BOGDAN CREȚU
Refuzul biografismului
și „măștile adevărului poetic”

 

 

Ștefan Aug. Doinaș este, aici nu încape îndoială, unul dintre scriitorii și intelectualii esențiali ai literaturii scrise în timpul regimului comunist. Membru al legendarului Cerc Literar de la Sibiu[1], el a trebuit, ca atâția alții, să-și amâne debutul cu 20 de ani. Timp în care a cunoscut pușcăria politică (a fost printre „norocoși”: doar un an, pentru omisiune de denunț), marginalizarea (a fost, din 1948 până în 1955, profesor în câteva sate de la marginea țării, din Arad), interdicția semnăturii. Manual de dragoste, debutul său, e anunțat ca iminent încă din 1944 în Națiunea Română. Căpătase, între timp, girul marelui E. Lovinescu, în casa căruia citește, alături de Radu Stanca, în iunie 1943. În 1947, primește un premiu de debut pentru un volum manuscris, Alfabet poetic. Își va vedea acest titlu tipărit pe o carte abia în 1978, cu prilejul unei antologii.

 

Un autor care a scris din trecut

 

Cartea mareelor, volumul din 1964, e departe de a fi un best of, e o culegere prudentă, care conține și câteva texte pe linie, menită să-i permită reintrarea în literatură. Se salvează mai ales prin grupajul de poeme erotice intitulate Cântece de dragoste. Autorul a debutat cu un an mai înainte de Congresul al IX-lea al PCR, care a asumat oficial dezghețul ideologic. Apărut în același an, volumul lui Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, încă mai conținea poeme strategice, obediente. Cel din 1965, Dreptul la timp – nici unul. Sunt încă anii dificili de tranziție, când scriitorii erau nevoiți, pentru a intra în sistem, să publice cărți sub nivelul lor, mai puțin talentate decât autorii lor (vorba aceluiași Nichita). Ceea ce azi poate părea compromis, pe atunci era o mare victorie. Când un poet bolnav politic reintra în circuit, era un semn că regimul se deschidea. Abia următoarele două volume, Omul cu compasul (1966) și Seminția lui Laokoon (1967) vor fi un fel de bilanț, vor recupera atât baladele din perioada cerchistă (hiturile absolute ale poeziei sale), cât și alte texte care-l impun clar printre cei mai importanți poeți ai epocii. Numai că, asemenea altora din „generația pierdută”, asemenea lui Ion Caraion sau Leonid Dimov, care fuseseră reduși la tăcere vreme de două decenii, Doinaș scrie câțiva ani nu din prezent, ci din trecut. În loc să debuteze propriu-zis, el își antologhează scrisul. E o situație de neimaginat pentru noi, azi. Culegerea din 1968, Ipostaze, e o selecție de texte unul și unul, dintre care multe provin din prima perioadă a creației, cea baladescă. (Apropo de context: colecția „Albatros” a proaspăt înființatei Edituri a Tineretului a fost folosită de mulți dintre șaizeciști pentru a selecta, într-un climat politic mult mai permisiv decât cel din urmă cu un an-doi, ceea ce ei mai considerau valabil din primele lor cărți; în culegerea sa Alpha, de exemplu, Nichita își recuperează Elegia a noua, interzisă de cenzură în 1966.) Autorul era conștient de caracterul eclectic al volumelor sale, de aceea, în 1978, cu prilejul antologiei din colecția „Biblioteca pentru toți”, își datează fiecare grupaj de poeme. Cititorul poate avea, abia acum, la aproape patru decenii de la scrierea primelor texte, o imagine a devenirii sale poetice. Între timp, el era deja receptat de critica literară ca un clasic. Abia de aici încolo opera sa intră într-un regim al receptării normalizat.

 

Scandalul care a umbrit opera

 

Am schițat această sumară și parțială cronologie numai ca să atrag atenția că Ștefan Aug. Doinaș e nu numai un mare scriitor, ci și un creator cu un destin frânt. Nu e simplu să-l fixezi, nici ca tipologie poetică, nici ca evoluție morală ori intelectuală. Din păcate, în ultimul deceniu, atenția au captat-o tentativele de denigrare pornind de la dosarul de Securitate al autorului: deschiderea a comis-o Adrian Păunescu, în Parlamentul României, în 2003; documentarea (meritorie, dar dublată de comentarii imature, pripite) a făcut-o George Neagoe într-o carte din 2013, Asul de pică. Ștefan Aug. Doinaș, care încerca să speculeze pe marginea unor subiecte delicate sau vagi, precum presiunea dosarului de Securitate asupra operei, compromiterea vocației autorului etc.; girul afacerii i-a aparținut lui Nicolae Manolescu; în fine și, poate, cel mai important, demontarea acestor acuzații a fost realizată de Gelu Ionescu, într-un articol din revista Apostrof, din 2014, „Cazul Doinaș”, și mai consistent de Gabriel Andreescu, în cartea din 2015, Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență sub regimul comunist, care conchide, analizând profesionist documentele de la CNSAS, că poetul a fost o „sursă benignă” și că dosarul său „nu are conținut de poliție politică”. Oricum ar fi, scandalul a împins pentru multă vreme în umbră opera. Iar opera e una dintre cele mai prodigioase produse de modernitatea noastră. Monografiile, studiile care au apărut după 1989 nu au avut parte de aceeași expunere: nici aceea a lui Virgil Nemoianu, din 2004, Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Aug. Doinaș, deși îi aparținea unui important teoretician, nici cele, excelente, semnate de Diana Ioana Ureche (2011), Mihaela Doboș (2013) ori Maria Chețan (2015).

 

Cel mai goethean poet al literaturii române

 

