GABRIEL ANDREESCU

Cum creează calomnia o ficțiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş

 

Prezentarea omului de cultură Ștefan Aug. Doinaș (numele de buletin –  Ștefan Popa) pe Wikipedia, varianta în limba română, conține un subtitlu, „Controverse”. Sub el, cititorul află că scriitorul Ion Caraion a făcut pușcărie politică între 1950 și 1955 în urma denunțării sale de către Doinaș. O susținere pe cât de inexactă pe atât de ridicolă, căci în 1950 Doinaș era profesor în satul natal, fără legătură cu lumea lui Caraion.^[1] Aceeași pagină anunță trimiterea în închisoare a scriitorului Ion Omescu întrucât ar fi fost denunțat de Ștefan Aug. Doinaș. Singura „dovadă” era afirmația scriitorului Petre Sirin.^[2]
     Wikipedia reprezintă astăzi poarta de intrare a numeroși oameni interesați să se informeze rapid  despre personalități și fapte. Importanța ei în răspândirea clișeelor despre lume este uriașă. Deși rubrica unde apar referiri la denunțurile lui Ștefan Aug. Doinaș se numește „Controverse”, ea conține în exclusivitate afirmații acuzatoare.
     Punerea lângă numele lui Doinaș a cuvântului „denunțuri”, în enciclopedia liberă, urmează unei dezbateri publice intense începută în 2003. În acel an, de la tribuna Parlamentului se anunțase că dosarul de securitate al poetului Adrian Păunescu, atunci senator, conține informări semnate de Popa Ștefan.^[3] La puține zile după aceea, câțiva membri de notorietate ai Colegiului CNSAS au prezentat, într-un context de prestigiu^[4], documente din dosarele deschise pe numele lui Popa Ștefan. Au susținut public că acesta ar fi colaborat cu Securitatea ca poliție politică, iar alegațiile au fost imediat mediatizate. Evenimentul va deveni cupola sub care se vor derula, din 2003 până astăzi, dezbaterile privitoare la „cazul Doinaș”.
     Evenimentul din seara zilei de miercuri 26 noiembrie 2003, organizat în seria „Întâlnirile României literare”, a lansat campania de subminare a unei personalități-reper în aceeași măsură culturală și morală. Acest înalt și polivalent simbol a fost pulverizat prin lanțul de calomnii inițiat atunci. Apariția cărții lui George Neagoe, Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș (Cartea Românească, 2013), în anul 2013, avea să fie punctul cel mai înalt al campaniei de denigrare morală a omului Ștefan Aug. Doinaș și de declasare culturală a operei sale.
     În același an am început să cercetez, în Arhiva CNSAS, dosarele pe numele lui Popa Ștefan, în continuarea investigațiilor întreprinse în Arhivă încă din 2003. În anul 2015, am finalizat cercetarea „cazului Doinaș”, după ce trecusem exhaustiv prin dosarele care-l vizau, printr-un mare număr de materiale deschise pe numele altor oameni de cultură, care-l invocau, și prin manifestările sale publice cu caracter ori cu subsol politic. Rezultatele le-am publicat în volumul Existența prin cultură, capitolul „Cazul Ştefan Aug. Doinaş şi denaturarea sensului Memoriei”.^[5] Ele contestau campania împotriva poetului, explicând-o prin neînțelegerea a ce spun documentele și, pur și simplu, prin mistificare.
     De atunci, au trecut peste șapte ani. Confuzia și premeditarea, ostilitatea și mistificarea în tratarea relațiilor lui Doinaș cu Securitatea au continuat. Au apărut însă, perseverent, și vocile care au cerut ceva mai multă maturitate intelectuală în analiza arhivelor și respect pentru marile personalități culturale. Acesta este contextul în care am revenit asupra dosarelor și asupra dezbaterilor publice. Articolul de acum adâncește tema transformării calomniilor la adresa lui Doinaș într-o adevărată legendă și regăsește concluziile din 2015, cu câteva linii cauzale mai ferme și cu nuanțe în ce privește „aportul” celor ce au lansat aceste calomnii.

 

Comentariile Germinei Nagâț din România literară

 

Acum doi ani, România literară (nr. 10/2020) a publicat interviul acordat de Germina Nagâț lui Cristian Pătrășconiu. Interviului i se acorda un loc central în număr, iar portretul doamnei Nagâț domina prima pagină. Într-una dintre întrebări, Pătrășconiu a atacat tema informatorilor care au primit bani. Intervievata a schimbat sensul întrebării pentru a-l aduce în discuție pe Ștefan Aug. Doinaș. Și încă în ce termeni: „Aici e, cred, edificator un caz care îmi vine în minte acum: Ștefan Augustin Doinaș. Pentru mine, a fost una dintre cele mai dureroase revelații la CNSAS. Am plecat clătinându-mă după ce am citit dosarul, pentru că l-am admirat foarte mult. […] În dosar am găsit, practic, un alt om. E un episod tragic. Pentru că el a fost rugat de ofițer să se gândească înainte să fie recrutat. O șansă să refuze. Numai că, după aceea, tot ofițerul face raport și scrie că Ștefan Augustin Doinaș a acceptat, că vrea să vină în București, vrea să publice. Mai explicit de atât nu se poate!”^[6]
     A urmat o întrebare despre turnătorii „din proprie inițiativă”, și iarăși doamna Nagâț l-a adus în scenă pe poet: „Am spus mai înainte despre cazul Doinaș. A fost un șoc, ceva foarte dureros pentru mine”. Pentru a întări stigma, actuala membră a conducerii CNSAS îl pune pe Doinaș în opoziție cu Alexandru Paleologu. Mărturisirea [despre colaborare] a acestuia ar fi fost pentru doamna Nagâț „un gest extraordinar”, ceva „cu totul ieșit din comun. A fost un gest sincer și foarte valoros, neprețuit, pentru că a fost singurul”! Nagâț întreabă retoric: „De ce [Doinaș] nu l-a urmat pe Alexandru Paleologu în gestul său de mărturisire publică?” Pentru ca opoziția dintre cele două personalități să fie și mai tranșantă, Germina Nagâț adaugă: „Alecu Paleologu avea, în notele sale informative, o mare gentilețe – nicio inflexiune ticăloasă, nicio răutate, nicio porcărie. Aici nu vezi răutatea….” (sugerând implicit că la Doinaș erau evidente ticăloșia, răutatea, porcăria).

 

Falsurile Germinei Nagâț

 

Ștefan Aug. Doinaș a semnat câteva memorii în termeni obedienți după ani de închisoare și câteva texte „pe linie”. Au fost condiția revenirii sale în viața literară după ani de recluziune politică. Citez: „…activitatea scriitoricească, începută acum 21 de ani a fost şi este pentru mine o ocupaţie permanentă, susţinută, o necesitate”.^[7]
     Doinaș colaborator al Securității? Fusese pus să semneze un angajament la începutul lunii februarie 1958, în timp ce se afla în închisoare. Nu a respectat angajamentul luat în spatele gratiilor. Referiri la așa-zisa lui colaborare s-au bazat pe trei note dactilografiate semnate de „Andrei Golfin”, nume de cod al lui Doinaş. Niciuna olografă (contează, nu dezvolt importanța acestui detaliu). Ele nu sunt denunțuri, ci simple informații, nimic compromițător pentru poet. Este adevărat că documentele pot să înșele. Ofițerii de securitate scriu că „agentul a furnizat unele note interesante”, „în activitatea sa agentul a dat dovadă de sinceritate şi obiectivitate”, „activitatea a devenit fructuoasă”. Sunt formulări care apar în cazul mai tuturor celor care au semnat un angajament. Ofițerii trebuiau să explice de ce vor să prelungească colaborarea cu acei oameni și să demonstreze că atunci când i-au propus drept colaboratori, nu au greșit. Și deci că au activitate, una cu rezultate.
     De altfel, în dosarele lui Doinaș există și altfel de note semnate de ofițeri care se ocupau de poet: „locotenentul … nu cunoaşte suficient întreaga istorie a acestui agent^[8] dacă poate să-l caracterizeze ca sincer şi obiectiv”; „a devenit delăsător, dificil, încearcă să evite întâlnirile cu noi, nu mai îndeplineşte sarcinile trasate” ș.a.^[9]
     Dar, mai ales, dosarele din Arhiva CNSAS descriu manifestări ale lui Doinaș împotriva regimului, precum legăturile sale „cu o organizaţie contrarevoluţionară”, versurile lui „cu conţinut duşmănos”, contactele cu exilul anticomunist. Subversive fiind, multe acțiuni ale lui în susținerea libertății creației, a literaturii autentice, a demnității artistului nu ajungeau la lumina zilei. Ajung acum, prin deschiderea dosarelor. Ele dezvăluie încercările constante ale Securității de a-l compromite. Cum și-ar fi compromis ofițerii propria lor unealtă?
     Faptele pe care Securitatea le-a ținut ascunse în arhive se potrivesc cu manifestările publice ale lui Doinaș din ultimele decenii ale regimului comunist.
     Dosarele lui Doinaș vorbesc despre drama unei ființe lovite de istorie; despre condiția unui om de conștiință căruia i se cere, de la tinerețe până la maturitate, să-și trădeze principiile; despre noblețea unui creator. Portretul pe care Germina Nagâț i-l face lui Ștefan Aug. Doinaș, invocând documente de arhivă, este de o nedreptate fără seamăn.
     Un singur detaliu menționează Germina Nagâț ca să probeze „păcatele de colaboraționist” ale lui Doinaș: poetul ar fi fost invitat de ofițer să se gândească înainte de a fi recrutat, iar deținutul, a avut timp de gândire, totuși a semnat. Iată concret ce apare în dosar: „I s-a atras atenţia să nu fie pripit în luarea unei astfel de hotărâri şi în nici un caz să nu fie rezultatul poziţiei sale actuale de deţinut…”.^[10] Ofițerii își făceau rapoartele urmând șabloanele meseriei, totuși, această notație pare de natura celor corect transcrise. Cum o interpretăm? Ofițerul însărcinat cu recrutarea (în acest caz, maiorul Sorin Iulian) o spunea pentru a crea un plus de presiune morală, nu pentru a respecta voința deținuților. Ar fi ridicol să gândim altfel.
     În afara detaliului de mai sus, intervievata face exclusiv declarații teatrale: după citirea dosarului, ar fi plecat clătinându-se, s-ar fi confruntat cu „un episod tragic” etc. Și încă o stratagemă: doamna Nagâț îl invocă pe Doinaș imediat după ce Cristian Pătrășconiu se referă la informatorii care au primit bani și la turnătorii din proprie inițiativă. Nu îl acuză pe Doinaș de asemenea fapte, căci totul dovedește contrariul, dar proximitatea blamează prin asociere. O altă tactică, deja amintită, prin care Germina Nagâț întărește blamul: punerea lui Doinaș, „nedemnul”, în opoziție cu Alexandru Paleologu, „personalitate sinceră”, de „o mare gentilețe”. Primul, cum rezultă la lectură, ticălos, autor de porcării, al doilea, deasupra unor asemenea micimi.
     Contrapoziția șochează prin falsul ei patent. Paleologu a făcut declarații echivalente cu denunțuri, de genul: „În anul 1947, am început să am întâlniri la domiciliul meu sau al lui Paul Dimitriu (PNL-ist). […] Cu ocazia acestor întâlniri se făceau discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, comentau duşmănos şi calomniau acţiunile întreprinse de PCR şi  făceau propagandă împotriva acestor acţiuni.”^[11]  Sau:  „În această scriere, Noica Constantin ataca şi defăima învăţătura materialist-leninistă, propaga filozofia sa idealistă. Prin conţinutul ei mistico‑idealizat, această scriere a lui Noica Constantin are un caracter antidemocrat şi duşmănos faţă de orânduirea socialistă în general şi faţă de  regimul democrat popular din RPR în special”.^[12]
     Paleologu a scris aceste cuvinte în anchetă, nu din proprie inițiativă. În schimb, arestat sau interogat, Doinaș nu a lăsat vreodată pe hârtie asemenea acuzații. Și nu doar atât.^[13]
     Mă opresc aici. Nu e în intenția mea să-l condamn pe Alexandru Paleologu, trecut prin închisoare, „deposedat” de tinerețe etc. Consider o răzbunare a mediocrității să exhibi greșelile din viața intimă a  unor personalități care au oferit semenilor parcele de frumusețe. M-am referit mai sus la Alexandru Paleologu, exclusiv pentru a sublinia indecența propunerii lui ca model comportamental în scopul diminuării lui Doinaș.^[14]

