|ncercånd sa-i surprinda trasaturile caracteristice, Romain Rolland recurgea in 1932 la un citat dintr-o scrisoare a lui Goethe catre Johanna Schopenhauer din 1806: «Cånd lumea crede ca ma mai aflu la Weimar, eu sunt deja la Erfurt.» Era o forma de a-ti parafraza o alta afirmatie, repetata, cu trimitere directa la el insuti, prin care se definea drept «incomensurabil». Cu alte cuvinte indefinibil. O natura alunecos comprehensibila care nu ingaduie raspunsul, ci doar intrebarea: Wo faß ich dich, unendliche Natur? sau cautarea a ceea ce Was die Welt, im Innersten zusammenhält. Natura ca tot izvoråtor ti integrator, guvernata de legi proprii ti inconfundabile, nefalsificabile cum ii spunea lui Eckermann in 1827: «N-am considerat niciodata natura din perspectiva unor scopuri poetice. Dar cum am exersat de timpuriu desenul peisagistic ti am cercetat, mai tårziu, natura, am fost fortat sa contemplu in permanenta, cu atentie, obiectele din natura påna in cele mai mici detalii ale lor, invocåndu-le treptat pe dinafara, in ata fel incåt daca poetul din mine are nevoie de ceva, acest ceva imi sta la dispozitie, neputånd sa gretesc cu uturinta lezånd adevarul». Iata apar aici doua notiuni fundamentale (scopuri poetice ti adevarul) care il preocupau ti in perspectiva continuarii unei lucrari pe care o initiase inca din 1810: scrierea celei de a patra parti a autobiografiei Dichtung und Wahrheit Poezie ti adevar.
Ceea ce demonstreaza ca Goethe insuti se crezuse, la un moment dat, comensurabil, definibil, de indata ce iti facuse teribilul curaj de a-ti re-
trospecta propria viata ti creatie, adica de a cuprinde nu un fluviu, cum spunea acelati Romain Rolland, ci toate fluviile care se revarsa de pe numeroti versanti. Cutezanta demna de inegalabila sa viziune asupra devenirii panteiste a intregii naturi umane ti spirituale! Sufocata, evident, påna la urma in propria-i generozitate. Adica ramasa bolnavicios de fragmetara sau recurgånd la Novalis expresie incontestabil a tipului romantic de «poezie universala». Spunem bolnavicios exact in sensul dat de insuti Goethe in des citata remarca a sa dintr-o discutie cu Johann Peter Eckermann din 1828: «Clasicismul este ceva sanatos, romantismul este ceva bolnavicios». De unde s-a tras concluzia ca suferea de o «perturbare de echilibru» inte-rior datorita invaziei de fantezie in creatia artistica ti li-terara a vremii sale in detrimentul exageratei preeminente a ratiunii (Edgar Papu, cu tri-
mitere la Alexander Pope). Goethe etuånd, atadar, pe un tarm pe care, din-tr-o profunda convingere, il asimila bolii, Goethe romantåndu-ti viata ti opera aflate fara putinta de tagada sub semnele neechivoce ale clasicismului.
Contradictie? Sau: Plonjånd plenar in natura exterioara, Goethe iti dezvaluie propriile «profunde ti tainice minuni din pieptul meu», de parca am fi in plin romantism caci citim la Novalis in Blütenstaub: «Oare cosmosul nu este in noi? Spre interior duce calea cea plina de taine. |n noi se afla sau nicaieri altundeva eternitatea cu lumile ei cu tot trecutul ti viitorul. Lumea de-afara e o lume a umbrelor . Ea iti proiecteaza umbra in imperiul luminii. |n sinele nostru ea ne pare atåt de tenebroasa, singuratica, informa. Dar cåt de altfel o sa ni se para cånd aceasta intunecare va trece ti cånd corpul umbrei va fi fost dat deoparte ». Ceea ce Wilhelm Scherer numea, avånd in vedere in primul rånd Poezie ti adevar, o «explicatie cauzala a propriei genialitati», Friedrich Gundolf prinzånd ti mai bine aspectul estetic, ludic, al auto-biografizarii goetheene: «Poezie ti adevar ne ofera viata lui Goethe nu ca subiect al unei opere, ci ca pe o forma suficienta sieti».