Ștefan Aug. Doinaș e un mare poet de factură clasică. Ima­ginarul său, ca și procedeele provin însă din modernitate, iar unele forme (baladescul în special) din romantism. De fapt, Doinaș e un poet care sintetizează, în opera sa, o uriașă cultură. Temperament apolinic, el nu rupe tiparele, nu șochează, nu marchează un moment zero al poeziei române. Dar ceea ce nu reușește prin radicalitate, obține prin construcție, prin acoperire și prin amploarea proiectului. Din opera lui se pot realiza mai multe antologii diferite, de aceeași altitudine valorică. Nu e un poet inegal, inconstant. Diferențele tematice, discursive sunt simple căi de filtrare livrescă a realului, în care afectivitatea, păstrată discret în limitele unei decențe subînțelese (mai puțin în Psalmii din ultima perioadă), arbitrează, ține în echilibru. Dar, indiferent de formele poeziei sale, temperatura e aceeași. Atitudinea e aceea a unui clasic ce-și supraveghează atent repertoriul. Iar repertoriul este practic inepuizabil. Doinaș e un scriitor-orchestră. Ștefan Aug. Doinaș este, cred, cel mai goethean poet al literaturii române – nu în sensul unei influențe asumate (deși nici aceasta nu lipsește), ci în acela al anvergurii și coerenței operei. Nu a experimentat la nivelul limbajului sau la cel al scurt-circuitului dintre cuvânt și real, precum Nichita Stănescu, și nici nu a conceput poezia ca individuație, ca Mircea Ivănescu, să spunem. De multe ori imaginația sa, în special cea din balade, este când exotică, fastuoasă, când încărcată de melancolie, când debordantă, dar mereu ordonată, disciplinată, produs al unei fantezii geometrice, nu fantastică, barocă, așa cum e la Dimov. În lumea lui Doinaș, arbitrariul nu e acceptabil. Nici coincidența. Temele, mereu „mari”, sunt asimilate, trecute prin întregul lor istoric artistic și abia apoi asumate, ca subiecte ale conștiinței. Sau ca provocări poetice. Poetul nu e doar un om care se lasă copleșit de emoție, ci un gânditor care încadrează totul într-un uriaș sistem de reprezentații înainte de a-și asuma la nivel de experiență cutare stare. Întâi o cercetează, o încadrează poetic, abia apoi îi cedează. Modelul e mai curând nordic, germanic decât incandescent-mediteranean. Până și ludicul este temperat, deși e o constantă. Eroticul, abundent în poezia sa, e un principiu, adesea mitologizat și abia în al doilea stadiu experimentat. Oricum, nu se apropie niciodată de frivolitate. Registrul e mai mereu aulic, sobru. Poetul își ia în serios rolul, oficiază, ține la ținuta impecabilă. Erudiția condensată într-un singurul volum al lui Doinaș face să pălească orice tratat de istorie, de istorie a artei ori de filosofie. Cu toate acestea, poezia sa nu este artificială, ci doar „intelectuală”. Nu este elitistă, pentru că nu obligă la o receptare inițiată, ci digeră cultura și o transformă într-un limbaj natural. Printre livreștii noștri, Doinaș e între cei dintâi.
     Ștefan Aug. Doinaș nu este un poet care să poată fi redus la o formulă. Poezia sa a cunoscut etape diferite, pe care autorul le-a putut indica însă târziu, când și-a alcătuit primele antologii serioase. În principal Alfabet poetic, din celebra colecție „Biblioteca pentru toți”, din 1978, punea ordine în sutele de texte.
     Doinaș scrie, însă, indiferent de moment, o poezie de structură „apolinică”, echilibrată, fundamental clasică, în pofida multiplelor tresăriri romantice ori a unei gesticulații moderniste; atitudinea este însă principial clasică, de la un capăt la altul. Nu e un temperament care să se inflameze sau, cel puțin, își cenzurează atent patima. Poezia sa este una a nuanțelor nesfârșite, a readucerii în actualitate a unor tensiuni consacrate, de cele mai multe ori mitologice. În afară de Eminescu, nu cred că mai este în literatura română un poet a cărui operă să fie atât de mult îmbibată de livresc. Pentru autorul Vânătorii cu șoim poezia este în primul rând rescriere; dar nu reluare/ adaptare a unui text fixat în tradiție, ci rescriere a Lumii ca text ori chiar a Lumii ca text sacru, care nu poate fi adus în sensibilitatea contemporană decât prin intuiție intelectuală și, în ultimă instanță, prin disciplină ritualică. De aceea, multe dintre poemele sale au o finalitate gnoseologică și devin subtile scenarii inițiatice, căi de acces către o lume platoniciană a esențelor, a valorilor perene.
     Pentru a realiza acest lucru, se pune la lucru un imens material cultural îndelung sintetizat. În opera sa nu e vorba numai de o densitate a mitemelor ori a motivelor livrești decorative (deși cine le-ar cataloga ar ajunge probabil să alcătuiască o veritabilă enciclopedie universală) și nici de un limbaj infuzat de trimiteri precise ori specializate, ci de o viziune culturală organică, în care cultura a devenit principalul sistem de referință. Din această perspectivă, poezia lui Doinaș este gândită din start într-o logică atemporală – de unde și registrul ei sobru, uneori sacerdotal, chiar și atunci când predispoziția ludică este vizibilă. Autorul scrie despre adevărurile și valorile intratabile și scrie într-o tonalitate solemnă, „ideile au piedestal”, cum formulează Eugen Simion[2]; poetul nu se adresează prezentului, ci posterității sau chiar eternității – aceasta este convenția pe care o propune. Sau, mai bine spus, acesta este pactul în fața căruia își plasează cititorul. Care cititor, trebuie adăugat, se află în fața unei probe inițiatice, a unui labirint cultural și intelectual. Poezia aceasta nu-și etalează facil atuurile, nu seduce la primul contact, nu cucerește prin temperatura sa ori prin implicarea cordială a unui eu acroșant, familial. Ba, aș spune, își refuză efuziunile confesive, chiar și atunci când atacă teme ale intimității (erotismul, iubirea, vinovăția, teama de moarte, angoasa etc.), preferând securitatea tiparelor mitologice ori convenția baladei.

 

Erosul estetizat

 

Erosul este una dintre temele fundamentale ale poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș, încă din tinerețe. Înainte de a fi o experiență de viață intensă, erosul este o probă a cunoașterii. Altfel spus, el presupune inițierea într-o taină atemporală, fixată în scenarii mitologice definitive.  Transferul dinspre carnal spre spiritual sau rațional se face permanent, dar și contaminarea inversă este posibilă, sub forma unei metafore reci, calculate:

 

Amețitoare, alba stalactita

care susține bolta unui gând

cu trupul ei de raze, spumegând,

cu gura tragica și răzvrătită;

 

profil de-argint, ca marea-ntr-un intrând,

de unde praguri tot mai sus invită

spre-o alta lume, furtunos ivită

din maluri și azururi, rând pe rând;

 

orgolioasă de singurătate,

tiranica, născută în delir,

rivală-n străluciri cu orhideea;

 

așa mă bântuie cu voluptate

punând pe fruntea mea stigmat și mir

amanta fără patima, Ideia.

 