 

Urmărind cu prudență susținerile Germinei Nagâț

 

Există și alte afirmații incorecte în răspunsurile Germinei Nagâț, din interviul acordat lui Cristian Pătrășconiu. Unele mai puțin importante, posibile erori de memorie. Una dintre ele: absența unor inițiative de protest în rândul scriitorilor. Au existat. Dosarul lui Mircea Dinescu conține înregistrările eforturilor sale de mobilizare a colegilor pentru semnarea unor scrisori deschise, critice, la adresa politicii culturale a regimului. Alte afirmații ale doamnei Nagâț generalizează propria experiență a căutării prin arhivă. Domnia sa nu-și amintește să fi găsit scriitori  „care să fi refuzat în mod ferm să toarne la Securitate”. Iată unul. Luca Pițu, care răspundea în 1977 că „nu acceptă sub nicio formă colaborarea cu organele de securitate”.^[15]
     Germina Nagâț susține cu tărie că au fost distruse foarte multe dosare ale scriitorilor. Este un argument util celor care controlează dosarele. O fi și parțial adevărat, dar aș sugera mai multă precauție. Fostul ofițer de securitate Cristian Troncotă, istoric, declara repetat și cu aplomb că dosarul „Dunărea” a fost distrus la revoluție. După doi sau trei ani de la afirmațiile lui publice, dosarul a ajuns la CNSAS.
     Ar fi de așteptat ca susținerile Germinei Nagâț să fie tratate cu atenție și deferență, având în vedere experiența ei aproape unică în sistemul național de studiere a arhivei Securității. Doamna Nagâț a fost șefă  a Departamentului de Investigații al CNSAS (o să revin asupra detaliului) și face parte, astăzi, din Colegiul CNSAS. Este des invitată să vorbească despre răul comunist și instrumentul lui principal, Securitatea. Este considerată o bună cunoscătoare a problematicii represiunii și a documentelor pe care arhiva Securității le dezvăluie. Cum subliniasem deja, are o practică vastă în domeniu. Măsură a recunoașterii profesionale, în 2013, Germina Nagâț a primit premiul Grupului pentru Dialog Social pentru „devotamentul admirabil cu care serveşte cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă, din păcate, simțite) şi a consolidării culturii politice democratice din România”. Premiul i-a fost acordat de GDS la câtva timp după ce aceeași Germina Nagâț susținuse că volumul lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, „poate ţine loc de manual de psihologie şi de istorie” și constituie un îndemn pentru alții să vadă dosarele părinţilor şi bunicilor.^[16]

 

Viața profesională mai puțin cunoscută a Germinei Nagâț

 

Ce putea găsi Germina Nagâț în dosarele deschise pe numele lui Doinaș, altceva decât am găsit eu?
     Puțini pot percepe, din afară, locul special ocupat de Germina Nagâț, începând cu anul 2000, în cadrul CNSAS. Rolul ei în direcționarea deciziilor depășea cu mult pe cel al unui membru în Colegiu. Este curioasă angajarea sa în postul cel mai sensibil al CNSAS, deși nimic din viața profesională nu o îndrepta spre acea poziție. Ca directoare a Departamentului de Investigații, ea avea un rol cheie pentru ceea ce ajungea, și cu ce interpretare anume, pe masa Colegiului Consiliului. În acest fel, Germina Nagâț are partea ei de responsabilitate pentru campania care a lovit pe vremuri opoziția politică la PSD
     Departamentul de Investigații al CNSAS, căruia Nagâț i-a fost mulți ani șefă, este anvarganda instituțională a examinării dosarelor. Deciziile Colegiului CNSAS privind colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea ca poliție politică sunt luate de membrii Colegiului. Însă sursa de bază a analizei este dosarul pregătit de Departamentul de Investigații. Până în anul 2008, rolul acestui compartiment era considerabil.^[17] Membrii Colegiului CNSAS sunt până la un punct captivi Departamentului, căci acesta identifică probele, le pune în evidență ori, din contra, le obliterează; de fapt, le prejudecă.
     În primii ani de existență, activitatea CNSAS a fost o oroare. Unele gafe nu au legătură cu Departamentul de Investigații.^[18] Însă altele au. Ludovic Rakoczi, fost deputat UDMR şi candidat în anul 2000 a fost trecut pe lista persoanelor care au desfăşurat activităţi de poliţie politică printr-o evaluare lamentabilă a ceea ce spuneau despre el dosarele. Fusese de fapt o victimă. În urma contestației, CNSAS a recunoscut greşeala,  dar răul fusese făcut: Rakoczi a fost retras de pe lista de candidați, a urmat o criză în familie. La capătul opus acestei grabe în a judeca pe unii candidați se află „cazul Ristea Priboi”. Departamentul de Investigații și Colegiul nu au găsit că Priboi, şef-adjunct al Departamentului din Direcția de Informații Externe care se ocupa de ”Europa Liberă” pe vremea atentatului cu bombă la  sediul postului de radio din München, ar fi făcut poliție politică. Așa a ajuns Ristea Priboi şef al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SIE.^[19] Pentru foștii securiști (precum Ristea Priboi) sau pentru cârtițele din interior, manipularea activității CNSAS a fost o lucrare ușoară.^[20] Scuza nu va mai fi valabilă în anii următori.
     Gravă a fost implicarea Departamentului de Investigații al CNSAS, aflat sub conducerea Germinei Nagâț, în folosirea Arhivei Securității pentru campania de compromitere a unor personalități culturale după anul 2001. Acest viol asupra memoriei a avut și victime care nu se mai aflau în viață, deci nu se puteau apăra. Declararea lor de către CNSAS drept colaboratori cu Securitatea ca poliție politică a creat perdeaua de fum în spatele căreia s-au ascuns uneltele regimului totalitar, foștii ofițeri de securitate.
     Germina Nagâț și-a făcut simțită prezența în mai multe asemenea operațiuni de defăimare. Dintre ele, mai cunoscută este discreditarea lui Adrian Marino.^[21]
     Asistența dată în „cazul Marino” pălește însă în fața implicării fostei șefe a Departamentului de Investigații a CNSAS și actualmente membră a Colegiului, în batjocorirea lui Ștefan Aug. Doinaș.
     Doinaș fusese deținut politic, o personalitate culturală de anvergură, un om înzestrat cu o pregnantă noblețe. Germina Nagâț îl cunoscuse în anii 1990, când lucrase în redacția Secolului 21 condusă de Doinaș. Invitată să fie parte din desantul CNSAS la „Întâlnirile României literare” din 26 noiembrie 2003, a acreditat teza lui Adrian Păunescu: Doinaș ar fi fost un informator. Cu aura poziției sale de șefă a Direcției de Investigații, Germina Nagâț și-a afirmat autoritatea profesională întărind eticheta de colaborator al Securității aplicată fostului ei coleg de redacție: „În momentul în care raportul de deconspirare ajunge la vot, certitudinea este de 100%. Sunt probe, în clar, cu nume, cu prenume, cu toate datele de identitate. Nu există niciun dubiu în privinţa informatorului. Nu riscăm niciodată în privinţa asta, pentru că ar fi groaznic”.^[22]

Portretul lui Doinaș în dosarele de urmărire informativă a mai multor scriitori

Reiau o propoziție a Germinei Nagâț din interviul acordat lui Cristian Pătrășconiu: „Pentru mine, a fost una dintre cele mai dureroase revelații la CNSAS”. Enunțul trimite la multele materiale din Arhiva Securității trecute prin mâna angajatei CNSAS. Într-adevăr, o mulțime din dosarele oamenilor de cultură urmăriți de secretoasa instituție conțin referiri la Ștefan Aug. Doinaș. Ce scriu ofițerii de securitate și informatorii despre poet este coerent și constant cu trecerea anilor. Toate documentele pe care le cunosc detaliază portretul lui de opozant al regimului. Nu am găsit trimiteri ale altor cercetători la materiale de arhivă care să arate contrariul. Unde se află atunci „dureroasele revelații” ale CNSAS privitoare la Doinaș? Iată câteva  din documentele de arhivă care-l invocă:
     Nota din 8 decembrie 1976, din dosarul de urmărire informativă a lui Nicolae Breban, înregistrează încercarea lui Doinaș de a-l convinge pe Mircea Radu Iacoban să publice romanul Bunavestire al cunoscutului prozator, refuzat ani de zile de edituri: „Doinaș îi spune lui Breban că a participat la ședința Fondului literar unde l-a întâlnit pe Iacoban. Fără să discute cu Breban înainte, i-a propus lui Iacoban « o afacere pentru literatura română »”.^[23] Mircea Radu Iacoban era în acel moment director al Editurii Junimea, unde va fi publicată, în 1977, Bunavestire, în contextul tumultuosului an Goma.^[24]
     În telegrama fulger trimisă Direcției I-a de Inspectoratul județean Iași-Securitate din 19 octombrie 1978 se află un „mic raport” care deplânge „poziția de pe care ei și-au susținut punctele de vedere” – „ei” fiind Ștefan Aug. Doinaș și poetul Dorin Tudoran. Cei doi ar fi încercat „să determine o atmosferă neprielnică bunei desfașurări a lucrurilor”: „…tonul a fost dat de însăși [sic!] președintele uniunii scriitorilor în discursul său, Ștefan a făcut expunerea la nivelul principiilor iar Dorin Tudoran a folosit pamfletul”.^[25]
     Un document, a cărui dată o putem recupera din cele notate de ofițerul de securitate pe marginea foii, consemnează următoarele:

 

     „Majoritatea participanților au apreciat nivelul elevat al expunerii lui ȘT.AUG. DOINAȘ considerînd însă că ea conține o serie de idei interpretabile care au creat impresia unui atac la adresa poeziei patriotice, cerînd în același timp revendicări materiale și social-culturale. Redăm câteva dintre frazele mai semnificative:…”

     „Cenzura există într-o formă și mai rea datorită [sic] unor funcționari culturali care nu au înțeles ce este mai periculos: foarfecele sau metafora…”

     „anotimpurile culturale nu trebuie să se supună intemperiilor…”

     „Se cere ca poezia să se transforme în serbări școlare în care abundă cronicile și tablourile vivante…”^[26]

     O notă din anul 1984 deplânge susţinerea arătată lui Paler de către Ştefan Aug. Doinaş, „care a subliniat că actuala situaţie este « intolerabilă »”.^[27] Cartea Albă a Securităţii înregistrează convocarea lui Doinaș, la 11 octombrie 1988, la Comitetul Municipal de partid București, pentru a i se atrage atenția asupra implicării în semnarea unei scrisori de protest inițiate de Mircea Dinescu.^[28] O altă notă din 1988 avertizează că Doinaș este „de acord cu acțiunile întreprinse de Doina Cornea”.^[29]
     Nu voi continua cu citatele din dosarele altor scriitori, întrucât sunt repetitive.^[30] Toate arată că Securitatea și Partidul vedeau în Doinaș un adversar. Găsim, la fel de consecventă, și o nuanță: în ciuda frustrărilor, ofițerii îi desenează lui Doinaș un portret de scriitor elevat, îi remarcă atitudinea calmă. Ce răsturnare a sorții, ca până și foștii ofițeri de securitate să fi căpătat involuntar respectul față de poet, iar în postocumunism, oameni cu aspirații culturale să lanseze asemenea susțineri defăimătoare!

 

Poza de „justițiară” a Germinei Nagâț

față în față cu memoria lui Ştefan Aug. Doinaş

 

Germina Nagâț și-a creat o imagine de justițiară antisecuristă/anticomunistă. Subiectul antisecurismului/anticomunismului poate fi ușor exploatat ipocrit. În anul 2018, a existat un moment critic în funcționarea Colegiului CNSAS, când istoricului Mădălin Hodor i se suspendase acreditarea și fusese supus cercetării disciplinare. „Vina” constase în publicarea, în Revista 22, a unui document al Departamentului Securității Statului din anul 1985, conținând o „listă a celor 200” de colaboratori ai UM 0225. Pe listă se aflau persoane de mare vizibilitate publică; între ei, Ioan-Aurel Pop, Cornel Nistorescu, Adrian Vasilescu, Dorel Abraham.^[31] Germina Nagâț a făcut parte din Comisia de disciplină și s-a integrat complet reacției acuzatoare a Colegiului CNSAS. Era un moment cu greutate în apărarea principiului pe care ea îl promovează în atâtea interviuri și conferințe: al desecretizării „cât cuprinde” a arhivelor.^[32]
     Aș numi apoi șocantă, cel puțin, susținerea de către doamna Nagâț, alături de alți doi membri ai Colegiului CNSAS, a unei teze dezgustătoare lansată de cercetătorul Mihai Demetriade, angajat al instituției. Conform celor afirmate de el, victimele „experimentului Pitești” n-ar fi fost „tocmai victime”. Aceștia s-ar fi torturat între ei întrucât, legionari fiind, aveau pornirea de a tortura. Argumentul doamnei Nagâț era că tezele lui Demetriade ar sprijini „dezbaterea științifică autentică, și nu hagiografiile sau mitologiile propagandistice“.^[33] Să vezi în elucubrațiile cercetătorului de la CNSAS (ulterior, și lector la Academia de Informații a SRI) dovada „științei autentice”, iar în marele număr de studii fundamentale pe tema „experimentului Pitești”, hagiografie sau mitologie propagandistică, ridică o mare întrebare profesională. Ciudat spectacol: să-ți clamezi „suferința morală” în fața câtorva note anodine semnate de Doinaș, după ieșirea din închisoare, dar să fii simpatetic-senină când un coleg de instituție transferă responsabilitatea unor crime abominabile, de pe umerii Securității, pe umerii victimelor.

 

Să revenim la anul zero

al calomnierii lui Ştefan Aug. Doinaş

 

Ca să fim drepți, nu Germina Nagâț a fost deschizătoarea de drumuri în scandalosul atac calomniator la adresa poetului. La Clubul Prometheus, la întâlnirea organizată sub egida României literare din 26 noiembrie 2003^[34], primul care îl invocă pe Ștefan Aug. Doinaș este Gheorghe Onișoru, atunci președinte al Colegiului CNSAS. El, principalul responsabil pentru albirea lui Corneliu Vadim Tudor de acuzația de colaborare cu Securitatea și pentru eșecul CNSAS din primul mandat al instituției^[35], a ținut să „explice”: „…în dosarul lui [Doinaș], apare o sursă Gogu Ivan care, la un moment dat, pe baza unei informații, îl face pe Adrian Păunescu să piardă încă un an de zile pentru a pleca pentru o bursă primită în America”. Și, ca să accentueze culpa lui Doinaș, domnul Onișoru adaugă: „Este mult mai grav pentru că sunt oameni care ar fi trebuit să fie repere. Și au fost repere”.^[36]
     Nu există nimic care să demonstreze că notele lui Gogu Ivan (scrise de fapt de ofițeri care-l indică drept sursă pe Doinaș) l-ar fi împiedicat pe Păunescu să plece în America. Susținerea președintelui CNSAS este pură invenție menită să-l asocieze pe poet cu un act nedemn.
     Cu excepția lui Mircea Dinescu, ceilalți colegi ai lui Onișoru își mențin intervențiile într-un registru cât de cât precaut. Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici vorbesc despre „colaborarea” lui Doinaș, deloc entuziaști, și o pun în contextul represiunii la care acesta fusese supus.
     Andrei Pleșu pare preocupat să apere demersul CNSAS. Folosește constant și fără dubii calificativul de „turnător”, cu referire la Doinaș. Însă nu acuzator (din câte îi pot interpreta stilistica). „Faptul că a existat un tip de lume, un tip de univers în care Doinaș făcea turnătorii arată o confuzie morală care trebuie localizată atunci. Nu noi am inventat această confuzie morală”.^[37]
     Și Patapievici a folosit cuvântul „colaborator”, însă a avut grijă să se refere la „faza plină a paharului” (enunțul lui). Cum ar fi, la încercările ofițerului de securitate de a crea un conflict între Dan Hăulică și Doinaș pentru a se ajunge la îndepărtarea poetului.^[38] Citind la conferință pasaje din dosare, Patapievici conchide: „Ceea ce vreau să spun este că Augustin Doinaș a fost colaborator, dar și teribil de agresat de Securitate”. Și a adăugat: „Ştefan Aug. Doinaş nu era un delator. Era un om dotat cu conștiință și reacționa în mod ambiguu, ambivalent, la stimulii pe care Securitatea îi aplica”.^[39]
     Citind ansamblul intervențiilor celor doi făcute la Clubul Prometheus, aș vorbi mai curând de lipsa de înțelegere a problematicii ridicate de Arhiva Securității. Pleșu și Patapievici vor răspândi opiniile lor privind „colaborarea” poetului^[40], însă nu am găsit vreo pornire vindicativă împotriva lui Doinaș. Din contră. Atunci când au avut prilejul, au apărat omul de cultură și au acuzat instituțiile de represiune. Îl citez din nou pe Andrei Pleșu: „De câte ori aflu asemenea lucruri [„colaborarea” scriitorului cu Securitatea] nu mă grăbesc să dau vina pe oameni, ci pe sistem. În al doilea rând, faptul că am aflat acest lucru nu modifică in nici un fel admirația mea pentru scriitorul Ștefan Aug. Doinaș, pentru ceea ce a produs el în cultura română și, mai mult, nu schimbă afecțiunea mea pentru omul care a fost. Apare doar o notă de amărăciune, pe care o cuplez, cum spuneam, la sistem”.^[41]
     Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici au preluat fără discernământ lexicul viciat al dosarelor Securității, incluzând utilizarea falacioasă a cuvintelor „agent”, „colaborator”, „informator”. Pot fi considerați, eventual, responsabili de ceea ce Nicolae Balotă numea: „lejeritatea cu care se tratează această problemă”.^[42] Cei patru membri ai Colegiului CNSAS împreună cu șefa Departamentului de Investigații nu păreau conștienți nici de faptul că, prin intervențiile lor de la Clubul Prometheus, încălcaseră legislația.^[43]
     Într-un studiu dedicat „cazului Ștefan Aug. Doinaș”, insistasem asupra responsabilităților profesionale și penale ale membrilor Colegiului CNSAS participanți la evenimentul din 26 noiembrie 2003.^[44] Astăzi, simt nevoia să introduc circumstanțe atenuante. Nuanțele intervențiilor de atunci, apoi ce s-a întâmplat de la acea dată încolo, m-au convins de lipsa de înțelegere a provocărilor pe care le aduce cu sine Arhiva Securității. Nu trebuie să surprindă, deși trecuseră trei ani de la începutul activității CNSAS.
     În anul 2003, rolul „dosariadei”, de a împinge responsabilitatea răului securist spre informatori, punându-i în umbră pe ofițerii care-i recrutaseră, avea încă prea puțină cazuistică.^[45] Nu existau cercetări cât de cât complete asupra unor personalități urmărite de Securitate, care să pună sistematic, în dialog, sursele menționate din interiorul și din afara documentelor semnate de ofițeri. În sfârșit, nu exista o confruntare între interpretări opuse sau divergente asupra acelorași dosare, atât de necesare pentru crearea unei doctrine. Chiar și astăzi, în anii 2020, ar fi hazardat să vorbim despre un corp profesional format din cercetători respectuoși cu principiile unei metodologii acceptate a fi deasupra divergențelor de analiză. Doar că, în anii 2020, manipularea informațiilor din dosare nu are nicio scuză.
     Cel care s-a distins la acea întâlnire a României literare din 26 noiembrie 2013, prin aplombul stigmatizării lui Doinaș, a fost Mircea Dinescu. Îl citez: „Din păcate pentru Doinaș, povestea cu Păunescu este cea mai suavă dintre turnătoriile lui, dacă este să intrăm în profunzimea turnătoriilor.”^[46] Prin lexic și conținut, Dinescu a îndreptat deja acuzațiile spre o extremă care nu putea fi confirmată de documente. „În momentul în care la CNSAS descoperim acel dosar de la Securitate în care reperul moral, vechiul dumneavostră reper și al meu, turna din gros pe colegii lui, pe musafirii care veneau în vizită, probabil și pe dumneavostră, ce vreți să fac? Să plâng în hohote de mila lui Doinaș”.^[47]
     Dinescu nu a făcut efortul de a argumenta, fie și printr-un singur exemplu, sentințele pe care le-a lansat. Până unde funcționau logica și psihologia vedetei de la CNSAS, descoperim aici:

     În ceea ce-l privește pe Doinaș, am știut și nu am crezut că Doinaș l-a turnat în pușcărie [pe I.D. Sîrbu]. Și cum l-a descoperit? Cei care erau luați la interogatoriu din celulă erau detectați ca turnători după fecalele pe care le executau ei mai târziu, pentru că aveau altă culoare. Acolo se mânca mămăligă, iar informatorului, drept recompensă, i se dădea o fripturică. Fripturica apărea la cazanul comun, că puțea altfel și avea altă culoare.^[48]

     O astfel de argumentație sugerează cât de prezent este pericolul eliticidelor în lumea noastră culturală.
     Atitudinea de justițiar a lui Mircea Dinescu este dezolantă și pentru că anumite aspecte din biografia lui și câteva documente pe numele său din dosarele de la Securitate încalcă standardele pe care el le aplică celorlalți. Acolo sunt înregistrate conivențe cu ofițerii de securitate și denunțuri. Dinescu fusese încorporat în armată, în 1969, la Regimentul de securitate București. Va face serviciul militar la redacția revistei Pentru Patrie.^[49] Oare ce putea să scrie în revista Ministerului de Interne, în acea perioadă?^[50] Când i se face instructajul contrainformativ pentru plecarea la Festivalul de poezie din Iugoslavia, Dinescu are întâlniri cu agenții Securității.^[51]
     Iată ce aflăm din nota datată 30.07.1973, privind contactarea lui Dinescu de către căpitanul Victor Achim: „Cu ocazia întâlnirii au fost discutate probleme legate de situația actuală a candidatului, loc de muncă, intenții de viitor. […] Și-a manifestat dezacordul total față de cei 4 greviști [scriitori ieșeni care declaraseră greva foamei] din vara anului trecut pe care-i consideră netalentați, scandalagii și profitori. Consideră măsura luată de a fi îndepărtați din Fondul literar ca fiind binevenită, întrucât aceștia făceau de râs obștea scriitoricească”.^[52]
     Într-o notă din anul 1972, ofițerul care vorbise cu Dinescu relatează: „Despre N[icolae] Breban are o privire foarte proastă întrucât răul care l-a făcut el obștei scriitoricești e uriaș. Revolta pornește și de la faptul că înainte de a fi vorbit Breban rău de țară în R.F.G, F[ănuș] Neagu alcătuise o listă cu câțiva scriitori talentați printre care și el pentru a o supune aprobării C.C. în vederea obținerii intrării în capitală și buletin de Buc.”; „Cu privire la D[umitru] Țepeneag crede că s-a făcut o greșeală când a fost primit în Uniunea Scriitorilor, dar probabil spiritul de grup («gașcă») a învins. «Acesta altceva decât să umble cu jalbe, să latre și să ațâțe, nu știe»”.^[53]
     Colaboraționist și delator? Cine se apleacă cu răbdare și respect asupra dosarelor ce-l privesc pe Mircea Dinescu, în ansamblul lor, va ajunge desigur la o concluzia contrară. Dinescu a fost unul din cei mai activi protestatari din ultimul deceniu al regimului Ceaușescu. În casa lui au fost inițiate trei scrisori de protest (21 octombrie 1982, 7 octombrie-10 octombrie 1988, 11 noiembrie 1989). El le scrisese, el îi mobilizase pe scriitori, el (împreună cu soția sa) era amfitrionul celor chemați să le semneze. Informațiile din dosare ar fi de coroborat cu faptele publice. Interviul publicat în ziarul Libération (acordat de el în luna februarie 1989) și articolul Mamutul și literatura, apărut în cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung (toamna aceluiași an) sunt mici capodopere ale disidenței românești.
     Personalitatea lui Mircea Dinescu le cuprinde pe toate. Toate sunt de numit, căci eliminând informațiile „de un anumit fel” se pierde cel mai înalt lucru: înțelegerea ființei umane. Or, această ființă a fost capabilă și de ticăloșii. Una l-a avut victimă pe Ștefan Aug. Doinaș. Dinescu se va comporta la indigo în anul 2005, într-o situație similară, după publicarea cărții de memorii a lui Adrian Marino, Viața unui om singur (Polirom, 2005), la cinci ani de la moartea cărturarului.
     Foaia de consultare a dosarului SIE al lui Adrian Marino indică verificarea acestui dosar întreprinsă inițial de Germina Nagâț, pentru ca, în ziua următoare, dosarul să treacă în mâinile lui Mircea Dinescu. Poetul, implicat deja în mai multe aventuri mercantile, VIP al săptămânalului Academia Cațavencu și al mai multor televiziuni, a inițiat la puțin timp după aceea un atac detestabil asupra cărturarului.^[54]
     Doinaș își pusese în joc opera și siguranța semnând scrisoarea în apărarea lui Mircea Dinescu alături de Geo Bogza, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Andrei Pleșu, Octavian Paler și Dan Hăulică în iunie 1989. Ce l-ar fi putut împinge pe Dinescu la asemenea acuze împotriva lui Doinaș? Printre altele, opiniile critice formulate de Doinaș la Adunarea Generală a USR din 1995 față de felul în care fusese administrată Uniunea Scriitorilor sub mandatul lui Dinescu. Tot în anii 1990, părăsiseră redacția revistei Secolul 21 atât Germina Nagâț, prin demisie, cât și Maria Dinescu, soția fostului disident, în urma schimbării protocolului dintre Uniunea Scriitorilor din România și Fundația Culturală Secolul 21, editoare a revistei.^[55]

 

Rolul lui Nicolae Manolescu

în subminarea reputației lui Doinaș

 

În siajul „dezvăluirilor” din 26 noiembrie 2003, intelectuali publici și, în special, literații s-au pronunțat asupra neașteptatului „caz Doinaș”. Au fost publicate relatări și opinii despre dezbaterea de la Clubul Prometheus, s-au adăugat comentarii care invocau amintiri personale din întâlnirile cu poetul. Până în 2013, nu au apărut studii despre Ștefan Aug. Doinaș elaborate pe baza dosarelor Securității. În ce privește volumul Clarei Mareș despre Ion D. Sîrbu, în care se fac referiri la poet, acesta va fi amintit în mod repetat pentru formularea „portretul unui înger negru”.^[56] Expresia cu care Sîrbu îl țintea ne-prietenos-ludic pe fostul său prieten va fi imediat exploatată de noi apăruții ne-prieteni ai lui Doinaș.
     Un rol cheie în istoria maculării numelui lui Ştefan Aug.Doinaş l-a avut, mai mult sau mai puțin premeditat, Nicolae Manolescu. În timpul „demascării” de la Clubul Prometheus din 26 noiembrie 2003, organizată de România literară al cărei director era, Manolescu și-a păstrat rolul de moderator. Va intra însă în prima linie a culpabilizării marelui poet din postura de coordonator al tezei de doctorat a lui George Neagoe, cu titlul: „Asul de pică: Ştefan Aug.Doinaş”.^[57] În anul 2012, Nicolae Manolescu a anunțat finalizarea și apariția unor fragmente din lucrare:

     Am citit zilele acestea o teză de doctorat a unui fost student al meu, din care România literară şi alte reviste au publicat deja ample fragmente, despre Ştefan Aug.Doinaş. Autorul, George-Florian Neagoe, a avut acces la dosarul de reţea (deschis în 1958) şi, respectiv, de urmărire (deschis în 1979) ale poetului. […] Deja în închisoare [Doinaș], fusese „folosit informativ ca sursă de către organele Direcţiei a VIII-a, dând rezultate bune, dovedind sinceritate şi obiectivitate”, cum se constată într-un referat al Securităţii. […] După părerea doctorandului meu, pe care o împărtăşesc, au existat mai multe motive care l-au determinat pe Doinaş să colaboreze cu Securitatea, e drept, fără a fi fost vreodată plătit, dintre care cel mai evident a fost dorinţa, căreia i-aş zice hulpavă, de a se vedea publicat. Ea explică şi urâtul episod cu Ion Motoarcă, un elev din Arad, pe numele căruia Doinaş, cu interdicţie de semnătură la începutul anilor 1950, a publicat numeroase poezii realist-socialiste, a fost răsplătit băneşte cât se poate de generos şi a luat chiar şi un premiu. Ca şi graba cu care, imediat după 1961, când a putut din nou semna cu numele lui, a risipit prin reviste alte poezii ejusdem farinae şi care au intrat, vai, destule, în sumarul volumului său de debut din 1964, Cartea mareelor. De ce a continuat, şi după ce s-a consacrat şi a putut călători în străinătate, să dea informaţii despre scriitori din ţară şi din afară e greu de spus. Mai ales că între timp se remarcase prin atitudini curajoase şi neechivoce în Consiliul USR, ales în 1981, la Colocviul de poezie de la Iaşi din 1978, demisionând chiar ostentativ din funcţia de secretar al Secţiei de Poezie a Asociaţiei din Bucureşti. Cât priveşte răul făcut, e destul să dau exemplul arestării lui Ion Negoiţescu, care i se datorează, în mare parte. Totuşi, cel mai bun prieten al său… O tempora! O mores!^[58]