Atadar, operele autobiografice ale lui Goethe, ramase fragmentare, piese izolate dintr-un larg mozaic, ar putea fi lecturate de ce nu? ca nitte expresii romantice care au prins contur impotriva propriei vointe, de altfel categorice ti exprese, a autorului lor Vorbind din nou cu Novalis: Textele lui Goethe sunt «Texte destinate reflectiei» (Texte zum Denken). Cu atåt mai mult cu cåt ti lui Goethe i se potrivesc ca o manuta cuvintele lui Victor Hugo referitoare la Voltaire: «A fost mai mult decåt un om, el a fost un secol!». Elementul autobiografic pulseaza in mai toate scrierile sale, cum sublinia ti Tudor Vianu: «Johann Wolfgang Goethe face parte dintre scriitorii carora le place sa-ti aminteasca imprejurarile vietii lor, sa se povesteasca ti sa se infatiteze traind».
|ntr-un fragment al lui Friedrich Schlegel il intålnim pe neatteptate pe autobiograful Goethe. Care, creionåndu-ti propria devenire ti geneza unora dintre operele sale, crea cel mai vast roman al literaturii germane: caci «unele dintre cele mai reutite romane sunt un compendiu, o enciclopedie a intregii vieti spirituale a unui individ genial », dupa cum «fiecare om contine, la råndul sau, daca este un om cult ti care se cultiva, in interiorul sau un roman». Lucinde izvoratte din interiorul lui Schlegel, din cel al lui Goethe s-au ivit marile sale romane propriu-zise (Suferintele tånarului Werther, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Anii de drumetie ai lui Wilhelm Meister, Afinitatile elective) ti «romanul» autobiografic Poezie ti adevar laolalta cu celelalte scrieri autobiografice Vitalistul biograf al lui Goethe, Friedrich Gundolf, se contrazice bine de tot incercånd sa-i proclame clasicitatea pura. Aratånd ca la «naturile clasice» ceea ce este ti ramåne Goethe preponderent instinctul, geniul ti gåndirea se deosebesc de cele ale romanticilor «mistici, muzicieni», Gundolf se lasa furat de frumusetea argumentatiei sale scapånd un adevar pe care n-ar fi vrut sa-l omologheze cu nici un pret afirmånd ca «la asemenea naturi, manifestarile conttiintei plasmuitoare nu sunt nimic altceva decåt indemnul fidel venit din ceea ce se petrece in centrul intunecat ti in profunzime, stralucirea luminoasa a jarului, logosul Erosului lor (subl. n.)». Organicitatea creatiei goetheene cu viata autorului, deplina lor interdependenta a fost surprinsa de André Gide intr-o imagine superba: «Cånd ma gåndesc la Goethe nu mai pot sa spun cu exactitate daca e vorba de opera lui sau de omul insuti». «La Goethe exista o intrepatrundere perpetua. Oricare dintre poeziile sale este o fapta; ti invers, intreaga lui viata ne apare ca o opera de arta, una dintre cele mai frumoase create de el. Admir nu doar floarea, ci o data cu ea intreaga planta care o poarta ti o hranette ti de care nu ma pot desprinde».
Contradictii? Nimic mai goethean unei «confuzii a sentimentelor» (la romantici a «suferintelor») i se poate extrapola o deliberata «confuzie a notiunilor». Cu atåt mai mult cu cåt istoria literaturii germane o permite: daca Franta a avut un clasicism limpede definit ti codificat ti un romantism cu evidenta tenta anti-clasica, daca in Spania ti Anglia clasicismul nu s-a fructificat intr-un canon literar foarte bine conturat, «Germania le are pe ambele, dar intr-o configuratie foarte semnificativa: romantismul ti clasicismul convietuiesc in aceeati epoca ti partial in acelati loc. Romantismul de la Jena din 1798 este oglinda, conttientizarea ti, in parte, critica clasicismului de la Weimar din 1795». {i Ernst Robert Curtius conchide anulåndu-ne semnul de intrebare pe care-l pusesem mai sus: «La vårstnicul Goethe pot fi depistate, pe de alta parte, unele esente romantice». Ceea ce ne intarette ipotezele lansate de noi påna acum Goethe pe alocuri, romantic fara voie Rudolf Unger vine ti ne confirma apasat, citånd din strofele mai tårzii din Ultimatum: «Nu-i såmburele naturii omului in chiar inima lui?», pe care le comenteaza astfel: «La un poet, insa, cu atåt mai mult la Goethe, aceasta penetrare euristica ti prospectiva a propriei inimi se produce mai ales pe calea ti prin succesul configurarii poetice».