Amanta o fi lipsită de patimă, dar cel care o curtează nu. El trăiește tensiunea intelectuală cu aceeași intensitate ca aceea a simțurilor. Ideea, cu inițială, este absolutul, modelul intangibil, de sorginte platonică, un prag la care nu se poate ajunge decât prin intuiție. E, altfel spus, o experiență-limită fulgurantă. O epifanie. Un climax al rațiunii. „Delirul”, „voluptatea” nu lipsesc, dar sunt transfigurate spiritual; cel care le-a presimțit va rămâne marcat definitiv, va purta stigmatul, va fi un ales, un inițiat care nu-și va mai afla împlinirea decât în această permanentă căutare de sine. În astfel de texte, care nu sunt deloc puține, Doinaș este un modernist pus sânge, în filiera marilor poeți pe care, de altfel, i-a tradus magistral, Stéphane Mallarmé ori Paul Valéry. Un critic interesat de implicarea „agonală” a eului în text, de ștergerea granițelor dintre trăire și scriitură, cum este Marin Mincu, a numit această etapă (care nu e, de fapt, o perioadă a creației, ci o constantă, o metodă de lucru) „poezia faptului de cultură”, considerând-o „o etapă uscată, rece, de poeta faber, confecționând versuri lipsite de trăire, simple exerciții formale ce nu comunică nimic dincolo de actul versificării în sine. (…) În realitate, Doinaș este un poeta artifex ce reușește să suplinească lipsa de trăire prim mimeza superioară a unor formule clasicizate și clasate de mult la rubrica diverselor manierisme.”[3] Ca o ironie involuntară, i se aplică cerchistului o lectură cantonată la nivelul formei, similară cu aceea prin care el însuși înfiera, în Poezie și modă poetică, Elegiile lui Nichita Stănescu drept „delir verbal”. E adevărat că o făcea valorificând, printre primii la noi, de nu chiar primul, teoriile lui Michel Foucault (la numai doi ani de la publicarea celebrei cărți Les mots et les choses, ceea ce spune multe despre sincronizarea teoretică a lui Doinaș, mult înaintea criticii mainstream a epocii).[4] Ca să revin la Marin Mincu: verdictul este prea aspru, pentru că poezia lui Doinaș hașurează o arie tematică și ideatică amplă, asumată cognitiv prin rigoare și afectiv într-o manieră reținută, estompată, lipsită de efuziuni. Dar ceea ce nu se lasă exprimat direct se semnalizează la nivelul imaginației, care este debordantă.
     Erotismul are, în poezia lui Ștefan Aug. Doinaș, statut neprivilegiat, de experiență fundamentală cu pondere similară cu altele. Vreau să spun că nu e o temă care să imprime un alt suflu poeziei: autorul rămâne imperturbabil, un actant, dar în același timp un contemplativ. Iar poezia este tocmai forma contemplației. Hedonismul nu este acceptabil dacă nu e intelectualizat. În orice caz, versul nu se erotizează, nu devine febril, nu scapă de sub control, ci își păstrează „rigiditatea” geometrică, forma imperturbabilă. Un poem intitulat Îmbrățișarea noastră nu este descriptiv, nici melancolic-reconstitutiv, ci mai degrabă o provocare de supunere a unei teme fierbinți unor rigori de compoziție clasice:

 

Pământul e o sferă foarte grea:

timp netrăit s-a adunat în ea;

atâtea nopți de dragoste, zdrobite

în pulbere, sub lanuri și copite.

Îmbrățișarea noastră, ca un trunchi

ce stă-n trecutul mort până-n genunchi,

ridică toată dragostea pierdută

din neființa-i crâncenă, și-o mută

cu fiecare clipă tot mai sus

spre vorbe care încă nu s-au spus,

spre guri ca aburul de pâine, care

doar mâine se vor pierde-n sărutare.

Târziu, când de pe trunchiul nostru stins

frunzișul ager se va fi desprins –

noi tot vom ține brațele-nălțate

ca niște crengi prin care încă bate

Un vânt spălat de orice greutate.

 

     Iubirea este exemplară, de câte ori se petrece miracolul ei, de câte ori sacralitatea sa irumpe în real, răscumpără tot ceea ce s-a pierdut, mută fragilitatea și provizoratul în durată. Unică în intensitatea și autenticitatea sa, iubirea nu este unică și-n gesticulație și mai ales în semnificație. Poemul e o meditație despre eros și iubire, nu o poezie propriu-zisă de dragoste. Asumarea biografică este minimă, formală – și asta reprezintă o atitudine definitorie a poeziei lui Doinaș. Pentru el, în cea mai modernistă tradiție cu putință, poezia nu este individuație, ci  mai degrabă contemplare impersonală, generică, a unei experiențe de viață care nu capătă sens decât dacă este înscrisă într-un tipar mult mai amplu, cu potențial generic. Cuplul participă la o aventură a ființei, nu a intimității; totul este proiectat în mit sau în cadrul solemn al cunoașterii, extras din particularul irelevant. Evanescența erotică se răscumpără astfel prin conștiința participării la organicitatea lumii. Or, tocmai încrederea în organicitatea lumii reprezintă sursa vitalității și coerența întregii poezii a lui Doinaș.
     Erosul se dematerializează, se diafanizează, carnalul lasă locul spiritualului, tensiunea senzorială se predă celei intelectuale, iar ritualul erotic devine act de creație: „Când te dezbraci de rochii, un poem/ contemporan se-mpătură pe scaun.” În loc să lase trupul să se valorifice în lumină, poetul îl opacizează și-l înlocuiește cu o meditație asupra transfigurării realului în poezie. Gestul este orfic, dar și convențional. Metaforele sunt uneori dense, memorabile („sărutul – fruct de carne și fior/ al marelui copac interior”), alteori artificioase, ostentative, barochizante („Doar tu/ mai știi plăcerea, màtură și rară,/ de-a face cuib de scrum unde stătu/ eretele sărutului de pară”). Cornel Regman a sesizat însă că erosul este una dintre sursele fundamentale ale operei lui Doinaș și că estetizarea sa nu înseamnă și devitalizare: „Așa se face că imperialismul erosului (capitol distinct al poeziei lui Doinaș încă de pe când își prezenta la premiul „Fundațiilor” manuscrisul debutului) apare mai deloc ca numărare «din bob în bob» a dulcilor momente și la fel de puțin ca deslușire elegiac-analizată a stărilor de contrariere; locul acestora luându-l proiectarea pe un ecran cosmic a semnificației pământeștii întâmplări, fie ea fenomen, gest sau ipostază, ori, dimpotrivă, incizie fin aplicată în infinitul clipei, cu o detașare «inumană» impusă de chiar dificultatea operației.”[5] De aici ar proveni și consolarea în fața eșecului oricărei tentative de a recupera prin intensitate conștiința finitudinii. De fapt, aici se află cheia tensiunii erotice, a dublului standard al climaxului: în intuiția morții (Georges Bataille și alții au scris pagini memorabile pe această temă). Ieșirea din intimitate și reflexia în planul durabil al mitului ori al ordinii perene a lumii oferă o ieșire, o soluție.
     Hitul poeziei de dragoste a lui Doinaș este precocele Astăzi ne despărțim, text publicat în revista Kalende, nr. 4-5/ 1943 și inclus, două decenii mai târziu, în ciclul Cântece de dragoste din volumul de debut. Primele versuri transportă evenimentul afectiv în logica fenomenelor cosmice:

 

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărțim

cum s-au despărțit apele de uscat.

 

     Începutul de anotimp este imersiunea în atemporalitate, în lumea originară, atemporală. Cuplul este extras din contingent, poate de aici și aparenta frigiditate emoțională:

 

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie…

Alături, umbra albastră

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

 

     „Totul e atât de firesc”, aparent lipsit de tensiune, pentru că ruptura nu e decât continuitate, intrare într-o ritmicitate cosmică; nu e loc pentru melodramă, pentru că cei doi sunt inițiați, dețin înțelepciunea dizolvării în fluidul universului.

 

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu,

ca ţărmul care se modelează din ape,

ia forma uitată a trupului tău…

 

Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărțim

cum s-au despărţit apele de uscat.