 

     Manolescu amintește scoaterea lui Doinaș din reţea întrucât devenise „nesigur” şi „ostil”, atitudinile lui curajoase şi neechivoce, incluzând demisia ostentativă din funcţia de secretar al Secţiei de Poezie a Asociaţiei din Bucureşti, dar tonul și accentele celor scrise sunt dominant acuzatoare, în maniera oamenilor educați care pronunță pe ton calm lucruri nimicitoare. El reia clișee, precum teza „sincerității şi obiectivității” notelor lui Doinaș, accentuează tendențios „urâtul episod cu Ion Motoarcă” și amintește răsplătirea bănească, generoasă, a poeziilor realist-socialiste pe care le-a scris. Numește dorinţa poetului de a se vedea publicat^[59], „hulpavă”, iar efervescența publicistică a acestuia, după ani de interdicție, „grabă”.
     În acest editorial din România liberă, din care am citat, Manolescu a ales să pună pe umerii lui Doinaș, în fraza finală a textului, „răul” de-a fi contribuit, „în mare parte”, la arestarea lui Ion Negoiţescu. Adică, a celui mai bun prieten al său. Ce rău putea fi mai rău?^[60]
     Cum să înțelegem acest impuls spre discreditarea lui Doinaș? Posibil, și prin faptul că oamenii devin captivi ai ideilor care circulă în jurul lor. Nicolae Manolescu ascultase declarațiile privitoare la colaboraționismul poetului în 2003, le citise reluate și deci întărite de-a lungul timpului, trecuse în revistă alegațiile doctorandului său aplecat peste filele dosarului lui Ștefan Popa. Ar fi nerațional să i se ceară lui Manolescu să facă propria lui investigație ca o condiție a exprimării propriilor opinii în „cazul Doinaș”. Într-un astfel de context, Manolescu putea să creadă sincer în dublicitatea poetului. Plecând de la această premisă, rămân însă multe de observat.

*

     Documentul folosit în susținerea unei implicări a lui Doinaș în arestarea lui Negoițescu este referatul din anul 1961 al ofițerului de securitate. Îl citez: [Popa Ștefan] a furnizat unele materiale de valoare care au fost prezentate conducerii Ministerului şi unele materiale informative care au fost folosite în două acţiuni informative care au fost închise prin arestarea elementelor – respectiv, Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu”.^[61]
     Prima întrebare pe care și-o pune un cercetător ar fi: ce înseamnă propoziția „unele materiale informative … au fost folosite în două acţiuni informative”. „Cum” au fost folosite? Ceva ferm apare doar cu referire la acţiunile informative. Acestea ar fi avut ca final arestarea „elementelor”, nu materialele informative. Din documentul citat nu rezultă că arestarea lui Ion Negoiţescu s-ar datora, „în mare parte”, lui Doinaș.
     Nu e de așteptat ca Manolescu să fi avut acces la document. Foarte posibil, el a colportat susținerea preluată de la apropiații săi din Colegiul CNSAS. Totuși, când aduci unui om astfel de acuzații, ar fi cazul să verifici dacă ele sunt motivate sau nu.
     Am amintit deja, autorul referatului fusese admonestat ierarhic întrucât „nu cunoştea suficient întreaga istorie a acestui agent” (vezi nota 2, pag. 240 din text). Admonestarea nu reprezintă „proba indiscutabilă” că subalternul ar fi greșit în susținerea lui. Alte fapte au mai multă greutate, precum dactilografierea de către Doinaş, în 1977, la propria maşină de scris, a adeziunii lui Negoiţescu la protestul lui Paul Goma. Să-l fi denunțat Doinaș, în 1961, pe Negoiţescu și apoi să-l asiste, în 1977, într-o acțiune cu risc evident? Nu este imposibil.
     O altă informație devine însă decisivă. La 17 mai 1961, Direcţia a VIII-a trimite Direcției a III-a a Securității următoarele: „un material compus din 6 (şase) file, scrise cu cerneală de Ştefan Augustin Doinaş, urmărit de dvs., ce conţin versuri cu conţinut duşmănos la adresa regimului democrat popular din R.P. Română […] Fuseseră la Ion Negoiţescu, cu ocazia arestării acestuia din luna martie 1961, care declarase că i le lăsase Doinaş în anii 1953–1954”.^[62] Există două posibilități: fie că, pe urma acestei adrese, ofiţerii l-au asociat pe Doinaş cu arestarea lui Negoiţescu, în referatul din 18 martie 1961, căci „dădea bine”; fie că poetul recunoscuse a fi depozitat filele „vinovate” la Negoițescu acasă, după confruntarea cu mărturia acestuia.^[63] Este limpede, Doinaș nu are vreo responsabilitate în arestarea lui Negoițescu. Ar fi fost și absurd să denunţe un prieten la care se găseau propriile sale texte „dușmănoase”, bune să-l trimită în spatele gratiilor.
     I se putea cere lui Manolescu să-și petreacă timpul în Arhivă ca să identifice linia acestui raționament? Sigur, nu. Avea motive să fie critic, aflând ce părea că reiese despre Doinaș din unele documente ale Securității? Cu măsură, rezonabil, întrucât era vorba despre o istorie cu acuzați anchetați și închiși de Securitate, de vieți amenințate, de oameni aflați sub platoșa de beton a stalinismului. Manolescu a terminat tirada despre „vinovăția” lui Doinaș cu dictonul: „O tempora! O mores!”. În sensul maximei lui Cicero, poetul ar fi decăzut moral.
     Încă și mai lipsite de eleganță sunt celelalte etichete ale președintelui Uniunii Scriitorilor; dorinţa lui Doinaș, „hulpavă”, de a fi publicat, precum și sugerata frenezie publicistică. Să fie hulpavă nevoia existențială de a trăi ca poet? Să fie un asemenea ideal, reprobabil?
     În ce privește poeziile realist-socialiste bine plătite, or fi de imputat, dar nu de cineva care se face responsabil că a produs același tip de texte. Nicolae Manolescu a practicat realismul socialist în aceeași perioadă, condiție generală, cum se vede, a afirmării publice.^[64] N-o amintesc într-o logică de tipul „și tu ai făcut la fel” – inelegantă, de evitat. Însă nu am reuși să înțelegem, fără o astfel de punere în context, ce a putut determina zelul defăimării lui Doinaș.
     Cum se poate explica implicarea lui Manolescu, într-o asemenea măsură și într-un asemenea stil, în demolarea unei personalități culturale? Nu doar prin lipsa lui de fairplay, evidențiată de cazul Marino.^[65] Atitudinea Președintelui Uniunii Scriitorilor față de Ștefan Aug. Doinaș are o dimensiune extremă, căci transferă ostilitatea față de om spre devalorizarea operei. Când Manolescu a făcut acest pas, încă în prima ediție a Istoriei critice a literaturii române, publicată în 2008, George Neagoe nu începuse programul doctoral.
     Ultimele două enunțuri prin care criticul fixează portretul literar al lui Ștefan Aug. Doinaș în Istoria critică… – împuținând statura literară a acestuia –, sunt precedate de următoarea formulare: „Astăzi, când știm din dosarul de la CNSAS al poetului că în 1984 el a încetat a-și respecta angajamentul semnat cu exact douăzeci de ani mai devreme, volumul Vînătoarea cu șoim ne apare într-o perspectivă diferită”.^[66]
     Fraza reprezintă o capodoperă a sugestiilor în cheie negativă (și abuzive): considerând data Raportului cu propunere de excludere a lui Doinaș din reţea^[67], drept moment al „încetării [de către acesta] de a mai respecta angajamentul” (ce formulare!), Manolescu promovează teza că Doinaș ar fi colaborat cu Securitatea timp de 20 de ani.^[68] Ce să înțelegem din afirmația susurată în urechea cititorului: „volumul Vînătoarea cu șoim ne apare într-o perspectivă diferită”. Să fi fost Doinaș „șoimul” care vâna informațiile?; să fi fost el, oare, „șoimul” care îi însoțea în hăituire pe ofițerii de securitate? Întrebarea e retorică:   nimic nu privilegiază o interpretare anume în raport cu celelalte. Peste mulțimea de sensuri, se instalează, precisă, ideea degradării operei lui Doinaș în urma acceptării de a fi „colaborat”.
     Această idee va fi dusă la extrem de George Neagoe. Cartea Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș a reprezentat un adevărat program al legitimării frazei din Istoria critică, citată mai sus. Manolescu nu s-a oprit în a coordona teza tânărului doctorand. El a jucat un rol cheie în promovarea cărții, despre care criticul literar Gelu Ionescu avea să afirme: „Pe o întindere de 300 de pagini, George Neagoe se străduie […] să ne convingă că scriitorul a fost aproape o canalie”^[69].
     Când analizează stilul volumului  Asul de  pică, Gelu Ionescu mi se pare mult prea indulgent. El vorbește despre „suprainterpretări mai mult jenante decât tendințe”, fraze bombastice, „puțin ambigui, dacă nu chiar comice”, exagerări și „un fel de teribilism de diletant”. Acestea par aproape eufemisme atâta timp cât Gelu Ionescu ratează demistificarea radicală, globală, a gândirii autorului. Însă nu criticul George Neagoe este aici subiectul analizei mele, ci consecința actelor sale, deformarea cu surprinzător succes a portretului unui simbol literar și civic.
     Fără autoritatea președintelui Uniunii Scriitorilor, ar fi de neînțeles cariera acestui volum. Nicolae Manolescu nu a făcut parte din Juriul care a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, pe anul 2013, lui George Neagoe. Dar ar fi fost oare posibil, fără patronajul lui, acel transfer de prestigiu dinspre Uniune spre carte?^[70] Nu văd cum atâția critici tineri și-ar fi dat girul Asului de pică în revistele Uniunii Scriitorilor, dacă acestea nu ar fi fost vegheate de Nicolae Manolescu.
     Consider totuși minor să explicăm purtarea criticului față de memoria lui Doinaș ca decurgând exclusiv din relele sale intenții. „Cazul Doinaș” a implicat multe alte personalități culturale cu care Manolescu era sau nu în consonanță; a pus probleme de cunoaștere serioase, ratate și de profesioniștii arhivelor; a generat o furtună în spațiul public care scapă de voința unei singure personalități, chiar având autoritatea de prestigiu și decizională a lui Nicolae Manolescu.

