisto se reveleaza atunci cånd, depasind arena confruntarii sale personale cu Faust, se proiecteaza pe fundalul lumii, in lupta cu fortele constitutive ale Universului, adica atunci cånd sugereaza o dimensiune tragica a existentei.

Proiectia eului

Ar fi gresit, desigur, sa cautam implicatii ale filosofarii in fiecare rånd din Faust. Un poem dramatic de peste 12 000 de versuri isi are legile sale proprii, edificiul general sprijinindu-se, ca orice arhitectura, in mod egal pe plinuri si pe goluri. Dar tot atåt de gresit ar fi sa nu vedem subtextul unei gåndiri despre lume, de pilda, acolo unde numai o conceptie subiacenta sensului propriu ne poate dezvalui tålcurile mascate ale textului. Uneori «discursul mixt» asteapta sa fie descoperit. Caci nu numai o data, la poetii adevarati, dezlantuirile imaginatiei creatoare de real ne orbesc cu o asemenea luxurianta a peisajului, a aparentelor sensibile, incåt pierdem din vedere tocmai relieful secret al universului din jur. Viziunea lui Wagner, care precede ivirea sub forma de pudel a lui Mefisto, in scena plimbarii pascale, in afara orasului, face parte din categoria unor asemenea pasaje derutante:

Nu invocati legiunile temute

Ce curg ca neguri, si din orice grind

Al zarii, cu primejdii mii si sute,

Deasupra pamåntenilor se-ntind!

Din Nord vin spirite cu dinti taiosi,

Te-nvaluie cu limbi ca o sageata;

Din Est dau buzna demoni secetosi

{i care-ti sug plamånii dintr-o data.

Cånd Sudul ii goneste din pustii

Cu jar de-asupra capului sa-ti treaca,

Apusul varsa stoluri pe cåmpii,

Ce-ntåi le-nvioreaza, – apoi le-neaca.

Te-asculta, dar grabesc sa-ti faca rau,

}i se supun, ca sa te amageasca;

Ca soli ceresti roiesc in jurul tau.

{optesc ca ingerii, sa te momeasca. –

(vv. 1126–1141)

Cine-ar banui cosmologia de tip gnostic, cu ierarhiile ei, care se piteste indaratul acestui tablou aparent pur meteorologic? Citindu-l, Leisegang ii gaseste corespondente cu descrierea imageriei cosmice gnostice de catre Hildegard von Bingen (1098–1178) din Liber divinorum operum simplicis hominis, carte plina de viziuni eretice, prin deturnarea teologiei pauliene. «{i unul, si altul – spune el – au o sursa comuna: Weltanschauungul gnostic in care toate aceste entitati care se inghesuie intre Dumnezeu si om – ingeri rai, duhuri ale sferelor si ale astrelor, vånturi, aburi si stihii – au un rol important; destinul omului se afla in måinile lor; omul n-a incetat de a trai in sensul strict al cuvåntului sub dependenta raufacatoare a Universului, care-l ameninta dinlauntru si dinafara cu puterile si urgiile sale, stårnind totodata in inima lui dorinta de a fi eliberat de spatiul si de apasarea acestei lumi. Aceasta cosmologie lumineaza de asemenea conflictul contrariilor, care comanda gåndirea gnostica» (pp. 25–26).

Prin dezvaluirea unui atare subtext, existent dincolo de tabloul pur descriptiv al intermundiilor båntuite de spirite malefice, ni se reveleaza o nebanuita trasatura de caracter a lui Wagner: pentru o clipa, si in pofida opozitiei sale declarate fata de ciudateniile maestrului sau, el preia aici o parte din viziunea despre lume a lui Faust; in acest pasaj, Wagner e o parte din Faust, – fapt care, de altfel, se va adeveri la inceputul Partii II. Identificånd un «discurs mixt» in asemenea versuri, relevam un procedeu de constructie interna a intregului Faust: diversele personaje isi corespund partial, isi sunt imagini fragmentar-reciproce, cioburi ale unei mari oglinzi care-l rasfrånge mereu pe Faust. Ele, toate, intr-o masura mai mare sau mai mica, pe o durata variabila, participa la o gåndire in mars despre om si lume, – trasatura spirituala care este a lui Goethe insusi. «Discursul mixt» ne ajuta sa le vedem ca avataruri pasagere ale autorului, ca diverse «vårste spirituale» de care acesta se desprinde mereu, ca fluturele de treptele anterioare ale propriei metamorfoze.

