Despre calatoria din 1770 in Alsacia si Lorena, Goethe scrie patruzeci de ani mai tårziu in cartea a X-a din Poezie si adevar (1811) in cheie dubla, urmånd cele doua modele concurente ale literaturii de calatorie din epoca. Unul era cel iluminist-utilitarist, interesat de informatii economice si de piata, de politica industriala si de comert, celalalt, cel sentimental-idilic si digresiv. |n centrul de interes corespunzator calatoriei de initiere in tainele inceputurilor industrializarii sta relatarea impresiilor culese de pe urma vizitarii galeriilor miniere de la Ilmenau, a primelor instalatii din Europa pentru expe-rimentele in vederea obtinerii cocsului in regiunea din jurul orasului Saarbrücken, a podului de la Zabern, a unei fabrici de sticla, a alteia de fierastraie si de cabluri de sårma, lucruri de care Goethe este dupa atåtia ani inca måndru de a le fi vazut, chiar daca ramåne de apreciat cåt si mai ales cum, prin ce grile de perceptie a inteles toate acestea. Tiparul calatoriei sentimentale este desavårsit de rememorarea unui episod idilic din viata familiei unui pastor din Sesenheim, de a carui fata, frumoasa Friederike Brion, tånarul Goethe se indragosteste. Amanuntul biografic dupa care intålnirea cu Friederike Brion are loc mai tårziu decåt lasa sa se intåmple Poezie si adevar, si anume la trei luni dupa calatoria amintita, este revelator pentru intentia lui Goethe de a face aici nu opera autobiografica, ci, mai subtil si mai ironic, de a reconstitui istoria speciilor literaturii de calatorie, diferentierea lor, schimbarea intentiilor si formelor, a modalitatilor de apreciere, atitudinilor, capacitatii de perceptie si disponibilitatilor trairii,
care-l interesasera indeaproape vreme de cåteva decenii, ceea ce se poate urmari de la Suferintele tånarului Werther la Anii de ucenicie si Anii de calatorie ai lui Wilhelm Meister påna la Calatoria italiana.
Modelele englezesti raspunzatoare de difuziunea literara a celor doua perspective, A Sentimental Journey through France and Italy (1768) a lui Laurence Sterne si Travels through France and Italy (1766) de Tobias George Smolett erau in egala masura bine primite pe continent, si anume chiar de acelasi public in ciuda faptului ca nu prea se impacau. Solidaritatea celor doua specii era data de meritul de a fi inlocuit cu eforturi conjugate, atåt sub raport social, cåt si istorico-literar, moda impresiilor de calatorie ale tinerilor nobili trimisi spre initiere in turneul cavaleresc. |ndrumatorii, mijlocitorii si sfatuitorii supusi ai tinerilor cavaleri dispar, pentru a face loc dorintei burgheze de a cåstiga o perspectiva individualizata asupra lumii, intermediata in cel mai rau caz de egali, tineri prieteni cu cunostinte locale sau corespondenti de afaceri ai familiei, si de a deprinde posibilitati de judecata proprii, atåt in ceea ce priveste educatia profesio-nala, cåt si cea sentimentala a calatorilor. Formulele literare mixte, struto-camile cu pasaje informative si altele de inventie literara, interesante pentru ca incercau cumva sa faca fata tuturor cerintelor, fie simteau nevoia sa se scuze formal pentru melanjul de observatii utile si digresiuni impodobitoare, fie marcau grafic in text prin spatieri si corpuri de litere adecvate interesul diferit pe care l-ar fi putut suscita notele de calatorie fata de informatiile tehnice, economice, comerciale propriu-zise, asa cum se intåmpla in A six Months Tour through the North of England (1770) de A. Young. Uneori insa in ciuda simbiozei gusturilor, a nevoii si de una si de alta, preferintele pentru o literatura de calatorii esteta, in dauna literaturii serioase a intreprinzatorului burghez, stårneau adevarate conflicte intre generatii, asa cum se intåmpla in Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, al caror protagonist se serveste de note asa-zis serioase de calatorie la redactarea unui jurnal fictiv, pentru a-i da tatalui impresia ca ia in serios recomandarea de a cunoaste tari si moravuri