 

Ce s-a întâmplat în „cazul Doinaș”

putea mai curând să nu se întâmple

 

Am propus în anul 2015 o radiografie a impenitențelor împotriva lui Ştefan Aug. Doinaş în cartea Existența prin cultură. De atunci, au apărut periodic alegații privind „colaboraționismul” lui Doinaș. Au văzut lumina zilei declarațiile stupefiante ale Germinei Nagâț (de remarcat: publicate în România literară), cărora m-am simțit obligat să le acord atenție pe câteva pagini. De-a lungul celor 10 ani de la apariția Asului de pică, volum care diluează, de la inadecvat până la nedrept, opera lui Ştefan Aug. Doinaş, multe din cele scrise defăimător  despre marele poet au intrat cel mai des în siajul acelei cărți.
     O să dau un singur exemplu de extindere a „petei discreditării”: publicarea de către Michael Finkenthal a unui serial despre cerchiști în revista Observator Cultural,  luând ca reper de autoritate cartea lui George Neagoe. Finkenthal a ajuns să preia și stilul, și lexicul tânărului critic promovat de Uniunea Scriitorilor. Iată o mostră: „Doinaş [scrie el], nu a fost doar un „cameleon“ (ca şi mulţi dintre prietenii săi cerchişti), ci şi un mare narcisist. Se voia vizibil, influent şi, mai mult decît recunoscut ca fiind un clasic în viaţă, se dorea adulat de publicul său. Se voia tradus, de asemenea. Şi mai cu seamă în limba franceză. Se pare că, în anul 1985, a intrat în legătură cu un tânăr traducător, Emanoil Marcu, […] scrisoarea [de răspuns a lui Doinaș] se încheie cu un tremurat şi necaracteristic de umil ton din partea lui Doinaş: „Aşa încât, dacă nu abuzez de timpul, bunăvoinţa şi talentul d-vostră, eu aş zice să continuaţi şi să mă ţineţi la curent cu tot ceea ce faceţi. Mulţumesc mult, al D-voastră, cu prietenie, Ştefan Aug. Doinaş“. Finkenthal încheie exclamativ pasajul, preluând aici tiparul lui Manolescu: „Sic transit gloria mundi.”^[71]
     Cu vântul în pupă asigurat de sistemul organizațional avându-l drept pilon pe Nicolae Manolescu, Asul de pică l-a maculat nu doar pe Ştefan Aug. Doinaş, ci și întreaga lui lume, începând cu membrii Cercului Literar de la Sibiu.^[72] Procesul de contaminare a început imediat, din anul 2013. Cartea a devenit cunoscută prin recenziile unor comentatori la care sunt de bănuit oneste intenții, dar superficialitate în acest caz; ori prin ieșirile brutale ale unor membri ai Uniunii Scriitorilor din România, notorii prin lipsa lor de civilitate.^[73] Ce formidabil contrast, între lecturi derizorii și gândul cu care Bogdan Crețu întâmpina viața, „nu numai [a unui] mare scriitor, ci și [a unui] creator cu un destin frânt”.^[74]
     Campania lansată împotriva memoriei lui Ștefan Aug. Doinaș pare să fi afectat și prezența acestuia în manualele școlare. În trei dintre cele zece manuale alternative aprobate de Ministerul Educaţiei, nu există niciun vers al poetului. Manualul Editurii Sigma (2007), coordonat de Nicolae Manolescu, nu propune spre studiere vreun text integral al lui Doinaş și nu conține vreun vers din poezia acestuia.^[75]
     Timp de decenii, până la  momentul Prometheus din 2003, o astfel de contestare a personalității lui Ștefan Aug. Doinaș în posteritate ar fi părut de neimaginat. Poet, critic literar, traducător, fusese confirmat prin numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1968), 7 premii ale Uniunii Scriitorilor, Medalia „Goethe” pentru traducerea lui Faust I şi II (München, 1982), Premiul european pentru poezie (1989, Iugoslavia), Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu” (1998), înaltul ordin francez „Chevalier des Arts et des Lettres” (1999).
     A fost numit „cel mai goethean poet al literaturii române”^[76], „un mare poet, dublat de un om de mare cultură”^[77], aparținând categoriei „marilor oameni care, cum se spune, formează elita scriitoricească, dar și elita culturală a României”^[78]. Este considerat de Virgil Nemoianu „cel mai mare poet român al celei de-a doua jumătăți a secolului XX”.^[79]
     Ștefan Aug. Doinaș devenise și un reprezentant de prestigiu al breslei, un simbol al demnității scriitorului în vremuri neiertătoare. Amintindu-și de raportul pe care Doinaș (atunci, secretar al secției de poezie a Uniunii Scriitorilor) l-a prezentat la Colocviul Naţional din Iaşi, la 18 octombrie 1978, criticul Gelu Ionescu avea să scrie: „Era, foarte important! O ieșire din cadrul mic al Uniunii, deoarece Doinaș vorbea în fața unui public numeros: pe măsură ce citea, cu elocința sa impresionantă, asistența era cuprinsă de un fel de stupoare, poate și de o anumită panică, fiindcă era « ceva » ce nu putea fi auzit, în mod curent, de la o tribună sau de la televiziune. Iliescu, exilat… politic și deci pe atunci ștab al Iașiului, privea perplex, iar când lumea aplauda – ceea ce s-a întîmplat din ce în ce mai des și mai sonor –, aplauda și el: pe sub masă”.^[80]
     Alexandru Paleologu îl numise în anul 1983 nu doar „un poet mare, ci şi o mare conştiinţă, un om de caracter şi un gentleman”.^[81] Chiar și din paginile dosarelor de la Securitate, aflăm că, la sfârșitul anilor 1970, comunitatea scriitoriilor avea „un cult faţă de acest om. Tineretul în special îl apreciază ca fiind idolul lor.”^[82]
     Astfel era identificat Ștefan Aug. Doinaș în memoria colectivă până în anul 2003. Cum a reușit să devină atât de eficace campania de declasare intelectuală și morală a unui creator de o asemenea anvergură?
     Nimic din cele întâmplate, de la începutul campaniei de defăimare a memoriei poetului până astăzi, nu a fost necesar. Dosarul de securitate al poetului ar fi putut trezi interesul unor cercetători. Articolele, studiile, cărțile acestora ar fi dovedit măcar o umbră de competență când descriau conținutul documentelor din Arhiva CNSAS. „Cazul Doinaș” ar fi fost centrat pe trecerea lui prin închisoare, pe interdicția publicării, pe acțiunile sistematice de intimidare ori seducție ale regimului, cărora le-a supraviețuit. Nimic spectaculos despre Doinaș în Arhivă, în afară de lupta lui pentru a se împlini ca om și creator în ciuda urâtelor vremuri.
     Fără focul de artificii din Parlament, subiectul nu ar fi inflamat opinia publică înfometată de scandaluri. Nenecesară, ba chiar neașteptată, a fost ieșirea la scenă deschisă a celor cinci angajați ai CNSAS. Nu a existat nicio situație anterioară în care tema deconspirării să îi adune pe membrii Colegiului la o dezbatere, în formula Clubului Prometheus. Și nici nu avea să mai existe după acea dată.^[83]
     La întâmplarea scandalului din 2003, s-a adăugat întâmplarea conexiunilor. Gheorghe Onișoru a avut o agendă ascunsă, de acoperire a marilor vinovați ai comunismului. O demonstrează întreaga lui carieră. Alegerea lui în fruntea CNSAS a depins însă de mici detalii. Mircea Dinescu, ale cărui relații cu Doinaș erau de ceva timp deteriorate, a ajuns în Colegiul CNSAS în ciuda faptului că legea nu i-o permitea, căci fusese membru PCR. Cel mai probabil era să nu ajungă.
     Centrul de forță în istoria denigrării morale a omului Ștefan Aug. Doinaș și a declasării operei sale pare a fi, la capătul acestei investigații, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu. „Reușita” lui este o consecință a autorității sale în lumea literaților și a puterii sale instituționale. Nici în cazul său, alegerea acestei căi nu era deloc obligatorie. Nici mobilizarea comunitară, de o asemenea anvergură, nu putea rezulta doar din logica intențiilor lui rele. De la un punct încolo, și dăunător pentru posteritatea lui Manolescu, acesta a devenit prizonierul aventurii anti-Doinaș la a cărei declanșare participase.

 

 

^[1]. Este menționat un articol al ziaristei Mirela Corlățan din anul 2010, publicat de Evenimentul zilei, al cărui link dă eroare. Mirela Corlățan este cunoscută pentru acuzarea cărturarului Adrian Marino de a fi fost colaborator al  Securității. Și mai generatoare de confuzie este o altă pagină de Wikipedia, având ca subiect „Listă cu persoane care au făcut poliție politică în România” – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_cu_persoane_care_au_f%C4%83cut_poli%C8%9Bie_politic%C4%83_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia (accesat la 10 decembrie 2022). La litera D îl aflăm … pe Doinaș. Și aici este menționat ca sursă articolul Mirelei Corlățan.

^[2].  Din volumul Petre Sirin, Castele în Spania, Cronică de familie (1949–1959), Humanitas, București, p. 261.

^[3].  În opinia publică domină clișeul că Adrian Păunescu a anunțat de la tribuna Parlamentului existența în dosarul său de la Securitate a unor note informative aparținând lui Ștefan Aug. Doinaș (Popa Ștefan), semnate cu numele conspirativ ”Gogu Ivan”. În fapt, adresa trimisă senatorului de către CNSAS, la data 3 octombrie 2003, cu numele persoanelor care au dat note despre Păunescu, sub diferite coduri, a fost citită de o colegă de partid, Maria Antoaneta Dobrescu (Alin Bogdan, „Adrian Păunescu și-a turnat turnătorii:  Ion Caraion și Ștefan Augustin Doinaș”, Adevărul, 7 octombrie 2003: https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/adrian-paunescu-si-a-turnat-turnatorii-ion-921628.html – accesat la 12 decembrie 2022).

^[4].  „Întâlnirile României literare”, care se desfășurau la Clubul Prometheus. În seara zilei de 26 noiembrie 2003, tema Întâlnirilor… a fost „Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”.

^[5].  Capitolul, în Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist, Polirom, 2015, pp. 259-289.

^[6].  Cristian Pătrășconiu, „INTERVIU,  Germina Nagâț: Scriitorii și delațiunile la Securitate”, România literară nr. 10/2020 – https://romanialiterara.com/2020/03/germina-nagat-scriitorii-si-delatiunile-la-securitate/ (accesat la 5 decembrie 2022).

^[7].   Arhiva CNSAS, Dosar informativ I 2628, vol. 1, f. 10.

^[8]. Acesta era cuvântul cel mai des utilizat în dosarele de urmărire informativă.