 

Despărțirea e tot o formă de a fi împreună, ca părți ale aceluiași întreg, care-i conține în organicitatea lui fără fisură. Ceea ce nu e tangibil individului, devine accesibil la nivel de specie, în urma asumării unei conștiințe a participării la marele tot care este universul. Ion Negoițescu observa această „ideologie” a poeziei într-un studiu esențial, care-l împingea pe autorul Cărții mareelor în vârful valoric al poeziei române, imediat după apariția primelor sale volume, care nu recuperaseră întreaga poezie de tinerețe: „Dragostea este, ca la Empedocle, principiu cosmic, mult dincolo și mult înăuntrul oricărei umanități; metaforic, ea își găsește expresia în geologie, în ere, în începuturi de începuturi.”[6]

 

Refuzul biografismului

 

Comportamentul acesta poetic se va prelungi și în textele din volumele următoare, indiferent de tema lor. Ștefan Aug Doinaș intelectualizează orice. Chiar și atunci când se poate percepe încordarea, situația-limită, luciditatea tăioasă ori chiar nevroza, poezia supune totul controlului, pentru că ea nu este o înregistrare imediată a emoției ori a experienței, ci o filtrare îndelungată, o metamorfozare alchimică a materiei. Chiar atunci când sau mai ales atunci când „materia” aceasta este un eveniment sufletesc. În Insomnie, de exemplu, ceea ce frapează este absența confesiunii; eul, marcat ca atare în text prin persoana I (plural, ceea ce îi conferă pondere generică), este unul principial, eminamente non-biografic. Nu e vorba de o depoziție, nici de folosirea propriei insomnii ca metodă de sondare a realului, ci de o depășire a subiectivității în temeiul unei ordini superioare. A fi treaz nu este un dat, o stare care se lasă percepută ca atare până la capăt, ci una care pretinde o atenție maximă, o asumare în primul rând cognitivă, un control rațional fără fisură:

 

Da – suntem treji. Dar noaptea fără fulger

a neființei – care se tot scurge

din trupul nostru, parc-am fi-necați

și ne mișcăm în mâini – încă burează

în mădulare, secretând într-una

o amețeală dulce. Suntem treji…

O, Doamne, cât de răcoros ne pare

puținul întuneric ce se lasă,

îndată după cină,-asupra noastră!

Dar vai! Ce iute trece: suntem treji…

Și trebuie să vină prima rană

și primul adevăr cu viermi, și prima

îmbrățișare ce-alăptează scârba,

ca să simțim cât de-ascuțit e glasul

ce nu ne lasă s-ațipim… Atunci

luăm această sabie în mână.

 

Poemul este o meditație, nu o reacție la o stare de criză. Atitudinea nu este una încordată, ci una calmă, nervii nu dor bacovian, ci par într-un meritat relaș. Altfel spus, insomnia e folosită ca pretext pentru a reflecta asupra treziei. Doinaș nu își dă voie să devină nevrotic. Tot ceea ce ar putea defini intimitatea (trupul, mădularele, amețeala dulce, cina, scârba, îmbrățișarea) este prompt deviat în direcția unor reacții generice, ale tuturor. Atitudinea e clinică. Și, prin asta, clasică. De fapt, e vorba de un program care a însuflețit începuturile Cercului literar, formulat de nenumărate ori de membrii acestuia: în Un roman epistolar, Ion Negoițescu îi scrie lui Radu Stanca despre gândul lor comun „de a întemeia o adevărată epocă clasică a literaturii române”.[7] Or, euphorionismul, ca sinteză clasică între apolinic și dionisiac, „în care s-au armonizat ordinea, măsura, regula grecească și fausticul – romanticul germanic”[8], își are în autorul Omului cu compasul (care vrea să pună ordine în univers, să supună stihialul geometriei) cel mai fidel continuator și reprezentantul principal. E adevărat, temeritatea sa a putut crea, nu o dată, impresia îndreptățită de manierism, de cerebralitate excesivă, de joc intelectual arid. Aproape nu există exeget care să nu-și mărturisească saturația, impresia de blazare produsă de poezia intens intelectualizată a scriitorului.
     Pentru Ștefan Aug. Doinaș, biografismul e de neconceput. Tot ceea ce se adună în viața proprie trebuie decantat poetic și înscris într-o logică dacă nu impersonală, atunci colectivă. Poetul participă, cu emoțiile și evenimentele sale biografice, la marea experiență a cosmosului, a lumii și numai asta are semnificație. În absența conștiinței apartenenței la o ordine superioară,  poezia nu și-ar avea rostul. A scris în mod repetat despre Lirism și exhibare de sine. Firește, nu neagă faptul că lirismul ar fi „o modalitate tipic confesivă, fiind o rostire la persoana I, fie că această persoană se auto-numește prin pronumele personal eu, fie că se ascunde îndărătul unui personaj (care, de altfel, poate să fie chiar un lucru: un copac, de pildă, la Trakl).”[9] Dar poezia presupune conștientizarea unei uriașe tradiții, poetul nu se mărturisește direct, nefiltrat, eul său este, de vreme ce caută să exprime prin poezie și nu altfel, unul cultural. În plus, crede eruditul eseist, „un Erlebnis ca atare, adică o experiență de viață strict personală, în cea mai nudă intimitate a sa, este în mod evident necomunicabilă. Particularul absolut ține de zona inefabilului, a netransmisibilului: el nu poate să devină obiect de comunicare interindividuală, pentru că eul strict personal este de tip monadic: nu transmite nimic în afară (decât sunete ori gesturi nearticulate) și nu receptează dinafară nimic (decât un «text» de gesturi cifrate, al cărui cod încă nu-l posedă).”[10] Concluzia lui Doinaș, care este nu o simplă deviză, ci un principiu sub semnul căruia stă întreaga lui creație, la care revine în mai multe texte, pe care-l reia uneori literal, este următoarea: „lirismul este mărturisire de sine, dar mărturisire impersonală. (…) Poetul liric este singura creatură care, în aparenta sa sinceritate, nu-și exhibă decât pudoarea. Tot ce cade sub limita acestei «sincerități simulate» rămâne un simplu document existențial, care poate să onoreze viața, dar care nu poate să intereseze arta.”[11] Verdictul este categoric și mai ales se situează, azi, în contradicție cu mare parte din poezia și arta prezentului, care presupun nu o codificare estetică elaborată, ci asumarea cât mai directă, acută a unei experiențe de viață, poate chiar șocarea pudibonderiei, etalarea până la ultima celulă a intimității fiziologice, asumarea celei sufletești etc. În mod evident, Ștefan Aug Doinaș e un creator atașat până la capăt de modelul poeziei moderniste, de la Romantism încoace, dar care nu s-a simțit atașat de experimentele postmodernismului.
     Într-un eseu intitulat Biografismul cerchist. O propunere de relectură, Radu Vancu (deloc întâmplător, un poet care, pe urmele lui Mircea Ivănescu, a cultivat un biografism reconstruit livresc) remarcă reticența dogmatică, tipic modernistă, a cerchiștilor față de asumarea nefiltrată a sinelui în poezie: „Revenind, e limpede că, în punctul lor origo, cerchiștii erau, în înțelesul tare al termenului, moderni. Manifestul adresat lui Lovinescu este, în esențialismul lui estetic, profund modern; de asemenea, baladele lui Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș, construind și descriind existențe fictive în spații heterotopice, ilustrează exemplar teza modernă a impersonalității necesare a poeziei.”[12] Aș duce mai departe acest raționament și aș observa că tocmai această atitudine reticentă față de infra-lumea subiectivă, față de asumarea transparentă a eului, față de consistența autobiografică a poeziei explică și ieșirea lui Doinaș din actualitate: că ne place sau nu, suntem siliți să observăm că el nu mai e un model al poeziei tinere.

