Un poet plutonic: Ştefan Aug. Doinaş
Cosmos
Arghezi a fost adeseori comparat sau pus alături de Eminescu, deşi diferenţele de structură sensibilă şi de formaţie dintre ei sunt radicale: primul rămâne, în esenţă, un curios şi genial produs al naturalismului, legat prin experienţa sa religioasă, primar-teologică, de natură, în vreme ce al doilea e un romantic absolut (profund ancorat în cosmosul ca natură) şi un gânditor profan-mitic. Ceea ce indiscutabil îi apropie, pe linie de evoluţie a lirismului românesc, este doar împrejurarea că atât Arghezi cât şi Eminescu, fiecare la timpul său, au dat limbii poetice şi expresivităţii literare impulsuri decisive, impunându-şi cu o forţă irezistibilă limbajul lor artistic. Mult mai aproape, în structura sensibilă şi în formaţia sa, de Eminescu, se dovedeşte a fi, cel puţin într-una din feţele operei lui, Ştefan Aug. Doinaş, care, dacă în limbajul său artistic nu este un „începător de lume“, ca Eminescu sau Arghezi, şi-a creat totuşi un sunet propriu, egal cu sine de-a lungul întregii sale lucrări literare, asemeni marilor poeţi dintre cele două războaie, un Bacovia, un Blaga, un Barbu, un Pillat. Structural romantic în sensibilitatea-i vizionară, atât de apropiată iniţial de aceea a lui Eminescu, Doinaş este de asemeni format (modelat) filosofic, dar nu pe căile epistemologiei şi metafizicii, ca înaintaşul său, ci pe drumurile filosofiei culturii şi ale esteticii, de unde – între altele – şi diversificarea sa modernistă: el n-a frecventat pe Kant şi Schopenhauer, ci pe Blaga şi Valéry. […]
I. NEGOIȚESCU
Din volumul Engrame, Editura Albatros, 1975
„…așa cum au mai fost la noi
un Eminescu, un Blaga, un Barbu”
[…] Un mare poet, dublat de un om de mare cultură (aşa cum au mai fost la noi un Eminescu, un Blaga, un Barbu), a lăsat – plecând – un loc gol pe care nimeni nu-l mai poate ocupa; iar dacă, prin inadvertenţă, va încerca totuşi cineva să-l ocupe, oricum nu-l va putea şi umple.„Sonurile“ poeziei lui – ca să-l amintim aici, prin tangenţă, şi pe bunul său prieten Negoiţescu, preluându-i termenul –, atât de savant diversificate de-a lungul unei extrem de consistente cariere poetice, se leagă totuşi organic între ele, ţesând o unică pânză cât se poate de consistentă, în care acelaşi zbucium existenţial este plimbat – mereu cu alt lexic, cu altă cromatică şi cu altă ritmică, dar mereu articulând (fără rest) spunerea pe ceea ce era de spus – de la nivelul răvăşitoarei emoţii de primă instanţă la acela, tot mai decantat, al emoţiei spirituale.
Din Secolul 21, nr. Doinaş (1-6/2003)
*
Nu e suficient ca vocea proprie să articuleze sensul dialogului numai prin celălalt. Ea trebuie să se manifeste pentru celălalt. E o deschidere suplimentară pe care o oferă în privinţa dialogului acest pentru celălalt. Pe care Doinaş îl pune în italice în cartea lui, deci e un lucru care trebuie să-ţi sară-n ochi, şi cred că e o trăsătură caracteristică a lui. Şi asta face intr-un fel grandoarea personalităţii lui: faptul că este un om care, pe sine, se ţine în rezervă. Şi dăruirea lui către celălalt e de fapt un fel de achiesare la celălalt. Un mod de a-l asimila, a-l vedea pe el din interiorul lui. E tipul de deschidere care este fondator pentru un anumit tip de umanitate şi care îi este caracteristică şi îl ridică, după părerea mea, îl ridică pe Doinaş pe piedestal. Un piedestal care îi este conferit în mod absolut firesc şi care îi înalţă statura peste statura lui de om printre oameni. N-aş spune că era poetul vates. Nu. Pentru că nu oficia şi nu avea această pretenţie, dar nu era o joacă poezia pentru el. Era o anumită solemnitate care făcea parte intrinsecă din această poezie, fără să o răcească. Un fel de altitudine interioară.