^[9].  Arhiva CNSAS, Dosar R 874/I privindu-l pe Popa Ştefan, nume „Gogu Ivan, f. 2. Aceste susțineri ale ofițerilor de securitate fac parte din categoria … sincerităților. Pentru problematica interpretării documentelor din arhiva Securității, vezi pe larg Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Polirom, Iaşi, 2013 -http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/books/2013__Carturari%20opozanti%20si%20documente.pdf – accesat la 15 decembrie 2022).

^[10].  Arhiva CNSAS, Dosar R 874/I  f. 3.

^[11].  Arhiva CNSAS, Dosar P nr. 000336, Dosar de anchetă I 523, vol. 1, f. 167, 167v.

^[12].  Idem, f. 176.

^[13].  O notă indică folosirea de către Paleologu, în timpul unei ședințe a Uniunii Scriitorilor, a unui document care proba activitatea legionară a lui Mircea Sîntimbreanu în perioada studenţiei. Germina Nagâț dă un nimb de măreție mărturisirii lui Paleologu eludând esențialul: Alexandru Paleologu nu a spus un cuvânt despre primirea de bani pentru informațiile transmise Securității. Să punem vorbele demnitarei (secretară de stat) față în față cu verdictul unui om de mare luciditate, Adrian Marino: „Ceea ce mă dezgustă în cazul lui conu’ Alecu Paleologu nu este faptul că a fost informator. Au fost zeci şi sute de mii. Nici măcar exhibiţionismul snob‑monden al unei  astfel de mărturisiri. Pe care, în treacăt fie spus, nu‑l gust deloc. Ci mărturisirea că a fost plătit «cu bucata», cu 300‑400 lei «informaţia»” (Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iași, 2010, p. 399).

^[14].  M-am referit pe larg la „cazul Paleologu” în volumele Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Polirom (2013) și Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (2015) ca reacție la încercările de a-l transforma pe cunoscutul eseist într-un model de eleganță comportamentală. Regret că nu am luat distanță, în același timp, față de lecțiile pe care unii moraliști de birou le dau acestei personalități greu încercate de viață.

^[15].  Arhiva CNSAS, Dosar I nr. 146674, f. 31.

^[16].  Citate din „Liiceanu, despre « Dragul meu turnător »: Cartea mea este o poveste despre fiarele pădurii”, Agerpres, 29 octombrie 2013 (https://www.agerpres.ro/cultura/2013/10/29/liiceanu-despre-dragul-meu-turnator-cartea-mea-este-o-poveste-despre-fiarele-padurii-20-36-46 – accesat la 13 decembrie 2022). Germina Nagâț nu a fost singura autoare a unor laude mirobolante. Virgiliu Ţârău, atunci vicepreşedinte al Colegiului CNSAS, a prezentat volumul drept o „nestemată”, chiar un „ghid pentru viitoarele generaţii care vor relua această discuţie şi vor încerca să înţeleagă ce i s-a petrecut României în timpul comunismului”.

^[17].  În anul 2008, după furtuna care a început odată cu declararea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, în întregime neconstituțională, a fost adoptată Legea nr. 293/2008. Din acel moment, Colegiul CNSAS hotărăște „numai” asupra unei acţiuni de constatare a calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator. Constatarea este trimisă Curții de Apel București, care o confirmă sau infirmă. Hotărârea Curții de Apel poate fi contestată la Înalta Curte de Casație și Justiție. Din 2008, în evaluarea cazurilor a crescut importanța Biroului juridic al CNSAS. Biroul emite un aviz și îl apără mai departe în fața ÎCCJ.

^[18].  Precum faptul de a da publicităţii liste parţiale de verificare a candidaţilor. A rămas ca listele PRM şi PD să fie verificate după alegerile din 2000. Or, printr-o astfel de selecție, Colegiul CNSAS (Departamentul de Investigații nu putea avea vreun rol) a protejat PRM şi PD în detrimentul altor formațiuni și împotriva însuși principiului care a stat la baza Legii 187/1999.

^[19].  În aceeași perioadă au fost trimise colete-explozive unor disidenți din exil, a fost înjunghit un colaborator al ”Europei Libere” etc. Prin numirea lui ca şef al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SIE, Priboi a căpătat vizibilitate. Tăcerea CNSAS în ce privește cazul acesta a provocat unul din cele mai mari scandaluri ale anului 2001.

^[20].  Legea de înființare a Consiliului Național pentru Studiul Arhivei Securității a fost adoptată și promulgată în luna decembrie 1999, iar CNSAS a putut funcţiona după adoptarea de către Parlament a Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, la 16 mai 2000. Tot sfârșitul de an 2000 a fost dominat de evaluarea candidaților la alegeri. Putem bănui că membrii de conducere ai CNSAS au fost de-a dreptul striviți de exigențele atribuțiilor care le reveneau. Nu aveau experiență, nu dețineau nici măcar cunoștințele de bază pentru a îndeplini competențele instituției.

^[21]. Aduc aminte: „Este desigur transparent pentru cunoscători cu cine a vorbit Vladimir Tismăneanu « pe linia CNSAS », acea persoană « specializată în cercetarea dosarelor de informatori », meritând preţuirea lui « pentru onestitate şi competenţă », care l-a asigurat că Adrian Marino era informator. Este aceeaşi persoană care, alături de un alt specialist în arhive, îl asigura pe Dorin Tudoran că tot colaborator a fost şi fostul disident Mihai Botez”. (Gabriel Andreescu, „Greşeli ale CNSAS care au făcut victime. Cazul Ştefan Aug. Doinaş”, Contemporanul nr. 4, 20 aprilie 2014 – https://www.contemporanul.ro/polemice/greseli-ale-cnsas-care-au-facut-victime-cazul-stefan-aug-doinas.html).

^[22].  Aceste susțineri veneau în întâmpinarea șefului ei din acel moment, Gheorghe Onișoru. Președintele Colegiului se distinsese cu câteva minute înainte de intervenția doamnei Nagâț afirmând: „Foarte rar unul dintre noi se îndoiește, pentru că lucrăm cu probe foarte clare” („Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea”. Supliment Nr. 1, Academia Caţavencu, nr. 49, 10–16 decembrie 2003, p. IV).

^[23].  Dosarul de urmărire infomativă pe numele lui Breban Nicolae Alexandru (Arhiva CNSAS DUI 6625, vol. 9, f. 213v).

^[24].  Conform lui Nicolae Breban, romanul Bunavestire a apărut cu ajutorul lui Cornel Burtică.

^[25].  „Telegrama fulger a ministerului de interne, inspectoratul judetzean iasi nr. 112/si/001603 din 19.10.1978, privindu-l pe Dorin Tudoran” (Arhiva CNSAS, DUI 153657,  vol. 1, f. 85).

^[26].  O informare din luna octombrie 1978 adresată tov. Prim secretar Gheorghiescu privitoare la lucrările Colocviului Național de poezie de la Iași (Idem, f. 82, 82v).

^[27].  Nota nr. 100/0050940  din 27 iunie 1984, dosarul de urmărire informativă a lui Octavian Paler (Arhiva CNSAS, DUI 1812) cu privire la întâlnirea preşedintelui Uniunii Scriitorilor cu Comitetul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

^[28].  Mihai Pelin, Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989), vol. 5,  Presa Românească, Bucureşti, 1996, secțiunea de la paginile 394-408.

^[29].  Dosarul de urmărire informativă pe numele lui Mircea Dinescu (Arhiva CNSAS, DUI 000236 f. 69).

^[30].  Iată o notă din dosarul de urmărire informativă a lui Marin Sorescu: „Cu tot nivelul elevat al expunerii lui Şt. Augustin Doinaş, materialul conţine o serie de idei interpretabile care creează impresia unui atac la adresa poeziei patriotice” (Nota raport din dosarul de urmărire informativă deschis pe numele lui Marin Sorescu, Arhiva CNSAS, DUI 185040, vol 1, f. 28). Cele întâmplate la Colocviul Național de poezie de la Iași par să fi obsedat Securitatea.

^[31].  Vezi Mădălin Hodor, „Lista celor 200. Elitele colaboraționiste cu Securitatea”, Revista 22, 17.04.2018 – https://revista22.ro/dosar/lista-celor-200-elitele-colaboraioniste-cu-securitatea (accesat la 15 decembrie 2022).

^[32].  Ceea ce implică faptul că nu i se poate acorda CNSAS dreptul de a stabili limite asupra accesului la documentele din Arhiva pe care o are în custodie. Pentru mai multe argumente, vezi Gabriel Andreescu, „Suferim de prea puțină deconspirare, nu de prea multă. « Cazul Hodor »”, Observator Cultural nr. 920, 2 mai 2018 – https://www.observatorcultural.ro/articol/suferim-de-prea-putina-deconspirare-nu-de-prea-multa-cazul-hodor/ (accesat la 10 decembrie 2022).

^[33].  Cei doi colegi erau Adrian Cioflâncă și Alexandra Toader. Pentru detalii, vezi Gabriel Andreescu, „Rescrierea « fenomenului Pitești ». Cum ideologizarea distruge raţiunea”, Observator Cultural nr. 994, 8 noiembrie 2019 –

https://www.observatorcultural.ro/articol/rescrierea-fenomenului-pitesti/ (accesat la 10 decembrie 2022).

^[34].  Am scris „să revenim”, întrucât evenimentul a fost amintit în Capitolul V, „Cazul Ştefan Aug. Doinaş şi denaturarea sensului Memoriei”, în Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2015” (posibil de accesat la http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/books/2015_Existenta%20prin%20cultura.pdf).

^[35].  Un grup de peste 30 de intelectuali ieșeni au protestat împotriva albirii lui Corneliu Vadim Tudor de colaboraționism, deplângând faptul că sunt asociați cu numele lui Gh. Onișoru, provenit, „prin accident biografic, cu spațiul spiritual ieșean” („Istoricul ieșean Gheorghe Onișoru, șeful CNSAS, este considerat o rușine pentru oraș. Protestul intelectualilor”, Ziua de Iași, 20.10.2004 – https://www.ziaruldeiasi.ro/iasi/istoricul-iesean-gheorghe-onisoru-seful-cnsas-este-considerat-o-rusine-pentru-oras-protestul-intelectualilor~ni3hq7 – accesat la 5 decembrie 2022). Fiind președinte al Colegiului CNSAS, Onișoru a avut două voturi și a mutat astfel greutatea în favoarea lui CVT.

^[36].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Nr. 1, Academia Caţavencu, nr. 49, 10–16 decembrie 2003, p. IV.