 

Baladescul ca înscriere în atemporalitate

 

Celebrul articol al lui Radu Stanca, Resurecția baladei, trebuie considerat, alături de Resurecția tragicului, adevăratul manifest al Cercului Literar. Scrisoarea adresată lui E. Lovinescu e mai degrabă o plasare ideologică, o declarație de principii, dar nu conține nici un program literar. Să recapitulăm lacunar: „«Baladescul» se constituie tocmai din această comunicare, din această prezență a dramaticului în interiorul poeziei lirice. (…) Astfel, dacă în cazul liricului pur comunicarea afectivă este directă și nu traversează nici un alt fel de podiș (ceea ce îi dă și caracterul mai mignon), în cazul baladei, poezia nu mai este o simplă comunicare a unei stări afective, comunicare directă, nemijlocită, ci comunicarea unei stări afective prin mijlocirea unui eveniment. Acest eveniment, pentru a fi baladesc, trebuie să se caracterizeze în primul rând printr-o stare perpetuă de conflict dramatic.”[13]
     Baladescul e, deci, nu o simplă revitalizare a unei specii îndelung exersate, ci o metodă de creație, un filtru de selecție a realului, o epurare a anodinului până la obținerea semnificației. Dintre toți, lui Doinaș i se potrivește cel mai mult această metodă. Radu Stanca este mult mai colorat, mai cald, mai predispus spre exotism și chiar mai atent la concret, tensiunea lirismului său nu depinde de evenimentul dramatic pe care-l propune, coborârile sale în trecut sunt convenționale, simple ajustări ale prezentului; Ioanichie Olteanu exersează câteva texte de succes (Turnul, Balada înecaților, Balada sinucigașilor, Balada soțului înșelat), dar fără urmări considerabile. „Plusul și specificul lui Doinaș rezidă, în esență, scrie Mihaela Doboș într-o excelentă monografie, în învestirea mitică, ritualică și simbolică a unui eveniment epic, care se transformă într-un prilej pentru aglutinarea sugestivă a numeroase semnificații lirice.”[14] Nici unul dintre ceilalți „trubaduri” ai grupului nu apucă (Radu Stanca) sau nu reușește (Ioanichie Olteanu) să-și mute la nivel de viziune baladescul. Ștefan Aug. Doinaș însă o va face tocmai pentru că lui îi convine această dedublare a realității, reflexia sau oglindirea unei stări, a unei idei prin intermediar, fie imaginar, fie mitologic sau cultural. El scrie poeme baladești și atunci când nu elaborează balade. De aceea, poezia sa este unitară, în pofida temperaturilor diferite de la care pare elaborată.
     Sunt multe sursele baladelor sau falselor balade ale lui Doinaș, dar una rămâne constantă: cea greco-romană. Nici un alt poet român nu a folosit cu apropiată consecvență și cu o acribie, care se observă până la nivelul preluării multor detalii, izvoarele istorice privitoare la lumea clasică. De fapt, e vorba de o adevărată fascinație față de aceste fontes ale culturii europene, încă de la începuturile sale poetice. Mai mult decât atât, și unica sa piesă de teatru, scrisă în 1954 și publicată abia în 1996, Brutus și fiii săi, pornește de la Titus Livius și Plutarh, cu ale sale Vieți paralele.[15] Prin structurile mitologiei și ale istoriei greco-romane va filtra el sentimente, senzații, ba chiar și situații morale contemporane. Modernitatea lui Doinaș este condiționată de clasici. Lirismul lui este inspirat denumit de Eugen Simion ca „statuar”[16]: adică imune în forme limpezi, memorabile, riguroase teme consacrate, pe care nu le preia cu ingenuitate, ci cu o conștiință modernă care le recuperează uriașa tradiție și notorietate. Din acest punct de vedere, Doinaș este nu un erudit poet, ci un poet erudit.  Cum adesea în aceste texte clasice este vorba de putere, de brutalitate, de presiune ideologică sau politică, poemele capătă, în epocă, un incontestabil iz subversiv.[17] Dar nu unul ostentativ, pentru că autorul nu a pariat niciodată exclusiv pe mesajul oblic, cu impact imediat, nu a scris parabole vag opacizate. Dimpotrivă, coborând rădăcinile imaginarului său în antichitate, el fixează durabil o problematică, într-un discurs care se vrea dincolo de mode poetice. De altfel, asupra acestei teme a meditat profund într-o carte intitulată chiar Poezie și modă poetică: „Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate și, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintașilor și vânând cu ostentație noul – propune mereu alte fetișuri, urmărește succesul în locul valorii, confundă originalitatea cu noutatea, cultivă maniera și clișeul în dauna conținutului de substanță, constituind astfel o școală a facilității și a imposturii.”[18] E aici nu numai o definiție de lucru, ci și împărtășirea discretă a unei concepții după care scrisul lui Doinaș s-a orientat pe parcursul amplei sale opere. De aceea, ca atitudine, ca imaginar, ca recuzită, dar și ca retorică, poezia sa  este constantă de la un capăt la altul, nu-și schimbă tonul, nu se lasă contaminată de formele frapante ale actualității, fără să rămână un artefact al unei alte vârste literare. În orice caz, Ștefan Aug. Doinaș este, de la prima la ultima carte, un poet care caută să construiască temeinic, cărămidă peste cărămidă, contrafort după contrafort, nu unul care urmărește să șocheze. Nu s-a vrut nici avangardist, la începuturi, nici colocvial-ludic, pentru a depăși fundătura poeziei „pure”, ci a căutat o soluție în tradiția viguroasă a romantismului german: baladescul; ulterior, nu a experimentat cu orice preț doar pentru a se fixa printre precursorii tinerelor promoții, nu și-a părăsit universul fundamental livresc pentru ironia ori jocul combinatoriu de voci și partituri dodecafonice, nu s-a lăsat influențat de îndrăznelile optzeciștilor, nu a ținut să se dea postmodernist. Cu toate acestea, a scris cu atenție și înțelegere despre mai tot ce a apărut în poezia contemporană. Prin structura sa însă, Doinaș a rămas un clasic, manifestând o atitudine de reținere nu obtuză, ci doar prudentă față de noutatea stridentă. „Conservatorismul” său funciar nu este nici paseism, nici anchilozare poetică, ci fidelitate față de propria structură, un refuz al oricărei forme de „jeunisme” interesat. Dintre toți cerchiștii, el este cel mai aproape de Blaga.