straine, indepartate, desi Wilhelm n-are de gånd sa se indeparteze prea mult de casa. Compilatia il convinge pe tata ca fiul a invatat sa cunoasca in realitate lumea, iar fiul reuseste cu adevarat acest lucru, reuseste sa «se gåndeasca pe sine in toate rolurile», inclusiv in acela de calator si autor de impresii de calatorie, mai intåi in forme teatrale, heuristice si artistice, iar abia apoi in viata reala, desi tatal ii cerea sa procedeze invers. Calatoriile utilitare, evoluånd pe trasee deja rituale, garantau din ce in ce mai putin dezvoltarea repertoriului de roluri sociale pe drumul catre desavårsirea de sine. Stilul ghidurilor utilitare de calatorie incepuse sa se deprecieze, fapt previzibil si dupa graba autorilor si editorilor de a aduce la zi informatia exacta cu fiecare noua editie. La A. Young informatiile despre preturile pe piata imobiliara erau redate cu corp mic de litera, tocmai pentru a se atrage atentia asupra eventualei lor datari, cititorul fiind invitat sa faca apel la anuare statistice mai noi. Defoe le rasfoia cu folos pentru a aduce in actualitate insemnarile lui de calatorie, precum in A Tour through England and Wales. |n Calatoria italiana Goethe renunta cu buna stiinta la tot balastul acesta de date care abia isi gaseste forme de exprimare si prezentare proprii si care devenise obligatoriu pentru genul literaturii de calatorie «in vremurile noastre statistice». Informatia oferita de literatura de calatorie se vede ca, pe långa faptul ca era cel mai adesea superficiala, neverificata, rezultatul a nenumarate compilatii, nu reusea sa domoleasca sentimentele de inconfort, retinere si teama ale cititorului fata de peisajul economic, industrial si social strain si in rapida schimbare si nici sa-i faciliteze dobåndirea unei competente personale minimale in aprecierea insolitului. Raportul de calatorie care i se cere lui Wilhelm Meister e formalizat påna intr-atåt incåt incape intr-o schema tabelara. Tabele si cataloage cu intrebari pe care ar trebui sa le umple calatorii apar in Indicatiile Grafului Leopold Berchtold (An Essay to direct and extend the Inquiries of Patriotic Travellers, doua volume, Londra, 1789, in traducere germana Anweisungen für Reisende, Braunschweig, 1791), precum si la August Ottokar Reichard in Manualul pentru calatorii de toate starile (Handbuch für Reisende aus allen Ständen, nebst zwey Postkarten, zur großen Reise durch Europa, von Frankreich nach England; und einer Charte von der Schweiz und von den Gletschern von Faucigny, Leipzig, 1784). {tiinta intermediata de asemenea carti de calatorie e heteronoma, exterioara, relativa, imposibil de reconstruit si de insusit. Premisa insasi a calatoriei utilitare burgheze de a descoperi lumea pe cont propriu, fara comandamente superioare, teluri impuse si apriorica sistematizare a rezultatelor, s-a pierdut atåt pentru calator, cåt si pentru insotitorul lui, cititorul. Caricatura unei formatii in-
telectuale bazate pe asemenea compendii literar-statistice cu pretentii initiatice in intelegerea strainatatii de toate facturile si planurile o reprezinta contele la al carui castel de vånatoare se opreste protagonistul din Suferintele tånarului Werther. |n contrast cu un asemenea model de intelegere din afara determinata si unilaterala pe deasupra, prizoniera a unui singur punct de vedere, al cartii de sub nas initierea de calator a lui Werther se petrece la egala distanta ironica atåt de stereotipiile calatoriei idilice, de educatie sentimentala, cåt si de cele ale calatoriei de informare si educatie profesionala. Iar destinatia finala nu se lasa revendicata de nici unul dintre cele doua interese previzibile: «|ncotro vreau sa ma indrept? }i-o voi dezvalui strict confidential. Trebuie totusi sa mai ramån aici inca paisprezece zile, dupa asta mi-am propus sa vizitez minele din xx; in fond insa in spatele acestei decizii nu sta decåt dorinta de a fi din nou mai aproape de Lotte, asta e tot. {i råd de propria mea inima si ii fac pe plac».
