La prima vedere, poezia lui Ştefan Aug. Doinaş pare foarte departe de lumea jocului, considerată de mulţi ca spaţiu al unor activităţi gratuite, libere în iresponsabilitatea lor faţă de „seriosul” existenţial şi de angajamentele pragmatice în concretul imediat. Că o asemenea interpretare e foarte îngustă am putut observa încă la un Tudor Arghezi, marele potrivitor de cuvinte, care avea de două ori dreptate, şi când asocia meşteşugului eliberat de constrângeri acel „tighel de sânge-nchegat” din ţesătura poemului, şi când afirma că n-a făcut mereu decât să se joace. Doinaş este şi el un rafinat artizan verbal, iar imaginea sa, imprimată de la început în memoria cititorului, a fost a unui autor mai curând de versuri supuse rigorilor clasice, strict controlate intelectual, cu o dicţiune nicicând afectată de abateri ale rostirii de la linia geometric trasată a vocii lirice: este, nu-i aşa, „omul cu compasul”. Poetul părea a se exprima mereu de pe un soclu, cu o solemnitate cumva marmoreană, de statuie şi oracol care punea totuşi virgule clare între formulele aforistice. Viaţa trecătorilor din preajmă, ca şi a sa proprie, era ca şi disparentă, preferate fiind adevărurile eterne, ale generalului-uman, ale unei lumi înscrise în tipare arhetipale, iar Ideea se afla mereu privilegiată în faţa concretelor care o sensibilizau totuşi, „hegelian”, cu o magistrală dexteritate şi dinamică a fanteziei asociative, într-un spaţiu de reverberaţie simbolică impresionant. Un mecanism, s-ar zice, cu jocul pieselor perfect reglat, funcţionând impecabil, fără semne evidente de uzură. […]