     Savanteria poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș este impresionantă. Nu e o grefă, un adaos, ci ține de natura intimă a sa. Nicolae Manolescu observă foarte bine, fără să ducă până la ultimele consecințe intuiția: „Natura poeziei lui Doinaș constă în cultura ei.”[19] Imaginarul său poetic consumă o cantitate uriașă de materie livrescă, fără să lase în urmă prea multe halde de steril. E aproape imposibil de mers pe urmele lui, dar un astfel de exercițiu pe secvențe limitate poate da măsura amplitudinii gândirii sale poetice. Trandafirul negru valorifică o legendă flamandă; A cerului pădure răsturnată e un poem „astronomic” pe model antic; Funeraliile lui Demetrios are ca punct de plecare una dintre viețile paralele ale lui Plutarh. Figura regelui antic a fost poetizată și de Kavafis, într-un text de început. Lucullus pe ruinele cetății îl rescrie tot pe Plutarh, ca, de altfel, și Alexandru refuzând apa (deși scena apare și la Arrianus ori Quintus Curtius Rufus, dar diferă localizarea întâmplării). Cerul persan din balada doinașiană indică fără dubiu sursa. Forma omului pornește de la mitul androginului din Banchetul lui Platon. Balada întrebării lui Parsifal rescrie legenda cavalerească, așa cum s-a păstrat ea în romanul neterminat al lui Chrétien de Troyes ori în cel al lui Wolfram von Eschenbach. Deși sursa poate fi una indirectă, mai precis un articol al lui Mircea Eliade, care comentează exact întrebarea-cheie pusă de cavalerul nepriceput regelui muribund, care suspendă criza universului degradat: Un amănunt din Parsifal, publicat în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 2 din 1938. O lectură atentă poate descoperi chiar și detalii care coincid, dar nu asta e ideea. Acela-care-nu-se-teme-de-nimic pornește, probabil, de la o replică din finalul primei scene din actul I din Hoții de Friedrich Schiller: „ Acel ce nu se teme de nimic nu e mai puțin puternic decât cel de care toată lumea e-ngrozită”.[20] Alte balade rescriu legende medievale, creștine, apocrife etc. Lui Doinaș nu-i trebuie decât un pretext pentru a medita poetic asupra unei teme. Nu e vorba însă niciodată de o preluare pasivă, apatică a unui nucleu dramatic. Nici de o rescriere versificată ori de o adaptare modernizată. De fapt, așa cum a demonstrat magistral Virgil Nemoianu, întreaga poezie din această etapă pornește de la o încredere în unitatea lumii. De aici spiritul de sinteză al viziunii specifice scriitorului, care ajunge să constate organicitatea universului prin cel puțin trei metode, aplicate consecvent: prin „privirea concentratoare a Eului”; prin „cristalizarea prin eveniment, organizarea diversității din nou în jurul unui punct central”; în fine, prin „ceremonialul solemn” ale unei opere care pare marcată „de o ordine ineluctabilă, poruncită de legi tainice, ale rațiunii, ale frumosului, ale actului însuși.”[21] Această încredere în rigoarea prestabilită a lumii nu înseamnă însă și ataraxie, căci în esență Doinaș e un neliniștit, iar baladele lui conțin un nucleu tragic. Întregul efort cognitiv al poeziei sale stă, consideră teoreticianul, sub semnul unui „efort eșuat” și explică: „Eșecul este acela al încercării de sinteză gnoseologică absolută.”[22]
     Mai e un aspect, nu secundar, ci esențial: Doinaș este posesorul unui imaginar erudit de o amploare impresionantă, dar mai ales al unei imaginații poetice nelimitate, care creează diversitatea inepuizabilă a poeziei și face ca aceasta să nu fie o încordată tentativă de cunoaștere, de inițiere și, în cele din urmă, de acceptare a tainei, ci mai ales sursa unor tablouri fantastice, la propriu și la figurat. Dacă e un clasic în atitudine, Doinaș e un romantic și un barochist în imaginație. Negoițescu nu pregetă să-l numească „stăpân pe cea mai mare capacitate de a crea imagini, din literatura română”: viziunile sale geologice, naturaliste, cosmice depășesc planul vizibilului și induc vizionarismul. Cred că aici meșteșugul ajută, dar nu este sursa amplelor tablouri cosmogonice din trei ipostaze ale mării, Alexandru refuzând apa, Soarele și scoica, Păunul albastru ori Vița de vie la paralela 80°. Numai Eminescu a creat tablouri atât de grandioase. Dintre contemporani, Leonid Dimov a mai avut gust pentru realitatea infinită, multiplicată în obiecte, dar rolul acestora rămâne decorativ, ele umplu manierist un spațiu fără să-l construiască. La Doinaș, metoda duce la crearea impresiei infinitului spațial și temporal. În acest fel, moartea este abolită, decupată din accidental și redată ordinii cosmice.
     Toate aceste balade au beneficiat de comentarii exhaustive, de aceea nu mă opresc asupra fiecăreia. Mistrețul cu colți de argint s-a impus printre poemele-cult ale literaturii române. Un text însă merită o atenție specială, pentru că este, cred, o sinteză a gândirii poetice a autorului: Orfica. Nu e nici o întâmplare faptul că mai mulți poeți care au (re)intrat în scenă în anii 1960 au manifestat un interes insistent pentru mitul lui Orfeu (Cezar Baltag ar fi cel dintâi de amintit, dar și Nichita Stănescu, Radu Cârneci, Ioanid Romanescu, Dan Laurențiu, Horia Zilieru, mai târziu Marin Mincu ori, de dincolo de Prut, Grigore Vieru au valorificat scenariul antic.[23]) Explicația cea mai subtilă, indirectă, firește, ca orice subtilitate, o dă Ștefan Aug. Doinaș, în cartea Orfeu și tentația realului:  prin cântecul său, Orfeu stăpânește realul și îmblânzește până și puterea (dogmatică, tiranică, deci profund politică) a morții. Realul este un construct ideologic, în speță, în epoca respectivă, unul marxist. Idealismul e o abatere de la viziunea oficială. În acest mod, Orfeu devine un idealist, un estet care poate arunca în derizoriu lipsa de imaginație și mai ales intransigența puterii.  „Orfeu, scrie eseistul, este cântărețul căruia zeii i-au dat, prin intermediul lirei, puterea de a stăpâni și a restitui realului un sens pierdut. Acest har nu rămâne fără urmări asupra conștiinței sale; el știe că verbul său poate să exercite o acțiune magică asupra realului; și atunci când o parte a acestui real – cea mai prețioasă realitate pentru el: făptură adorată – îi este smulsă, el nu se resemnează, ca toți muritorii, ci se simte tentat să încerce imposibilul. Dar ce înseamnă o asemenea tentație dacă nu o concretizarea a hybris-lui ce ispitește pe anumiți oameni, o manifestare a unui daimon artistic, care-l împinge la un act ce vădește lucrarea concretă a unei fatale lipse de măsură.”[24] Dar Orfeu eșuează pentru că nu reușește să-ți rețină privirea înapoi, pentru a-și confirma că Euridice, deci realul, îl urmează, se supune, deci, cântecului său sacru. Chiar a învins moartea? Or, tocmai eșecul îl transformă într-un personaj tragic, iar criza sa nu e altceva decât „criza adevărului poetic”.
     În Orfica, poetul este un inițiat, care e pe punctul de a se sustrage din lume: „Îmi place dintre semeni treptat să mă retrag:/ în infinitul mare o arie să trag.” Are conștiința că arta și înțelepciunea lui sunt sacre, mult peste orice putere pământească, dincolo de orice tentativă de control impur. Doctrina celor „lămuriți” că „sufletu-i, ca zeii, părtaș la nemurire”, deci că nu au de ce să se teamă de constrângerile banale pe care mai marii zilei sau normele sociale le pot exercita asupra lor, provine din vremuri ilustre, de la Platon încoace, a cărui teorie a trupului-închisoare, soma-sema (din Gorgias și Republica) este reiterată aici ad litteram: „viața e pedeapsă, iar trupul închisoare”. Prin urmare, poetul se ridică deasupra lumii concrete, pe care o poate dizolva, asemenea eroului mitologic, chiar și cu prețul propriei vieți. Dar adevărul e în altă parte, esența realului, marele mister nu sunt tangibile aici, ci numai într-un dincolo la care se ajunge prin inițiere, sacerdoțiu și nu în ultimul rând sacrificiu:

 

Căci pentru toată fapta e plată și răsplată.