Din Secolul 21, Doinaș la o dublă comemorare, nr. 1-6/2013
MIHAI ȘORA
„…dacă juriul Nobel…”
[…] nu cred că în fiecare generaţie sau secol apare un nou poet naţional. N-am impresia că de la Dante încoace a apărut în Italia alt poet naţional, nici în Germania după Goethe. Plus că nu există câte un „naţional“ pentru fiecare artă sau gen. Eu vorbeam de Eminescu ca poet naţional, şi de Grigorescu ca artist naţional, fiindcă asta e situaţia la noi, dar în Spania bunăoară? Acolo scriitorul naţional („poet“ în sens etimologic, deci „creator“) este şi rămâne Cervantes, dar dintre cei trei mari pictori, El Greco, Velazquez, Goya, e vreunul artistul naţional? Dar dintre italienii Renaşterii? Prea sunt mulţi ca să se aleagă doar unul. Făurirea limbajului nu e totdeauna criteriul decisiv al calităţii de poet naţional. Rimbaud nu a putut fi poetul naţional, deşi a refăurit radical şi efectiv limbajul poetic francez. Claudel ar oferi şi el un exemplu. Poetul naţional francez este Victor Hugo, fără acel „hélas!“, adăugat de Gide. Hugo are această indiscutabilă calitate, nu pentru că a acoperit toate ariile producţiei literare […], ci pentru că e un poet formidabil, un Balzac al poeziei. […]Nu văd de ce, dacă-l admirăm şi iubim pe Baudelaire, trebuie să-l dispreţuim pe Hugo. Nu strică să citim ce scrie Baudelaire despre Hugo, şi să ne amintim părerea lui Hugo despre Baudelaire. Dar să revenim la ale noastre. Dacă ar fi să aleg alt român pentru premiul Nobel, ar fi Ştefan Augustin Doinaş. De un cu totul alt tip decât Nichita Stănescu, cu totul neasemănător, aproape la antipod. […] poezia lui Doinaş rămâne admirabilă. Afară de asta, traducerea lui Faust îmi pare superioară celei făcute de Blaga. Superioară ca inspiraţie şi ingeniozitate, atâta fireşte cât pot exista în privinţa asta diferenţieri între două versiuni fidele datorate unor mari poeţi, totodată oameni de bibliotecă şi studiu. Doinaş a făcut în plus ceea ce Blaga nu făcuse, deşi era evident capabil să facă, anume a dat o traducere critică, filologic perfectă ca aparat erudit. Dacă juriul Nobel ar lua în considerare cât e timp (Dum loquimur, fugerit invida aetas) o eventuală candidatură Doinaş, n-ar încununa numai un poet mare, ci şi o mare conştiinţă, un om de caracter şi un gentleman, această ultimă însuşire luată în sine nereprezentând desigur un titlu suficient pentru premiu, dar intrând în compunerea portretului moral al unui om de litere de azi, e o calitate tot mai rară şi mai preţioasă. Era şi cazul lui Blaga, dar atunci nu era chiar atât de rar.
AL. PALEOLOGU
Din Alchimia existenţei, Cartea Românească, 1983
În elita culturală a României
[…] Era unul dintre acei oameni care aveau într-adevăr cuprinderea ideii de universalitate, de ceea ce conferă o anumită unitate culturii şi, de aceea, în dialogul pe care l-am avut [cu Doinaș], publicat iniţial în revista Secolul 21, apoi în volumul Arta dialogului, am fost onorat să fiu unul dintre cei cu care Doinaş a dialogat. Ei bine, în acest dialog am constatat cu câtă uşurinţă făcea Doinaş conexiunea dintre lumea sa dominant literar-artistică şi lumea ştiinţifică, fără să fie om de ştiinţă, dar ideile mari care apăruseră în cultura ultimelor secole şi care asociau spiritualitatea literar- artistică cu cea ştiinţifică le cunoştea foarte bine. El cunoştea foarte bine preocupările ştiinţifice ale lui Goethe, de pildă.De aceea mi se pare că Doinaş se înscrie într-o categorie, din păcate, foarte săracă din cauza sistemului educaţional deficitar, al acelor mari oameni care, cum v-am spus, formează elita scriitoricească, dar şi elita culturală a României.
SOLOMON MARCUS
Din alocuţiunea la colocviul internațional „Doinaş la o dublă comemorare“, organizat de FCS 21 la Academia Română în octombrie 2012
Din atelier
[…] În redacţie
(Voi folosi prezentul deoarece statura lui Doinaș constituie pentru noi toți cei din redacție o permanență). Ședințele redacționale întrunesc intelectuali de toate vârstele, redactori și invitați. Doinaș prezidează cu demnitate cordială, uneori severă prin exactitatea tăioasă a replicii, alteori plină de umor. El ascultă atent pe fiecare; își prezintă concluziile cu liniștea cumpătării și deschis pentru sugestii. Un detaliu de comportament, care pe mine mă impresionează pentru că arată respectul lui Doinaş pentru celălalt, este punctualitatea: Doinaș intră în redacție la ora fixată şi adesea, primul.