Raportul functional intre varietatea informativ-utilitara si cea estetic-sentimentala a literaturii de calatorie nu este nici in Poezie si adevar acela tot mai lipsit de atractivitate si naiv dintre docere si delectare. Nu este vorba aici numai despre suspiciunea care plana in chip egal si asupra pretinsei educatii intermediate de o anumita literatura de calatorie in sine, ca si asupra decorativei evaziuni oferite de cealalta. Noile lumi de aproape, de acasa, ca aceasta Alsacie cuprinsa de ritmuri noi la granita cu Franta pareau tot mai straine, mai straine chiar decåt cea mai indepartata strainatate. Iar explorarea lor cerea o anumita rigoare, de neinlocuit prin coloratie exotica. Dar tocmai asemenea calatorii cu destinatii mai practice, mai riguroase erau recomandate in ciuda dificultatii lor de catre ghidurile englezesti inca de pe la 1760 (J. Tucker: Instructions for Travellers, Londra, 1757), precum si de catre calatori iluministi germani (Friedrich Nicolai: Beschreibung einer Reise durch Deutschland und die Schweiz im Jahre 1781. Nebst Bemerkungen über Gelehrsamkeit, Industrie, Religion und Sitten, in douasprezece volume, Berlin, 17831796). Calatoriile acestea aduceau cu sine insa si temeri fata de noua lume, amenintatoare prin apropierea ei geografica si istorica, sentimentul neaderentei, socul insolitului si al inadaptarii, pe care literatura de calatorie iluminista se straduia sa le faca mai inteligibile si mai suportabile.
Uimit si neincrezator, aproape fara concept fata de experimentele de avangarda ale mineritului modern in Alsacia, fata de modalitatile de organizare si de finantare a marilor proiecte industriale, Goethe probeaza mo-duri de intelegere mai apte de a diminua retinerea si de a preintåmpina rezerva contemporanilor fata de evolutiile rapide ale tehnicii si organizarii muncii, de a acoperi, cåt se mai poate, fisura din ce in ce mai marcanta dintre lumi, intre elita universitara (Goethe e student in Drept la Strasbourg) si cea industriala si financiara, intre aristocratia princiara si tehnicienii inovatori, intre bancheri si ingineri etc. De aceea la Goethe interesul pentru peisajul industrial sau uman se lasa cuprins de interesul mai general pentru contrastele resimtite ca naturale ale mediului. De la inaltimea Buchsweiler-ului cåmpia alsaciana se citeste dupa urmele råurilor si ale drumurilor in geografia si geologia ei, dar si in istoria ei politica si sociala. Privirea urmeaza si memoreaza delimitarile naturii fizice in hiperbolica analogie cu marcajele istoriei, ale clivajelor sociale, in analogie cu noile constelatii economice, agricole si industriale, comerciale, interpersonale, cu formele de viata, de traire si de expresie ale unei lumi. Estetizarea, artificiul analogiei cu formele naturale din care cresc organic oameni si fabrici sunt menite sa reduca stånjeneala fata de noul si necunoscutul regiunii la inceputurile industrializarii moderne, redåndu-le peisajului calm al idilei. {i acelasi Gipfelblick, privire inalta, atotcuprinzatoare, trebuie sa domesticeasca stranietatea ve-chiului inaccesibil, transformindu-l cel putin intr-un reper functional, asa cum se intåmpla de pilda cu Münsterul din Strasbourg. Incapabil, in primul moment cel putin, sa se apropie intelegator de colosul gotic, Goethe il transforma in piedestal util pentru a cuprinde de la inaltime, idilic si decorativ, cu vederea orasul, muntii in zare, padurile si pasunile, valea Rinului cu insule si ostroave, desi altminteri suferea de ameteala, pe care si-o trata tocmai cu asemenea exercitii de vointa, precum escaladarea in viteza a turnurilor: «Trasesem la hanul La spirit” si ma grabeam sa ma apropii de Münster, care imi fusese deja aratat din vreme de tovarasii de calatorie si care imi insotise privirile o buna bucata de timp. Cånd