Sunetul, cuantă de sens
[…] Dacă textul teoretic intitulat Sonetul fără sunet poate fi valorizat drept corolar al rafinatei sale poetici, așa cum am făcut-o, sonetele fără sunet constituie autopsihografia poetului Doinaș. Un Proteu apostat? Nicidecum, ci un Proteu care se asumă în plenitudinea propriei ipseități; unul care nici măcar nu simulează că simulează, așa cum mărturisește Pessoa, confrate al poetului (și traducătorului său) Doinaș:
Poetu-i simulator.
Simulează-atât de tare
Că simulează, că-l dor
Dureri aievea ce le are.
(Doinaș, 1988: 434).
Spărgând deopotrivă monada verbală a sonetului și monada eului abisal – răsfrângându-se, adică, spre „adevărata rădăcină a creației” –, poetul dă pregnantă expresie „durerilor aievea” pe care eul le trăiește îndeosebi în raport cu propria realitate fractalică (eul multiplu), fără a abandona pe deplin hățișurile illeității, în înțelesurile levinasiene: „Această distanțare a Infinitului față de gândirea care încearcă să-l tematizeze și de limbajul care încearcă să-l țină în rostit – am numit-o illeitate” (Levinas, 2006: 302). „Lumea cea aievea” este asumată, așadar, la modul rilkean (Weltinnenraum), iar călătoria în „spațiul interior al lumii” devine călătorie într-un cosmos marcat de orbitele eului. „Chacun porte en soi une solitude incroyable, une pluralité inouïe, un cosmos insondable” (Morin, 2001: 84). În sonetele sale fără sunet, Ștefan Aug. Doinaș sondează tocmai această inefabilă pluralitate nutrită de covalența eros-moarte. Iată „Sonetul XXIII”:
Sonetul fără sunet e o toacă
într-o biserică de lemn, delirul
unui aed care-a uitat să plângă.
Va învăţa vreodată că Destinul
e orb, şi surd, şi fără milă? Versul
cinstit se-ncheie-adesea cu o rimă.
Dar viaţa – nu. O rană-a vieţii înseşi
musteşte între noi, şi nu se-nchide
nicicând. Acesta-i adevărul nostru.
El n-are rimă. El e numai ritmul
mereu mai rar al mângâierii. Păsări
se duc şi vin, frunzişuri cad şi-nvie.
Iar paşii mei, trecând pe lângă tine
egali şi glorioşi, n-au nici un sunet.
Adevărul fără rimă nu este altceva decât adevărul eului despuiat, al unui eu marcat de rana mortală a vieții ce se încheie fără rimă: este un adevăr fără mască. Versul „cinstit”, cu rimă, este doar masca adevărului poetic, în vreme ce versul liber de-mască trăirea ca învățare a Destinului orb, şi surd, şi fără milă. Dublu „heptagon cu vârfurile stelelor” altfel (nu ca în Încheierea barbiană), sonetul devine astfel „un edificiu mult mai încăpător” pentru sens. În alți termeni, păstrând macrostructura, sonetul rămâne sonet, iar melosul, deși fracturat prin dinamitarea rimei și ritmului, nu dispare, ci se sublimează în cuante de sens ontologic ce împresoară și dezvăluie misterioasa ecuație viață-moarte ce brăzdează una dintre fețele eului:
Atâtea vieți s-au ofilit în mine
încât aceasta – oferită ție –
foșnește-a toamnă. Sunt și nu sunt. Cerul
vorbește, scrie-n locul meu, îmi plouă
amare melodii pe umeri. Stupii,
geloși pe flori, păstrează-n alveole
neprihănite mierea. De din vale
de vremuri norii au un zvon de bucium.
Ferice este cel care-și îngroapă
ca pe-o comoară conștiința morții!
Eu scriu, eliberat de-o fericire
sinucigașă. Totul se dilată
ca soarele-n amurg. Un sfert de lună
ca o noiță-mi crește alb pe unghii.
(„Atâtea vieți”)
Subintitulat Poarta sărutului, „Sonetul XX” încapsulează „un gingaș echilibru-ntre contrarii” (cum ar spune Petrarca):
Granitul îngheţat rezumă spasmul
incandescent al cărnii noastre. Lacom
e vidul dintre buze, verticala
unei incizii rupe-n două-ntregul.
O pasăre în zbor – spre-al cărui creştet?
Se-aude seva din goruni cum suie
prin interstiţiile pietrei, clipa
smulgându-se din timp şi insultându-1.
Această moarte dulce o repetă
pe ceealaltă, care stă la pândă.
Această viaţă este ceealaltă.
Scrisul și erosul se dovedesc astfel peceți ontologice indimenticabile, iar rezonanța lor în versurile citate trimite gândul la o aserțiune formulată de către Vintilă Horia în preambulul dialogului său cu Raymond Abellio din Viaje a los centros de la tierra: „Hay das grandes misterios capaces de evocar la muerte y de aniquilarla: el escribir y el amor, muerte de la muerte” (Horia, 1971: 160). Această viaţă este ceealaltă: moarte a morții. […]