Ochiul
Doinaş l-a numit pe Goethe ,,marele artist al ochiului” (numindu-se astfel, implicit, pe sine); în continuare, scria despre „o poetică a văzutelor, a celor ce ființează sensibil în existența lor trecătoare…”[1]
În fața creației vizuale, a dinamicii ei de nestăvilit, Doinaș reacționa prompt și cu o pricepere ieșită din comun: lucra instinctul, îndelung exersat al genialității sale formatoare. Nu e surprinzător: Doinaș era deschis către planul conceptual, atât de important în arta contemporană; era lipsit de prejudecăți în fața experimentului consecvent astfel cu proiecția sa, căci,,Faust e mereu «<disponibil>> pentru clipa ce vine”[2].
Prin prezența lui inspirată, Doinaș mi-a fost aproape mai ales în spațiul ATELIERULUI, unde se cuprinde firesc şi activitatea mea la Secolul 20/Secolul 21. N-am parcurs toate cărările personalității sale complexe, însă le-am perceput de la o distanță care mi-a permis să admir încrengătura lor admirabilă. De aceea, când Doinaș e numit, adeseori partitiv, „poetul”, cred că este firesc să invocăm originea grecească a termenului poezie. Poiesis, cu înțelesul de creație.
Doinaș a fost un creator. E nevoie de hărnicia posterității pentru ca geniul său proteic să se revele în deplină integritate şi să primească reverența ce i se cuvine.
GETA BRĂTESCU
,,Din atelier” în Secolul 21 numărul Doinaș (1-6/2003)
Psalmii lui Doinaș
Ciclul-surpriză cu care venea în urmă cu doi ani volumul Aventurile lui Proteu al lui Ştefan Aug. Doinaş [Editura Albatros, 1997] fusese – nu încape îndoială – „Psalmii“. […]
Stimulul imediat i-a fost totuşi poetului mai puţin tiparul multimilenar şi mai mult precedentul local sub forma psalmilor arghezieni, de care însă se disociază în chiar momentul conceperii, căci, spre deosebire de psalmii înaintaşului, cei ai lui Doinaş trasează mai puţin sinusoida unor relaţii afective, precumpănitor suferitoare bazată pe obidă şi pe „resentiment“ (remarca e a lui Nicolae Balotă); ne aflăm, dimpotrivă, la Doinaş, în faţa unui strâns examen existenţial, de pe poziţia omului pieritor la care e supusă instituţia Divinităţii. […]
CORNEL REGMAN
Din „Psalmii lui Ştefan Aug. Doinaş“, în volumul Ultime explorări critice, editura Atlas, 2000.
„Soledad in Dios”
În anul 1993, Uniunea Scriitorilor din Suedia împlinea o sută de ani. Poetul Ştefan Aug. Doinaş a fost invitat la marea sărbătoare din sala albastră a Primăriei din Stockholm, împreună cu alţi invitaţi de excepţie – soarta îi dăduse însă numai poetului nostru marea onoare de a se afla pe scările de marmură la braţul reginei Silvia şi apoi de a sta la masă, la dreapta reginei.
L-am revăzut pe Ştefan Aug. Doinaş în acest cadru, ca poet aristocrat din naştere, om de lume fin, de o politeţe princiară, om complex stăpânind pantheonul de demonie omenească.
După sărbătoarea şi supeul regal am hotărât să ne plimbăm puţin, pentru ca eu să-i arăt luminile „Stockholmului meu“, apoi să ne revedem a doua zi, când era duminică. După ora douăsprezece, am precizat eu, pentru că obişnuiesc să mă duc la serviciul divin, în biserica Adolf Fredrik, lângă locuinţa mea, acolo unde e zidită inima lui Renato Cartesio, prietenul reginei Kristina…
Poetul şi-a exprimat imediat dorinţa de a fi cu mine la serviciul divin de a doua zi, la ora unsprezece.