am zarit insa acest colos prin-tr-o straduta ingusta, asa incåt sa ma gasesc dintr-o data prea aproape de el intr-o piata foarte strånsa, mi-a facut o impresie de o factura cu totul speciala, pe care, pe moment, nu eram capabil sa o dezvolt, luånd-o asa intunecata cu mine in vreme ce-l suiam cu grabire pentru a nu pierde clipa frumoasa a stralucirii inalte si voioase a soarelui, care urma sa-mi reveleze dintr-o data intreaga tara bogata si indepartata». Privirea subintinde un cåmp necunoscut ca o tabula rasa, o suprafata muta. Atåt ca acest necunoscut stårneste in privitor o «presimtire» nelamurita a ceea ce va surveni, nici inclinatie, nici placere, nici pasiune, o neliniste dorita si doritoare, «care pe nestiute va lua caracterul tinutului in care ne aflam». Tabula rasa pe care un calator urmåndu-i si urmåndu-si nelinistea inscrie «suferinte si pasiuni» e o figura iluminista de gåndire esential deplasata: pentru iluminist, in primul rånd ochiul trebuie sa devina gol si pur ca sa se imbibe de necunoscut ca necunoscut, el este o tabula rasa, in vreme ce cåmpul privirii e plin de semne noi ce se cuvin transferate fara rest in constiinta cunoscatoare. Dimpotriva, la Goethe ochiul e viu si alert, repezit adesea, se mai insala, dar e obstinat sa revina, sa verifice, sa presimta. Privirea antreneaza disperata repertorii de imagini mai vechi, prejudecati, idiosincrazii, figuralisme pe care le probeaza, le modifica, le abandoneaza dupa ce, cu ajutorul lor sau fara ajutorul lor, dar prin ele, pe cai mai adecvate sau complet inadecvate, a inteles in mod surprinzator ceva.
|n comparatie cu «nelinistea» trezita de peisajul alsacian sau de arhitectura gotica, si care ia «caracterul» paradisiac al acestora, neobisnuitul peisajului industrial se incarca de fulgere si aburi infernali. Privirea incearca sa domesticeasca tinutul, interesåndu-se de ansambluri, de legaturile rationale, economice intre diferitele cladiri, instalatii si activitati frumos, logic si gradat orånduite, perspectiva nu tocmai nepotrivita pentru ca ii permite calatorului sa recunoasca, fie si prin grila estetica, importanta angrenarii mai multor industrii concentrate in aceeasi regiune, dependente toate de extractia de carbune si minereu, precum si interdependente unele de altele. Altminteri, vazute in detaliu, imprejurimile minelor de carbuni sunt «pustii si triste», galeriile de un intuneric respingator, cei ce locuiesc aici, mineri, topitori, metalurgisti, masinisti cuprinsi de o febrilitate stranie, neinteleasa, materiile alaunul magic sau piatra acra, vitriolul, catranul, rasini, terebentine, spumele carbonifere albe, grase, usoare, uleiuri si cenuse ireale. Spectacolul geologic al «muntelui arzånd», aruncånd aburi, praf si pucioasa pentru care este mobilizata o intreaga recuzita literara serveste insa de captatio benevolentiae pentru prospectia curajoasa a galeriilor si topitoriilor. |n schimb, vapaile si exploziile de la instalatiile de topire a minereului sunt confundate cu buna stiinta cu un banal foc de artificii organizat pe seara, surclasånd orice alt spectacol in preferintele calatorilor. «Viata adevarata, spune Goethe in cartea a IX-a, isi pierde stralucirea påna intr-atåta incåt trebuie cåteodata sa fie improspatata cu verniul fictiunii». Luminile albastre ale pamåntului, irizarile delicate de carbune luate cu imprumut de pe o paleta binevoitoare fascineaza ochiul, il sugereaza accesibilitatea lumii, il lasa sa vada prin geologia literara regia productiei. La vi-
zitarea fabricii de sticla, intrebarile si consideratiile privind utilitatea acti-