Unul din momentele-cheie ale formatiei goetheene a fost momentul Sturm und Drang. Iata «despartirea» de el, infatisata in dialogul atåt de dramatic, presarat cu ironii si sarcasme, dintre Mefisto si Baccalaureus (Partea II, Actul II). Tirada acestuia din urma constituie un material revelator pentru structura «discursului mixt»:

Lozinca nobila a tineretii, iat-o:

Nu, lumea nu exista, cåt inca n-am creat-o!

Eu scot din mare soarele cu nimb;

Cu mine-ncepe-al lumii falnic schimb;

Pe drumul meu se-mpodobeste zarea;

|n fata mea-nverzeste frunza, floarea.

Ca-n noaptea-ntåia, gestul meu cel cast

Desfasura inalt-stelarul fast.

Catusa mintii-nguste, filistine,

De cine-a fost sfarmata, nu de mine?

Eu insa, liber, spirit vorbitor,

Urmez doar licaru-mi interior;

{i-n propria-mi desfatare ma arat

Cu soarele in fata si bezna indarat.

(vv. 6793–6806)

Desi continutul insusi al filosofului nu are importanta in cadrul strict pro-blematic al «discursului mixt», vom remarca totusi aici o pregnanta coni-venta intre reflexiv si poetic. Tezele fundamentale ale idealismului romantic german – prioritatea absoluta a eului, imposibilitatea existentei lumii in afara gåndirii umane; cu corolarele lor in activitatea practica: titanismul constiintei si constiinta titanismului, proiectia activa a unui «ideal» de viata, deschiderea spre nou si original etc.; – toate acestea sunt foarte aproape de conceptia despre eul poetic creator de universuri lirice, despre geniul artistic ca atare. |n fond, idealismul afirma ca singurul real adevarat il constituie reprezentarile subiectului gånditor; or, aceste reprezentari sunt chiar substanta unui anumit tip de poezie. Avem de a face aici, asadar, cu o filosofie – nu cu o simpla filosofare – prin excelenta poetica: pronumele personal eu sub diversele sale zone (mi, mine), impreuna cu posesivele respective (meu, mea), servesc cu aceeasi fidelitate atåt afirmatiile metafizice, cåt si cele poetice. Portretul interior al lui Baccalaureus devine exponent pentru tineretul german revolutionar si patriot de la inceputul sec. XIX, inflacarat de cuvåntarile unui Fichte; el este totodata o rasfrångere a esentei faustice si, ca atare, marcheaza un prag evolutiv al lui Goethe; dar este, nu mai putin, un portret interior al Poetului romantic in genere; or, in aceasta ipostaza, el constituie o anticipare a celor doua simboluri exprese ale poetului: Baiatul-carutas din Actul II, si Euphorion din Actul III. Astfel se confirma, inca o data, unitatea de gåndire continua, procesul fara istov al filosofarii care strabate Faust, de la un capat la altul.

Aici, in acest moment al desfasurarii poemului, «discursul mixt» se rea-lizeaza sub o extrem de prielnica conjunctie de astre. |nrudirea de esenta intre metafizica si poezie, teza atåt de draga unui Schelling, se vadeste acum ca un argument pentru primele doua postulate pe care le-am formulat: «terenul comun», precum si «sansele egale, de calificare» pentru fiecare din cele doua demersuri interferente, sunt, aici, vizibile. Speculativul si na-rativ-descriptivul poetic se intålnesc in mit cosmologic. Fastul imagistic al reprezentarilor serveste lirismul, dar recursul la imagini care «traduc» ca-tegorii filosofice (catusa mintii, spirit vorbitor, licar interior) trimite la filosofie; arhitectura naturala a universului poetic deriva dintr-un scenariu mitic, al Universului real, gestul liric repetånd actul demiurgic al noptii primordiale.

Despartindu-se de acest moment al tineretii sale (Drum bun, unicule! cu pompa ta!, ii spune Mefisto, v. 6807), Goethe tulbura momentul, cu totul singular, de fasta coniventa, de perfect echilibru intre filosofie si poezie; el se desparte acum de demersul idealist ca de o conceptie care, afirmånd primatul gåndirii abstracte, neaga ontologicul; el se indeparteaza de spe-culatie, pentru a se apropia de lume; se rupe de un exercitiu pentru care nu are organ, in favoarea altuia pentru care are organ. Aproape tot ceea ce urmeaza in Faust II, de aci inainte, va fi un exercitiu jubilant al vizualului, o voluptate a vazului. De acum incolo, «discursul mixt» va trai indeo-sebi din deschiderea unui «ochi interior», al intuitiei esentelor, indaratul si ca beneficiar, intåi de toate, al «ochiului fizic». «Metafizica» poetica a realului este de fapt, la Goethe, o fizica; dar o fizica arhetipala, adica o mitologie, poate chiar o utopie a realului.

 

 

Share This Post