Cale da, succes cåtuti de putin. Hans Mayer postuleaza o indrazneata ti demitizanta imagine a unei suite perpetue de insuccese ale «Olimpianului» de la Weimar creatia sa se constituie, dupa prestigiosul critic ti istoric literar, intr-o suita de inclettari menite sa atinga succesul de public de care confratele sau dioscur, Schiller, avea parte la tot pasul: «Aspectele sociale ale succeselor literare de tinerete ale lui Goethe inre-gistrate cu Götz von Berlichingen ti Werther au facut obiectul a numeroase interpretari. Lipsette, insa, o prezentare exacta, comprehensiva, neromantata a insucceselor, anacronismelor ti asincronismelor, a disproportionalitatilor din activitatea unui om care nu obitnuia sa tinda spre nimic altceva mai intens decåt spre armonia dintre o totalmente insondabila individualitate ti propria istoricitate in sånul epocii sale. Ceea ce face ca discutabila notiune de maretie sa poata fi descifrata in cazul lui Goethe mai degraba pe baza insucceselor sale, a disonantelor, a ceea ce i-a reutit doar pe jumatate: a tot ceea ce, in practica, se voise a insemna o dezertare din epoca».
Dar toate acestea sunt prezente in relatarile lui Goethe despre el insuti. Care au fost etapele ideii de autoreflectare? S-a pornit modest, cu insemnari diaristice din Efemeride (1770/1771) in traditie antica, pe de o parte, ti renascentista, pe de alta. Urmeaza jurnalele dintre 1775-1782, care se refera la o perioada trecuta de regula sub tacere de Goethe insuti perioada petrecuta la Weimar. Timpul trait face obiectul unor insemnari din care razbate o conceptie ampla despre lume ti viata. Mai urmeaza un intermezzo in 1786 cånd Goethe tine, de dragul doamnei von Stein, un jurnal special al calatoriei sale in Italia, diferit de ceea ce avea sa fie, ulterior, relatarea autobiografica a Calatoriei in Italia. |nsemnarile diarice, de data aceasta mai putin reflexive, mai laconice, sunt reluate la mijlocul deceniului al noualea, tinute cu strictete, doar unele evenimente nefericite producånd lacune mai mult sau mai putin serioase. Din 17 martie 1817, insa, Goethe devenea arhivarul propriei sale vieti, notånd evident, cu sprijinul secretarilor sai zilnic, in jurnalul sau: «contabilitatea mea proprie» se sfårtette la 16 martie 1832, cu tase zile inaintea mortii poetului.
Perioada de elaborare a substantialelor sale scrieri autobiografice este 1810-1825, cånd sunt scrise ti publicate Poezie ti adevar, Calatoria in Italia, Campania din Franta, Asediul Mainz-ului, Diare ti anuare, Anale. Intentia ti-o marturisise deja in momentul in care iti pregatea acest imens proiect recitindu-i pe Giorgio Vasari (La vita de piú eccelenti architetti), Karl Philip Moritz (Anton Reißer) sau Jean-Jacques Rousseau (Les confessions), traducånd Autobiografia lui Benvenuto Cellini ti redactånd o Scriere despre Winckelmann. Intentia declarata era de a-i oferi cititorului posibilitatea «de a trage foloase pentru propria existenta din autoconfesiunea unor oameni mari». Este evident ca unul dintre cititorii direct avizati era insuti Goethe care, lucru la fel de evident, nu tragea invataminte doar pentru propria sa existenta, ci ti pentru propria sa creatie inclusiv autobiografica.