vitatii au disparut cu totul in fata patetismului estetic. {i mai putin inteleg insa tinerii calatori din framåntarile si supararile spiritului minelor, de al carui nume Goethe nu-si mai aduce dupa patruzeci de ani bine aminte, in ciuda importantei cruciale a omului care a revolutionat metalurgia, inginerul Staud (in Poezie si adevar, Stauf). Asa cum peisajul trebuie privit sub raportul ordinii de ansamblu si al farmecelor estetice, tot astfel oamenii lui, gnomii teribili ai adåncurilor, altminteri redutabili pionieri ai industriei miniere, repere pentru istoria industrializarii moderne, trebuie transformati in pitici inofensivi de poveste. Cu toate ca Goethe facuse deja la Strasbourg cunostinta cu un fost metalurgist, fochist, Jung, autodidact admirabil, care-l impresionase pe scriitor prin subtilitate si cultura. Jung i se parea atåt de apropiat si familiar incåt sa-i ia partea in controverse, pentru ca prietenul, natura intratabila si inchisa, imprumutånd caracterul lumii pe care o cunoscuse, nu suporta sa fie contrazis. Portretul se impune prin analogia dintre natura omului si natura intunecatei lui ocupatii. Dincoace, in cazul lui Stauf-Staud, figura omului e substituita de figuralismul literar in care Goethe se incercase pentru Faust, acela al pustnicului (al-)chimist, omulet slabit si imbatrånit, incaltat cu un papuc intr-un picior si-n celalalt cu un pantof, cu ciorapii curgåndu-i, tåråndu-se iarasi si iarasi cu o abnegatie diabolica si ridicola pe munte «un filosof al carbunelui, philosophus per ignem». Asta pe cåta vreme Staud nu era in nici un caz numai un chimist, ci si un ingi-ner stralucit in domeniul constructiilor industriale, pentru ca el este autorul unei serii de cuptoare si furnale, care a permis obtinerea unor temperaturi de prelucrare foarte ridicate. Literatura vine sa acopere aici un defect de apreciere provenind din sterotipiile de intelegere utilitariste dupa care cunostintele tehnice nu au valoare decåt in functie de relevanta lor economica, de rentabilitatea si aplicabilitatea lor imediata, intr-o vreme in care planificarea experimentelor si politica investitionala erau inca insuficient dezvoltate. Pentru ca experimentele tocmai fusesera pentru scurt timp intrerupte din lipsa de bani, calatorii se inchina la fabrici si cuptoare ca la niste frumoase, e drept cam stranii, ruine industriale. Ceea ce se cheama picturesqueness of decay a fost transpus fara eforturi si complexe la lumea industriala. Estetizarea perceptiei se datoreaza si solidaritatii cu compa-
nionii din aristocratie si inalta burghezie, poate ca altfel entuziasmul pentru minerit si metalurgie nici nu se lasa impartasit intr-un alt mod cu elita curteana sau cu publicul larg la acea data. Situatie dificila, surprinsa cu finete in descrierea de mai tårziu a campaniei din Franta. Acolo prietenii se despart chiar, din conflict de interese, buna societate alegånd de-a dreptul vånatoarea si nu vizitarea minelor de la Ilmenau. Goethe insusi trebuie
sa-si ia o identitate de imprumut fata de fiul superintendentului minelor, ca sa-si motiveze neobisnuitul interes. Travestiul de artist desenator atras de tinuturi si indeletniciri ciudate e o buna autoironie la adresa propriei inclinatii spre exotism si estetism. Rolul acesta insa e si de natura sa-l scoata din gaoace pe personajul intruchipat de fiul intendentului, care are o intelegere inca si mai extravaganta a locurilor, «o forta de imaginatie intunecata», blocånd orice posibilitate de perceptie pozitiva: «Cu atåt mai putin am fost mirat, cånd la intrebarea mea cum isi inchipuie el infernul, imi facu o descriere cum nici cel mai avåntat pictor de teatru n-ar fi indraznit sa-si imagineze anticamera imperiului plutonic». Locul personajului ar fi fost nu in apropierea cea mai strånsa de evenimentele care vor revolutiona industria si economia, ci mai degraba undeva in linistea netulburata a academiilor sau månastirilor. |ntålnirea figureaza profunda instrainare dintre lumea inaltei burghezii sau a intelectualitatii