O, fericirea celor inițiați e dată!

Iar noi o vom cunoaște în ceasul fără nume

alăturea de zeii puternici în eter

când focul va cuprinde această tristă lume

desăvârșind tăcerea supremului mister.

 

Scrie Doinaș o poezie mistică? Și asta în cel de-al treilea volum al său, Seminția lui Laokoon, din 1967? Textul său are – calitate majoră a zeci și zeci de poeme simbolice, parabolice, încărcate de sensuri și mizând oricum pe o lectură intensă, suspicioasă, complice – mai multe straturi. E avantajul tiparului mitologic, un bun alibi pentru a strecura mesaje spirituale și subversive. Dincolo de încărcătura sa politică, inevitabilă în epocă, poemul e și o artă poetică, manifestarea unei încrederi oarbe în puterea poeziei de a dizolva contingetul.

 

Psalmistul

 

Între baladele de tinerețe și Psalmii finali nu există nici o cezură. Atitudinea a rămas aceeași, a unui pătimaș care-și supraveghează atent umorile și temerile filtrându-le prin tradiție și prin cultură. Aparent mai personale, ele sunt dialoguri cu atitudinile tipice ale psalmilor biblici. Anca Tomoiagă i-a catalogat în „psalmi ai provocărilor”, „ai invocării lui Dumnezeu”, „de laudă”, „ai nemulțumirii” sau „arte poetice”.[25] Toate acestea – atitudini care există în textul originar. Poetul îl caută pe Dumnezeu printre nenumăratele sale reprezentări și imagini stereotipe. Nu e un dogmatic, relația sa este una critică: vrea să creadă, dar numai după ce înțelege și e convins. Ceea ce conferă însă emoție acestor poeme de final este tocmai asumarea condiției senectuții, luciditatea că poemele sunt scrise de pe prag. Psalmii sunt rodul unui efort al căutării de sine, înainte de a fi o formă de disciplinare a căutării lui Dumnezeu:

 

Știu, știu prea bine, Doamne, că te joci.

În largul mării, în pustiu, sub roci

plăcerea Ta de-a plăsmui sub deget

pigmei sporește lumea. Dar eu preget

sfios: ce sunt? Tipar în care, greu

și jalnic, modelându-se mereu,

se-arată însăși tainica Ta față?

De ce Te joci, Stăpâne? Ce ne-nvață

divina Ta îndemânare de-a

ne oferi, precum o acadea,

această existență dulce-amară?

 

E și smerenie, dar e și un dram de revoltă față de propria condiție aici; sigur, o revoltă estompată, controlată, care nu atinge acute argheziene, dar care pune întrebările grele, fără răspuns. Dezechilibrul e mereu prezent, indiferent de ritual și de forța credinței și reiese din conștiința morții ca limită, față de egoismul unui zeu care ține doar pentru sine nemurirea. Uneori, de aici se ajunge la frondă sau impertinență orgolioasă („O cumpănă teribilă mă-ncearcă:/ nu sunt la fel de mare ca și Domnul?/ nu-i Dumnezeu la fel de mic ca mine?”), dar de cele mai multe ori împăcarea și seninătatea, chiar dacă una tensionată, dau tonul:

 

Doamne, aceste zile-mi sunt un dar

pe care-l verși Tu însuți în pahar.

Să-l beau deodată, pe nerăsuflate?

Să-l sorb cu grijă, ca pe-un elixir?

Un leneș timp de taină și de mir

Se-ascunde, Doamne,-n lucrurile toate.

 

Dincolo de nenumăratele lor trimiteri și raporturi cu tradiția literară psalmică, fie ea clasică ori modernă, această ultimă etapă a poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș impresionează tocmai prin ultima„ mască” asumată: aceea a omului care presimte sfârșitul și nu-și poate refuza întrebările grave, pe care și le-a pus, de altfel, de sute de ori înainte, dar acum o face de pe prag, într-un regim de urgență calmă. Nici aici, însă, autorul nu iese din echilibrul care caracterizează întreaga sa creație. Nici revolta, dar nici smerenia, nici orgoliul, dar nici acceptarea nu se radicalizează. E o ezitare, un balans între acestea. Pentru că, sugerează poetul, răspunsuri categorice nu pot exista. Nici măcar Dumnezeu nu le oferă, de vreme ce s-a zidit în tăcere. E nevoie, ca în Balada întrebării lui Parsifal, de întrebarea potrivită. Răspunsul absolut oricum nu există. Iar credința tocmai asta înseamnă: căutare. Și, în cele din urmă, la capătul căutării, împăcarea. Aceasta pare a fi lecția ultimei etape a poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș. Și, de fapt, a întregii sale opere.

 

Un clasic

 