De ce evoc acea zi de neuitat când am fost cu poetul Doinaş la serviciul divin lutheran? Pentru că asta mi se pare a avea o mare legătură cu personalitatea profundă a poetului, dar şi cu poemele sale, mai ales psalmii şi sonetele fără rimă […]
GABRIELA MELINESCU
Stockholm, 23 08 2002
Din Secolul 21, nr. Doinaş (1-6/2003)
„…o mantică a poeziei lui Doinaș”
Era un om cordial, foarte civilizat, ceea ce întâlneşti rar între semenii tăi, chiar şi în cercurile culturale. Era un om cu care puteai întotdeauna discuta pe un ton aşezat, calm, oricare ar fi fost subiectul. Acest calm, acest spirit complet antiboem, culturalist e ceea ce îl caracteriza cel mai tare. Ezra Pound vorbea undeva despre poeţi specifici pentru „amurgul amurgului educaţiei“. Există astfel de poeţi în fiecare cultură. Câţiva, nu mulţi, nici nu e nevoie de prea mulţi. Sunt cei pe care îi numim, cu un termen foarte ambiguu şi polisemantic, clasici. Cuvântul clasic, după cum ştiţi, vine de la classicus, adică de la scriitori care se studiază în clasă, în şcoală. Numai că vremurile noastre paradoxale i-au îndepărtat de şcoală tocmai pe aceşti scriitori. Astăzi nici Philippide şi cred că nici Doinaş, sau nu semnificativ, nu mai figurează în manuale. Ei sunt consideraţi, poate, cumva, în afara spiritului vremii, poate cumva depăşiţi. Dar ei sunt acel „cel mai bun dintre adversari“ de care vorbea Nichita Stănescu în poemul său „Laus Ptolemaei“. Ei sunt eterni pentru că sunt mereu învinşi: atât Augustin Doinaş, cât şi Radu Stanca sau Philippide, pe care l-am menţionat înainte, sunt autori atemporali, care nu ţin seama de moda vremii, nici măcar de logica dezvoltării poetice sau culturale a unei comunităţi.
Sunt poeţi cu o imensă nostalgie faţă de trecut, faţă de formele poetice istoricizate. Iubesc trecutul şi încearcă să-l reînvie în singura formă în care mai poate fi el reînviat, cea ironică şi parodică, şi arată o extraordinară fidelitate pentru istoria milenară a culturii noastre care se sprijină pe umerii lui Socrate şi ai lui Isus. Puţini oameni mai coboară astăzi în straturile pe care Philippide şi Doinaş le-au explorat la vremea lor. […]
Sunt poeţi care au făcut din trecut un fel de emblemă nu prin revizitarea naivă a trecutului, ci prin reciclarea, prin revalorizarea, recondiţionarea trecutului. Ei au remodelat trecutul, şi prin asta au făcut o figură cu totul aparte în epocă. Doinaş nu era iubit foarte tare şi nici nu era înţeles de contemporanii săi care aveau un cult pentru Nichita Stănescu sau pentru alţi poeţi de atunci. Doinaş nu semăna cu ei: nu era un băutor, nu era un delirant, nu era un inspirat, nu era un om în care sălăşluia enthousiasmos — el era un om raţional, care respecta în versurile sale măsura templelor greceşti. Întotdeauna a fost înţeles greşit, chiar de la baladele sale înşelător romantice, asemănătoare Luceafărului sau baladelor germane. Faimosul „Mistreţ cu colţi de argint“ a făcut şi încântarea, dar şi teroarea unei generaţii întregi de elevi de la sfârşitul perioadei comuniste. „Mistreţul cu colţi de argint“ era interpretat în manualele şcolare de atunci ca un poem metafizic care aduce o revelaţie finală. Care încearcă să folosească poezia ca pe un instrument de cunoaştere şi de autocunoaştere. De fapt, nu era vorba de nimic din toate acestea. Era vorba doar de o mimare nostalgică şi amuzată a formei istoricizate de baladă.[…]
Spre sfârşitul vieţii sale, Doinaş începuse să aibă experienţe poetice mai luxuriante. Poezia sa construia un fel de fractali, de flori de gheaţă ca acelea care se întind iernile pe geamuri. Un poem lung al său, de pildă, „Poemul nupţial“, ascunde actul erotic după măşti peste măşti, peste măşti baroce. Este o sexualitate sublimată şi transformată în poezie.
Mă opresc aici. Este doar un început a ceea ce ar putea fi o mantică a poeziei lui Doinaş. Dacă hermeneutica este metoda de a înţelege o poezie romantică sau modernistă, în schimb un text postmodern nu mai poate fi înţeles decât prin vechea ştiinţă a divinaţiei. Ghiceşti într-un text postmodern ca într-o ceaşcă de cafea sau într-o carapace spartă de broască ţestoasă.
MIRCEA CĂRTĂRESCU