si sfera industriei. |n realitate, fiul intendentului minelor nu stia sa vada, iar intermediarul «om universal» care era Goethe nu gasea o cale sa inteleaga dintr-o perspectiva generala, din afara specialitatii stricte, si nu reusea sa spuna public ca in 1758 aici se descoperise utilitatea si aplicabilitatea negrului de fum, gudronului, uleiurilor minerale si rasinilor, iar in 1761 incepusera primele incercari de obtinere a cocsului. |nca din 1748 se prevedea in documente de cancelarie ridicarea in regiune a unor fabrici de pucioasa, de rasini, uleiuri, spirt, unsori pentru carute si gudron pentru vapoare si a altor cuptoare si furnale pentru cazul in care carbunele extras va putea fi topit påna la extragerea minereului de fier. Totusi, pe cåt de promitatoare, de asteptate si de dorite erau toate rezultatele unei asemenea activitati, neincrederea persista, chiar si patruzeci de ani mai tårziu cånd asemenea lucruri nu mai constituiau o noutate. Aceasta retinere nu e insa valabila pentru toata lumea, si in orice caz nu pentru «spionajul industrial» francez sau englez. |n acelasi an in care Goethe viziteaza minele si cuptoarele de långa Saarbrücken, 1770, arata Willy Michel intr-un studiu consacrat istoriei industrializarii timpurii la granita dintre Franta si Germania (Goethes Erfahrung frühindustrieller Fremde, aparut in Jahresbuch DaF, hrsg. v. Alois Wierlacher u. Ko., volumul 9, München, 1983), francezul de Gensanne, corespondent al Academiei Regale de {tiinte de la Paris si concesionar la «Mines dAlsace» pu-blica al sau Traité de la fonte des mines par le feu du charbon de terre, un raport asupra calatoriei sale de cercetare la Saarbrücken. De la el aflam ca accesul in regiune e deja limitat la lucratori si la alte cåteva persoane cu autorizatie speciala, pentru a se pastra secretul de productie. Oaspetele francez recunoaste fara ezitare importanta publica exceptionala a noilor procedee tehnice, «qui ne peut manquer de devenir de la plus grande importance pour le bien public», si asta inca in comparatie cu stadiul experimentelor in Franta si Anglia: «On a vraiment tenté en France, en Angleterre & ailleurs, de cuire ce charbon en meules ». De Gensanne are numai cuvinte de admiratie pentru principele Wilhelm Heinrich de Nassau-Saarbrücken, pentru incurajatoarea lui politica de investitii in asemenea incercari: «Il étoit réservé à M. le prince de Nassaw Saarbruck, de surmonter toutes ces difficultés par sa constance & les dépenses considérables quil a faites pour y parvenir». Din pacate lipsa a douasprezece mii de taleri imperiali va conduce in 1812 la inchiderea definitiva a minelor de la Ilmenau si la incetarea experimentelor, pe fondul unui colaps al complicatei retele de imprumuturi pentru finantarea lucrarilor. Cu aceasta situatie financiara dificila Goethe era de la bun inceput foarte bine familiarizat, mult mai bine decåt cu progresele tehnice si de organizare a productiei, prin legaturile de prietenie vechi de generatiii cu bancherii din Frankfurt, Strasbourg si Saarbrücken, legaturi si aliante care converg toate catre Buchsweiler, oras mic, patriarhal, in care «legaturile de familie sunt mai strånse si mai consistente ca orisiunde». Sentimentul de instrainare trezit de ostilitatea si ariditatea peisajului industrial, atåt de greu de descifrat, se risipeste incet in mijlocul familiarilor, a lumii sociabile si deschise, dar si initiate din oraselele mici ale celor doua provincii, Alsacia si Lorena. Industriasii nelinistiti si fiorosi se umanizeaza la resedintele lor izolate si campestre, ruinele furnalelor se topesc pastoral in natura, iar fetele a caror frumusete naturala nu iese niciunde mai bine la iveala decåt in aer liber, la tara, nu vor sa stie oricum nimic din toate aceste chinuri ale unei lumi de inceput.