Puțini scriitori au sintetizat mai multă cultură în opera lor, fără să fie mimetici. Doinaș e un poet irepetabil, cu un univers de o amplitudine greu de controlat în întregul său. Dar, cu ajutorul acestui labirint livresc, el bifează marile teme existențiale, îmbinând poezia și filosofia, mitul și istoria, patosul controlat și exercițiul riguros intelectual. Nu se blochează în nici una dintre aceste posibilități, ci le combină și le practică proporțional cu interesul tematic. Tocmai de aceea, Ștefan Aug. Doinaș e un poet cât un continent, imposibil de epuizat la analiză.
     Am scrutat parțial direcțiile și procedeele poeziei sale pentru a o aduce în prezent. Care mai e locul ei în tradiția asumată a literaturii anilor 2020? Ștefan Aug. Doinaș nu are continuatori în poezia de azi. Nu a avut epigoni, imitatori. Nu a creat o școală poetică. Ar fi fost și greu. În primul rând, nu are o unică formulă, o viziune ostentativă. Pe Nichita Stănescu îl recunoști din două versuri; pe Dimov, pe Mircea Ivănescu pe Cărtărescu la fel. Doinaș nu e un virtuoz pe spații mici, nu dă totul în câteva versuri. Opera lui copleșește în întregimea ei. El este inimitabil, așa cum Goethe e inimitabil, pentru că nu e reductibil la o unică formulă. Între timp, poezia a devenit altceva. Ea însoțește azi, ca un jurnal sau ca o oglindă ori, de ce nu, ca un fidel animăluț de companie, viața de zi cu zi și nu mai are pretenția de a fi o formă vizibilă de artă, diferită de limbajul comun. Doinaș reprezintă, la un foarte înalt nivel, o poezie care nu mai funcționează ca model. Nu spun că e un poet uitat, inactual. Dimpotrivă, cred că opera lui e o școală extraordinară pentru orice temerar, pentru orice poet. Dar poezia lui nu se mai infiltrează firesc printre vocile stridente ale poeților de azi. Lectura ei a devenit o formă a nostalgiei.
     În plus, Doinaș e un extraordinar eseist, în special un mare cititor de poezie. Îmi verific mereu impresiile recurgând la cărțile lui de critică și nu plec niciodată cu mâna goală. Până la urmă, lui îi aparține și cea mai bună interpretare a capodoperei sale, Mistrețul cu colți de argint. Confruntând poemul cu analiza, intrăm în atelierul inepuizabil al unui maestru clasic, care controlează milimetric totul. Poetul e un cerebral, un demiurg căruia nu-i scapă nimic. Citim și devenim, preț de câteva zeci de minute, ucenicii lui. E o lecție care nu trebuie refuzată.
     Când eram student, am verificat Atlasul de sunete fundamentale aproape poem cu poem. Am confruntat traducerile lui cu ale altora. Ștefan Aug. Doinaș e un mare traducător. Numai un mare poet ar fi putut oferi versiuni atât de inspirate ale marilor moderni. Alături de altele semnate de el, Faust e o carte eveniment în cultura noastră, însoțită de un aparat critic care cântărește cât o monografie.
     Nu cred că mai avem în câmpul cultual actual o figură similară lui Ștefan Aug. Doinaș. Locul lui e, azi, printre clasici. Are o imagine critică deja așezată. Cele patru monografii din ultimii ani dovedesc că nu e un autor alunecat în uitare. Ca orice clasic însă, inhibă și atrage totodată. E doar o etapă a posterității. Una de acalmie. Dar opera în sine este inepuizabilă. Nu cred că miza este actualitatea, ci perenitatea. Va incita mereu. E adevărat, mulți dinți de lapte se pot rupe în ea.

 

[1].  Scriitorul a mărturisit, de câte ori a avut ocazia, importanța fundamentală a comunității cerchiste în formația sa. Selectez două confesiuni: „Eu m-am născut a doua oară, spiritual, în cadrul acestui Cerc Literar; datorită acestui mediu, datorită vecinătății lor, datorită laboratorului pur filosofic și literar în care mă aflam împreună cu prietenii mei, am putut să devin ceea ce am devenit. Spun în mod absolut categoric, că fără ei nu aș fi devenit ceea ce sunt.”, cf. Tabel cronologic, Ștefan Aug. Doinaș, Opere, vol. I, text ales și stabilit, note, comentarii, variante, cronologie și indici de Alexandru Ruja, introducere de Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2016, p. XCIII. „Fac parte dintre oamenii care au avut șansa de a se naște de două ori: o dată cu trupul, a doua oară cu spiritul. (…) M-am născut spiritual începând de la vârsta de 19 ani, aici, în acest burg al Sibiului,  între aceste ziduri ale universității Daciei Superioare, aici, în mijlocul acestui grup de tineri entuziaști care se vroiau cu orice preț scriitori, numit «Cercul Literar». Într-un anume fel aș putea să spun că propriul meu act de naștere spirituală mi l-am semnat eu însumi, la 4 iulie 1945, când am scris ultimul vers al baladei „Mistrețul cu colți de argint.” Cf. Ștefan Aug. Doinaș, „Împrejurările nașterii mele spirituale”, revista Secolul 21, numărul 1-6/ 2003, dedicat lui Doinaș, număr realizat de Alina Ledeanu, p. 158-159.

[2].  Eugen Simion, Scriitori români de azi, Vol. I, ediția a doua revăzută și completată, Editura Cartea Românească, București, 1978, p. 142.

[3].  Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, Constanța, 2007, p. 529.

[4].  Ștefan Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică, ed. cit., p. 163-164. „Reparația” o face Al. George, într-o excelentă cronică recuperată în vol. La finalul lecturii, Editura Cartea Românească, București, 1973, p. 321-323.

[5].  Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzeciști”, Editura Cartea Românească, București, 1997, p. 38.

[6].  Ion Negoițescu, „Un poet plutonic: Ștefan Aug. Doinaș”, în vol. Lampa lui Aladin, prefață de Dragoș Varga, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2021, p. 91. Inițial volumul a apărut în 1971. Studiul, publicat în revista Familia, nr. 10-11, 1970, a fost reluat și în Engrame, Editura Albatros, București, 1975, p. 20-54.

[7].  I. Negoițescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 84.

[8].  Idem., p. 36.

[9].  Ștefan Aug. Doinaș, Eseuri, Editura Eminescu, București, 1996, p. 54.

[10].  Idem., p. 55-56.

[11].  Idem., p. 58.

[12].  Radu Vancu, Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană, Editura Muzeul literaturii Române, București, 2013, p. 150.

[13].  Radu Stanca, Aquarium. Eseuri programatice, selecția textelor și cuvânt înainte de Ion Vartic, ediție îngrijită de Marta Petreu, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2000, p. 110-111.

[14].  Mihaela Doboș, Tabloul unui destin: Ștefan Aug. Doinaș. O monografie, Editura Adenium, Iași, 2013, p. 47.

[15].  Comparația a făcut-o Alexandra Ciocârlie, în vol. În dialog cu clasicii, Editura Cartea Românească, București, 2014, p. 177-189.

[16].  Eugen Simion, op. cit., p. 145.

[17].  George Neagoe scrie pagini bune de decodare a mesajului politic ascuns în poemele pe tipar clasic, publicând referate din arhivele Securității, în care informatori cu excelentă pregătire literară decriptau pentru organele de supraveghere ceea ce criticii nu puteau asuma public: subversivitatea multora dintre versurile din Seminția lui Laokoon: vezi Asul de pică. Ștefan Aug. Doinaș, Editura Cartea Românească, București, 2013, p. 227-229.  O analiză extinsă a acestui aspect subversiv, o realizează Virgil Nemoianu în monografia lui.

[18].  Ștefan Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică, Editura Eminescu, București, 1972, p. 156.

[19].  Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 921.

[20].  Friedrich Schiller, Hoții, traducere de N. Argintescu-Amza, în Schiller, Teatru, vol. I, ESPLA, București, 1959, p. 74.

[21].  Virgil Nemoianu, Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Aug. Doinaș, Ediția a II-a, Fundația Culturală Secolul 21, București, 2004, p. 35.

[22].  Idem., p. 52.

[23].  O sinteză pe această temă este  cartea semnată de Margareta Curtescu, Eternul Orfeu. Reflexe ale mitului orfic în poezia românească, Editura Știința, Chișinău, 2005.

[24].  Ștefan Aug. Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974, p. 75.

[25].  Anca Tomoioagă, Psalmii în literatura română (modernă și postmodernă), Editura Contemporanul, București, 2015, p. 254-256.

 

Share This Post