Cu inima strânsă, mă îndreptam în ziua de toamnă gălbuie spre prima întâlnire, aceea de documentare, prospecție, cum se spune în limbaj de televiziune, spre apartamentul situat în centrul bucureștean, loc invidiat de mulți pentru poziția centrală, nu și de mine care-l găseam înecat în marea de beton gri, brambureala publicitară și gălăgia nesfârșită a mașinilor.
Soarta scriitorului când este și „slujbașul” unei instituții culturale (noi metode de asigurare a traiului zilnic) nu-i chiar ușoară, de fapt trebuie să-ți folosești toată disponibilitatea pentru a-i cunoaște și înțelege pe artiști și, în același timp, să știi să te plasezi în penumbră respectuoasă, arătându-i lumii fără să te mai vâri și tu în conul de lumină: un exercițiu de altruism și umilință.
Făceam, din când în când, interviuri și documentare pe vremea aceea, parte din ele erau producții de televiziune, în măsura în care reușeam să-mi conving ierarhia să accepte acest tip de emisiune, însă țineam mereu aprins în minte sfatul sau mai degrabă avertismentul pe care-l exprimase, destul de plastic, ba chiar brutal, Nichita Stănescu, și care suna cam așa: ” Trebuie să te hotărăști dacă tu ții para ( referință la microfon, desigur) sau dacă vrei să ți se țină para!” – evident, diferența între cel care ia interviul și cel care e intervievat).
O conjunctură a politicii culturale oferea prilejul realizării unui documentar cu și despre Ștefan Aug.Doinaș, mare scriitor, imens poet, eseist și traducător de primă mână.
Conjunctura, explicată de mine acum superficial, consta în faptul că, pe fundalul victoriei în alegeri a Convenției Democrate, fusese gândit un fel de eveniment public finanțat de un om de afaceri foarte controversat chiar și la acea vreme, eveniment numit ”Excelența în Cultură”, în care erau nominalizați spre recompensare mari oameni de cultură din varii domenii. În acest context fusese chemat la rampă Ștefan Aug. Doinaș. Așadar, după ceremonia desfășurată la Ateneul Român, cu toată pompa de rigoare, numele poetului ajunsese în zona de interes a unui public foarte larg și, grație disponibilității șefilor mei de atunci, adică producătoarea TV Lucia Hosssu Longin și Dan Necșulea de la TVR Cinema (un departament al televiziunii situat în clădirea veche, scorojită, prăfuită și semiabandonată din strada Molière, acolo unde funcționase inițial instituția încă de la prima transmisie din 31 decembrie 1956) a fost trecut în plan un documentar Doinaș. Operator desemnat: Liviu Pojoni.
Pregătit în 1999, filmat parțial în toamna acelui an, montat la începutul lui 2000, filmul a fost inclus de producătoare pe lista pentru decernarea premiilor Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, a carei gală ( a 11-a ) a avut loc pe7 iunie 2001.
Printre multele premii decernate, s-a acordat un premiu Documentarului meu dedicat lui Doinaș, prilej cu care dumnealui a spus.” Regret că al treilea picior al meu, bastonul, nu-mi permite să mă urc pe podium. Sunt foarte bucuros că acest portret realizat de doamna Cleopatra Lorințiu s-a bucurat de atenția juriului. Trebuie s-o omagiez în mod deosebit pentru modul în care a lucrat cu mine, nu știu dacă am fost un subiect dificil sau, dimpotrivă, extrem de facil, în orice caz conlucrarea a dat rezultate bune. Mulțumesc juriului pentru că a distins această creație.”
Dar am cam devansat lucrurile și am anticipat finalul. Să revin la toamna lui 99 și la întâlnirea mea cu Ștefan Aug. Doinaș.
Eram timorată, sincer vorbind, din două motive. Primul era lectura unui interviu care făcuse vâlvă la vremea sa, publicat în România literară și republicat de autorul interviului în cartea Sub semnul întrebării (Cartea Românească, 1971). Interviu-dovadă pentru înfruntarea unor spadasini literari de mare forță, care nu se cruțaseră defel, un text din care reieșea o stare de tensiune, de provocare, greu de descifrat atunci pentru mine.
În 1969, când se petrecuse acel interviu-bombă, pare-se celebru în lumea literaților, eu eram doar o copilă, nu știam nimic despre înfruntările și confruntările momentului. Așadar, întrebările lui Păunescu mi se păreau pe undeva tendențioase, iar răspunsurile lui Doinaș adeseori atât de tăioase, încât te apuca amețeala.[…]