O data cu aventurile cavaleresti de la Sesenheim pare ca privirea di-vinatorie larga, cuprinzatoare a toata Alsacia si Lorena, se dedica in sfårsit cu adevarat detaliilor pozitive, relatiilor imediate dintre oameni, fara insertii literar-figurale. Tipul de intelegere corespunde unui Gipfelblick suveran, care aranjeaza estetic peisajul, il cucereste de la inaltimi apreciabile, macar pe jumatate, il aduce in zona decorativului exprimabil, fusese ironizat de Goethe chiar din cartea a IX-a. Rememorånd dificultatile de adaptare la cerintele legate de studiul Dreptului in Franta spre deosebire de canoanele invatarii, intelegerii si explicatiei din academiile germane, dezavantajele si limitele perspectivei globale ies de indata la iveala. Gipfelblick-ul, privirea aeriana si speculativa, o deprinsese Goethe cu delicii la Leipzig: «pentru ca nu aveam simt pentru nimic pozitiv, dorind totusi sa mi se explice istoric lucrurile altminteri de neinteles». Or, la Strasbourg rigoarea pozitivista franceza cere ca o teza sa nu fie luata niciodata pe de-a laturi si de departe. De aceea Goethe se alipeste de grupul studentilor medicinisti in speranta de a deprinde prin intermediul unui rol nou, acela al medicinistului, si un mod mai concret de a privi lucrurile. A prelua mereu o perspectiva straina, foarte concreta prin apartenenta precizabila la un rol social anume, la o profesiune, e un exercitiu de individuatie romantica menit a-l reaminti pe om ca intreg in particularitate: «Atunci cånd vedem in cursul vietii noastre ca altcineva duce la indeplinire o sarcina pentru care simtisem si noi mai devreme o chemare, pe care a trebuit apoi sa o abandonam impreuna cu multi altii, isi face loc frumosul sentiment, ca abia intreaga omenire impreuna este omul adevarat si ca fiecare individ nu poate fi vesel si fericit, decåt daca are curajul de a se simti in intreg». Asa cum in relatarile despre campania franceza Goethe imprumutase rolul unui desenator, «Zeichenkünstler von Gotha», pentru a spori pe de o parte impactul intålnirii cu responsabilii de mersul lucrarilor la mina si apropiatii lor, iar pe de alta parte pentru a capata ironic distanta fata de propriile stereotipii de perceptie, tot astfel la Sesenheim se decide sa imprumute o haina straina care sa se potriveasca decorului, sa-l conventionalizeze mai bine, sa-l faca inteligibil, la fel ca pe peisajul minelor si cuptoarelor. Cu atåt mai mult e nevoie de figuralizare in incercarea de a intelege si reconstitui peisajul uman, cu cåt pantele si faliile dintre rolurile sociale sunt mai accentuate si mai putin accesibile unei singure individualitati oricåt de plurale. {i in cazul oamenilor trebuie gasita sau su-gerata accesibilitatea catre zone de comportament, de interese insolite, incapsulate intr-o alta lume. Goethe are in mod evident probleme in a se apropia de lumea izolata din Sesenheim, asa cum aceasta lume nu-si gaseste locul la Strasbourg, de unde cauta sa fuga cåt mai repede inapoi la tara. E dificil sa sari din cercul academic de la Strasbourg la gruparile profesionale din Ilmenau, de la companionii aristocrati si birocratii de curte la familia simpla a unui preot din Sesenheim. Exista riscul ca privind din-tr-o lume intr-alta pastorul sa para in mod neadecvat pentru functiunea lui sociala un ins ridicol, cu obsesii marunte, iar fetele lui niste salbatice sau niste plictisite. Or, inca de la inceputul cartii a IX-a se precizeaza ca scopul acestei calatorii e de a descoperi cu ajutorul puterii inchipuirii pretutindeni in lume si in natura frumosul, adica ordinea proprie. Tocmai de aceea Goethe isi cauta o portita de acces catre o forma de viata neinte-ligibila cu ajutorul unui travesti literar desprins din recuzita idilei. La Sesenheim tånarul calator joaca pentru inceput rolul unui student harnic si iscusit, dar sarac, la Teologie. Nici el nu-si poate explica foarte bine la inceput ce il determina sa se travesteasca astfel. Poate e