Dar despre cum se vede Goethe pe el insuti s-a scris destul. Interesant este ca, intr-o scurta trecere in revista, sa vedem principalele linii de forta ale modului in care biografia lui Goethe a fost schitata de-a lungul anilor, cu sinuozitati ti distorsionari, datorate fie unei anume constelatii istorice, fie viziunilor subiective ale biografilor. Paleta este larga ti foarte pestrita: de la descrieri ale specificitatii vietii lui Goethe, destul de rare, de la panoramari ale vietii ti operei in organica lor intrepatrundere, påna la mitografii ti psihograme, eseistica biografica sau pur ti simplu påna la atåt de uzualele tabele cronologice, uneori de o amploare copletitoare (ca de pilda cele 8 volume din Viata lui Goethe de la o zi la alta de Robert Steiger ti Angelika Reimann, 1982-1996).
|ncercarile de prezentare ale biografiei goetheene s-au dovedit a fi necesare inca din timpul indelungatei vieti a acestuia. La 1828 Heinrich Döring publica la Weimar Göthes Leben, o lucrare care suferea de lipsa multor detalii biografice, la fel ca de altfel ti cele patru volume ale englezului George Henry Lewes Life and Works of Goethe, Londra 1855. Discutia in jurul lui Goethe este incitata de germanitti, precum Georg Gottfried Gervinus sau Theodor Wilhelm Danzel care opinau ca in operele sale Goethe «n-a prezentat de fapt niciodata altceva decåt propriile sale destine indivi-duale», ceea ce fundamenta in cercetarea goetheana un model genetic cu explicatii biografiste ti egocentriste. Urmeaza lucrari intemeietoare de le-genda, Goethe devenind o figura aureolata de slava nationala ti geniu etern, monumentalizata in plan filologic (Hermann Grimm, Michael Bernay, Heinrich Düntzer), pentru ca Albert Bielschofsky sa-l identifice intr-un elan de patos patriotard cu insati puterea vremii: «Fara Goethe nici un Bismarck! Fara Goethe nici un Reich german!» Nici izvoarele bogate revarsate dupa deschiderea arhivelor lui Goethe de la Weimar in 1885, nici recursul la dimensiunea estetica a unui Hermann Hettner, nici pledoaria lui Bernay de a percepe cu ochi critic textele goetheene, nici editarea critica a textelor in celebra «Editie de la Weimar» n-au putut zagazui implantarea lui Goethe in efemer (Otto Harnack).
Din tot acest context nefericit se desprinde tcoala lui Wilhelm Scherer, preluata de Erich Schmidt, care are la baza ideea ca operele sunt un derivat al contextelor biografice ti istorice, au o cauzalitate de tip ttiintific, metodologic imbinåndu-se modelele filologice cu critica textelor prezente in diverse editii. |n fine, Wilhelm Dilthey reorienta interesul cercetatorilor asupra rolului fanteziei, imaginatiei in procesul de creatie (Despre forta ima-ginativa a poetilor, 1878), iar Rudolf Lehmann punea o intrebare ce deschidea noi orizonturi de investigare: «Sa aiba oare intr-adevar mai multa valoare ti insemnatate geneza unei opere de arta decåt intelegerea fondata hermeneutic ti estetic a continutului ei artistic?».
Secolul al XX-lea marcheaza o tendinta noua a biografismului in marginea lui Goethe tendinta de desprindere de modelul genetic de interpretare, incercarea de a-l smulge din contextul istoric, depiståndu-i esenta vitalista, anistorica, ba chiar declaråndu-l «fenomen originar» (Houston Stewart Chamberlain, Georg Simmel), sau de a-l prezenta drept intruchiparea mitica primordiala a artistului creator (Friedrich Gundolf). Neohegelianismul in intelegerea istoriei se face resimtita in monumentala opera a lui Hermann August Korff Geist der Goethezeit (4 vol., 1923-1952). Cu Ernst Cassirer revine viguros in actualitate omul de ttiinta Goethe, metamorfismul sau, prin prisma caruia se deruleaza orice tentativa de interpretare. Totodata, atentia se focalizeaza tot mai mult asupra perioadei de senectute a lui Goethe (Karl Viëtor).
Elemente subiective, psihologice ti intropatice fac din Goethe un «profet», un «conducator» in care transpare macrocosmosul (Emil Ludwig, Friedrich Muckermann, Max Kommerell). De aici påna la a-l ralia pe Goethe la ideile national-socialismului n-a mai fost decåt un pas (Walther Rehm, Kurt Hildebrandt, Lily Hohenstein). Dar paralel cu aceasta se recurge din nou la domeniul mai putin ideologizant al studiilor de ttiintele naturii ale lui Goethe. |n fine, spre sfårtitul deceniului al treilea se pun bazele unor abordari morfologice, de analiza a stilului ti formei, cu trimiteri la Martin Heidegger, prin studiile unui Günther Müller ti Emil Staiger, cu ecouri prelungite in perioada postbelica.