asteptarea de a regasi in peisaj, sau dorinta de a reproduce aici, atmosfera, ba chiar constelatia idi-lica dintr-un roman ascultat cu putin timp in urma in lectura speciala a lui Herder, la Strasbourg, e vorba de The Vicar of Wakefield al lui Oliver Goldsmith. Familia stilizata a pastorului protestant de la Sesenheim copiaza intocmai familia pastorului din Wakefield-ul imaginar al lui Goldsmith: tatal e un Melchisedek din vremurile inocente ale omenirii, preot si rege in aceeasi persoana, tata, cap de familie si sef al casei, stapån de mosie si membru al comunitatii, ca inainte de diferentierea moderna a rolurilor, fetele lui imprumuta temperamentul si/sau numele personajelor din carte, Friederike ia locul literarei Sophie, dar sora ei mai mica ramåne pur si simplu chiar la numele prototipului literar, Olivie. Scenaristul si regizorul piesei abia isi poate stapåni un strigat de victorie cånd pe usa casei din Sesenheim isi face aparitia si fiul gazdei, Moses din carte. El insusi face påna la un punct pe domnul Burchell, figura destul de putin onorabila a romanului, påna cånd se decide sa schimbe rolul, pentru un alt prototip pozitiv, evident, acela al nepotului din roman, asiguråndu-si in doua maniere diferite increderea familiei. {i ar mai putea-o face in multe alte chipuri placute si schimbatoare, dupa cum o asigura pe mama fetelor, cånd aceasta il intreaba surprinsa: «Dar cåte infatisari aveti?». «|n mod serios una in gluma atåtea cåte doriti», raspunde de sub o noua masca personajul, fara insa sa aiba puterea sau posibilitatea de a iesi cu totul din joc: «Prima masca m-a impins in cea
de-a doua». Cu aceasta tånarul cititor al lui Goldsmith dovedeste o dexteritate a rolurilor si a distantelor cu care cei din preajma nu sunt obisnuiti si de care nu sunt capabili. De aceea tånarul Goethe nu indrazneste sa-i daruie frumoasei Friederike, din ce in ce mai neajutorata in tot acest joc pe care nu-l intelege sau, mai rau, il intelege prost, romanul lui Goldsmith. Lui Goethe ii e teama ca Friederike s-ar identifica pe sine fara rest si fara gluma cu personajul literar, ceea ce i-ar reduce considerabil resursele, facånd-o sa sufere. Ceea ce pentru Goethe e un joc plin de ironie cu specia literara a idilei, transpusa cu o buna doza de conventionalism in peisaj real de dragul artei, ar putea reprezenta pentru Friederike descoperirea unei asemanari pe cåt de false, pe atåt de fatale. Primejdie a lecturii de identificare asupra careia il avertizase pe Goethe prietenul sau mai in vårsta cu cinci ani, Herder. Herder insistase ca påna si la lectura romanului lui Goldsmith prin intonatia neutra, monotona sa evite entuziasmele teatrale: romanul ar trebui privit ca produs artistic (Kunstprodukt), fara sa-i fie permis sa actioneze asupra cititorului precum un extract natural
(Naturerzeugnis).
Goethe se situeaza cu buna stiinta undeva la mijloc, pe pozitia unui hedonism literar, care restrånge in parte efectele de instrainare si distantele de intelegere intre fragmentele lumii. De aceea autobiografia imprumuta pe rånd si ironic conventiile literare ale memoriilor de calatorie, in varianta uti-litarista sau idilica ca sa faca o experienta de viata straina mai agreabila, mai accesibila intr-un cod elegant si larg impartasit, desi perimat pe alocuri si atåt de imperfect. La fel cum Goethe-calatorul se straduise sa surmonteze heteronomia lumii moderne printr-o viziune heuristic-estetica de rol, printr-o proiectie figurala menite sa stimuleze o intelegere plurala reala. Romanticii, de la Friedrich Schlegel si Novalis, credeau ca intelegerea plu-rala e data de cultivarea estetica a sociabilitatii interioare, de scrierea in paralel cu trairile a unui roman de roluri, proiectii si identitati fictive fragmentare, caci «fiecare om progresiv poarta in sine un roman necesar, care nu este altceva decåt expresia completa a fiintei sale intregi, asadar o organizare necesara, si nu o cristalizare accidentala».