|ncercarea de a-l reabilita pe Goethe, dupa cel de-al II-lea razboi mondial, prin prisma adevaratelor sale idei este evidenta in abordarea organolo-gica a aceluiati Günther Müller, in vreme ce monografia lui Heinrich Meyer spunea inca din titlu foarte mult: Goethe. Viata in opera, adica se vroia revenirea la textele goetheene, la «existenta nespus de sfåtiata, nefericita, a creatorului» Goethe, existenta care transpare cu mult pregnanta ti in cartea lui Hans Mayer «Goethe. Un eseu despre succes», in care se revine la ideea imposibilitatii de a delimita chirurgical opera de biografia propriu-zisa. Ruptura politica ce strabatea inima Germaniei se face resimtita ti in abordarea creatiei ti vietii lui Goethe. |n est, el este din nou monumenta-lizat, instrumentat intru capatarea unei identitati istorice pentru un regim dictatorial (Georg Lukács, Wilhelm Girnus). Pastrarea masurii clasice insemna suputenie civica. {i totuti, prin Societatea Goethe din Weimar, prin grija unor carturari adevarati ti onetti (Korff, Hans Mayer, Werner Mittenzwei, Hans-Dietrich Dahnke, Günther Mieth, Karl-Heinz Hahn) au fost initiate ti realizate editii ti studii substantiale.
Din ultimele decenii se remarca lucrarile biografice cu tenta psihanalitica (Richard Friedenthal), popularizatoare (Hans-Jürgen Geerdts), sau de recuplare reflexiva a laturii biografice cu aceea de hermeneutica a textului goethean (Karl Otto Konrady, Nicholas Boyle). Receptarea lui Goethe de-a lungul vremii este prezentata pe larg, poate chiar exhaustiv, de Karl Robert Mandelkow (Goethe in aprecierea criticilor sai, 4 vol., 1975-1984; Goethe in Germania, 2 vol.), iar studiile pe marginea lui Faust capata o amploare impresionanta.
Atadar, Goethe vazut de el insuti, zicem noi, intr-o evidenta tenta de romantare, fara a pierde contactul permanent cu fertilitatea ratiunii ti masurii olimpiene pe de o parte. {i Goethe vazut de Celalalt, de ochiul strain, dinafara sinelui goethean pe de alta. Poate ca ti imaginea proprie a lui Goethe despre el insuti va fi fiind deopotriva ti adevarata ti poetica. Un lucru este cert Goethe nu a vrut, nu a putut sa se priveasca «ttiintific», la rece. Calea euristicii sale este una profund estetica, putåndu-se discuta perpetuu in ce directie s-au inclinat sau nu preferintele, conceptele, convingerile sale. Ca nici abordarea filologico-filosofica, pe baza unui instrumentariu riguros, nu a scapat de subiectivismul ti constrångerile unei epoci sau alteia s-a dovedit suficient de clar prin meandrele exegezei goetheene extrem de succint schitate. Nu poti decåt sa-i dai dreptate lui Goethe cånd se autocaracteriza drept «incomensurabil».
Michel Arnaud scria la 1900 o carte intitulata La sagesse de Goethe prin care prejudicia puternic imaginea falsa despre olimpianul, vetnic serenul Goethe, telul vietii acestuia fiind «instruirea» (Bildung), nicidecum «fericirea» (Glück) fapt pregnant demonstrat, dupa Arnaud, ti de Faust. Goethe ofe-rea privitorului superficial adåncul calm al unui ocean framåntat la suprafata de furtuni existentiale. El nu s-a confruntat creator doar cu lumea ti istoria, ci indeosebi cu el insuti ti cu propria sa istorie, adica biografie. Multumindu-i lui Goethe, André Gide ii creiona portretul nevazut: dialogul din operele sale pun in evidenta «confruntarea a doua lumi, aceea a faptei opusa visului ti simplei contemplatii {i ma bucur sa regasesc acest antagonism in intreaga viata a lui Goethe, antagonism pe care il intretinea in el insuti cu buna ttiinta ti care il ajuta sa-ti gaseasca satisfactia doar in inclettare ti sa nu-ti doreasca linittea, sa nu-ti permita o alta linitte decåt pe aceea a mortii. Deoarece ttia ca: Peste toate vårfurile-adie linittea »