^[37].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 6, Academia Caţavencu, nr. 3, 20–26 ianuarie 2004, p. IV.

^[38].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 8, Academia Caţavencu, nr. 5, 3–9 februarie 2004, p. IV.

^[39].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 6, Academia Caţavencu, nr. 3, 20–26 ianuarie 2004, p. IV.

^[40].  Vezi cele expuse de Gelu Ionescu în privința așa-zisei colaborări a lui Doinaș: „Mărturisesc că şi pentru mine a fost un moment de perplexitate: dacă nu mi-ar fi spus-o chiar Horia Patapievici, aş fi putut crede, fără nicio precauţie, că e o calomnie” (Gelu Ionescu, „Cazul Doinaş”, Apostrof nr. 2,  2014 (https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2014/n2/a20/ – accesat la 19 decembrie 2022).

^[41].  „Acelasi Doinaș”, Adevărul, 08.10.2003 20:21 – https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/acelasi-doinas-1330704.html (accesat la 20 decembrie 2022).

^[42].  Intervenția lui Nicolae Balotă în „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 8, Academia Caţavencu, nr. 5, 3–9 februarie 2004, p. IV.

^[43].  Andrei Pleșu a explicat la Clubul Prometheus: „Noi nu am făcut o anchetă Doinaș. Nu am cerut dosarul lui Doinaș. Nu aveam niciun motiv legal să o facem și multora dintre noi nu ne-ar fi trecut prin cap să deschidem această anchetă. Dosarul Doinaș a apărut din întâmplarea că Adrian Păunescu și-a cerut dosarul propriu. Conform legii l-a văzut și conform legii a cerut să se deconspire informatorii. CNSAS și-a făcut obligațiunea de a răspunde acestei solicitări …” („Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 5, Academia Caţavencu, nr. 2, 13–19 ianuarie 2004, p. IV.) Lui Adrian Păunescu trebuia într-adevăr, să i se răspundă, cine sunt autorii notelor informative care-l privesc. Doar că declarațiile angajaților CNSAS nu s-au redus la enumerarea acestor nume. Nici măcar nu au făcut o astfel de enumerare. Ci au ținut să lanseze mesajul: Ştefan Aug. Doinaş (Ștefan Popa) a făcut poliție politică. Or, ei nu au venit cu o decizie a Colegiului CNSAS în acest sens, care ar fi apărut aici: http://www.cnsas.ro/hotarari_definitive.html. Angajații CNSAS au încălcat legea, pare-se, fără să realizeze delictul.

^[44].  „Cazul Ştefan Aug. Doinaş şi denaturarea sensului Memoriei”, în Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură…, p. 331.

^[45].  Folosirea manipulativă a datelor din Arhiva Securității începuse încă din anii 1990. Primul director al SRI, Virgil Măgureanu, lăsase să răzbată în presă, în anul 1992, detalii despre câțiva foşti informatori (Florin Mărculescu, Sorin Roşca Stănescu), activi în tabăra anti-iliesciană. O făcuse în timp ce atrăgea atenția asupra „pericolelor” care i-ar paște pe militanții anti-Securitate dacă s-ar deschide arhiva Securităţii.

^[46].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 1, Academia Caţavencu, nr. 49, 10–16 decembrie 2003, p. IV.

^[47].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 5, Academia Caţavencu, nr. 2, 13–19 ianuarie 2004, p. IV.

^[48].  „Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 5, Academia Caţavencu, nr. 2, 13–19 ianuarie 2004, p. IV.

^[49].  Arhiva CNSAS, Dinescu Mircea, Fond informativ I 000225, vol. 1, f. 52.

^[50].  Revista Pentru Patrie a fost revista centrală a Ministerului Afacerilor Interne, publicație de propagandă a regimului comunist și a Securității, „vestită” și pentru că în ea au fost constrânși să publice texte obediente unele foste victime (Nichifor Crainic, Constantin Noica ș.a.). Revista, lunară, apare și astăzi, evident complet transformată în conținut și scop.

^[51].  Nota Raport din 22.08.1973 (Arhiva CNSAS, pe numele lui Dinescu Mircea, DUI 000225, f. 18).

^[52].  Arhiva CNSAS, DUI 000225, vol. 1, ff. 22–23.

^[53].  Arhiva CNSAS, DUI 000225, vol. 1, f. 1.

^[54].  Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente...

^[55].  Vezi și comentariul Alinei Ledeanu, actuala directoare a revistei Secolul 21, în Gabriel Andreescu, Existența prin cultură…, p. 285.

^[56].  Clara Mareș. Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Curtea veche, București, 2011, p. 404.

^[57].  Ceilalți membri ai comisiei de doctorat au fost conf. Ioana-Valentina Murăruş, prof. univ. Eugen Negrici, cercet. şt. I Lucian Chişu, prof. univ. Andrei Bodiu. Teza de doctorat a fost susținută la 14 martie 2013 și a primit calificativul excelent.

^[58].  Nicolae Manolescu, „Păunescu a făcut (rău) cât jumătate din Securitate“,  România literară nr. 49, 2012 – https://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/punescu_a_fcut_ru_ct_jumtate_din_securitate (accesat la 12 decembrie 2022).

^[59].  În memoriile adresate autorităților, Doinaș se referea la „activitatea scriitoricească” (vezi nota 2, pag. 235). Într-un interviu filmat pe care-l acordă poetei și realizatoarei TV Cleopatra Lorințiu, în anul 2000, interviu reluat în volumul Zboruri secrete (Ecoul Transilvan, Cluj-Napoca, 2022), Doinaș revine asupra temei: „…boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile «progresiste»” (p. 29). Motivația lui Doinaș nu era să fie „publicat”, cum afirmă în comentariul său jignitor Manolescu, reducând aspirația poetului la o vanitate, ci să participe la viața literară, să-și realizeze vocația de scriitor.

^[60].  Este o stratagemă relativ frecventă, de-a amâna pentru final mesajului menit să se întipărească defintiv în mintea cititorului.

^[61].  Referatul din 18 martie 1961 semnat de lt. Ionescu Ştefan (Arhiva CNSAS, Dosar de rețea R 874, vol. 1 (privindu-l pe Popa Ştefan), f. 77).

^[62].  Arhiva CNSAS, Dosar privindu-l pe Popa Ştefan, DUI 2628, vol. 1, ff. 7–8.

^[63].  Ori față în față cu foaia de manuscris pe care Negoițescu scrisese, la percheziție, că materialele au fost găsite la el și că aparțineau lui Ştefan Aug. Doinaş. Această foaie de manuscris se află astăzi în Arhiva Fundației Culturale Secolul 21.

^[64].  Vezi Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură…, nota **, pp. 283-284. Adaug aici câteva mostre: „Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…». Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă”. (Nicolae Manolescu, „Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană”,  Contemporanul nr. 18, 14 mai 1962);

„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, […] Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, „Literatura română de azi”, Contemporanul nr. 34, 21 august 1964).

^[65].  Nicolae Manolescu s-a asociat calomniatorilor lui Adrian Marino, cărturar de recunoscută rigoare etică. (Vezi Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente…, p. 42.)

^[66].  Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 923.

^[67].  „Raport cu propunere de excludere din reţea a lui Popa Ştefan” din 23 iulie 1984, semnat de Lt.col. Wawernia Mihai, aprobat pe 27 iulie 1984 (Arhiva CNSAS, Dosar de rețea R 874, vol. 1, privindu-l pe Popa Ştefan, f. 190.

^[68].  În dialog cu teza lui Nicolae Manolescu, câteva spicuiri din arhivă privind atitudinea lui Doinaș, din anul 1960 până la începutul anilor 1980 – deci timp de peste 20 de ani:

Anul 1960. Referatul colonelului de securitate N. Budişteanu din 1 februarie 1960 susţine: „În ultima vreme s-a primit o semnalare din partea Direcţiei a II-a, potrivit căreia susnumitul apare ca legătură apropiată a unui element suspect de spionaj, despre care nu a vorbit nimic organelor noastre. Întrucât şi din celelalte măsuri întreprinse pentru verificarea lui au rezultat indicii ce confirmă suspiciunea privind lipsa sa de sinceritate, în vederea identificării tuturor legăturilor lui şi clarificării poziţiei sale, propunem să se aprobe punerea lui sub supraveghere operativă pe timp de 15 zile…” (Arhiva CNSAS, Dosar de rețea R 874, vol. 1, privindu-l pe Popa Ştefan, f. 43.)

Anul 1974. Într-una dintre discuțiile avute de Doinaș în anul 1974 cu apropiații, înregistrată, acesta se confesează: „Doinaş zice că nimic nu doreşte mai mult anume, decât să scrie un roman contestatar să-l scoată în străinătate…” (Idem, f. 46).

Anul 1981. Nota de analiză din 15 noiembrie 1981 face aprecierea: „Din materialele obţinute în procesul urmăririi informative rezultă că SAD în diferite împrejurări dar mai ales cu ocazia unor evenimente interne, a continuat să se situeze pe o poziţie necorespunzătoare politicii partidului în domeniul culturii”. (Arhiva CNSAS, Dosar I 2629, vol. 1 pe numele Ştefan Augustin Doinaş, f. 274.)

Seriei de mai sus i se pot adăuga manifestările publice ale lui Ştefan Aug. Doinaş, atât de contrare tezei privind „colaborarea” lui cu Securitatea.

^[69].  Gelu Ionescu, „Cazul Doinaş” ….

^[70].  Din Juriul pentru decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor au făcut parte Mircea Mihăieş (preşedinte), Livius Ciocârlie, Gabriel Coşoveanu, Dan Cristea, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban şi Nicolae Oprea.

^[71].  Michael Finkenthal, „Observaţii pe marginea unei dispute între Ştefan Aug. Doinaş şi Radu Enescu în legătură cu Cioran”, Observator Cultural nr. 1121, 11.08.2022. Ștefan Aug. Doinaș era nu doar un om civilizat, dar și de o învăluitoare cordialitate. Interpretarea unei stilistici a politeții atât de firesc manifestată într-o scrisoare de răspuns, drept un „tremurat şi necaracteristic de umil ton”, scoate la suprafață o rea credință de neînțeles.

^[72].  Pentru a-i „descrie” pe cerchiști, Finkenthal preia următorul citat din Asul de pică; ar fi, urmându-l pe Gelu Ionescu, o „suprainterpretare mai mult jenantă decât tendință: „Tinerii studenţi sibieni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial întrebuinţau coduri elitiste, polisemantice. Apoi, vehiculau categorii negative. În plus, parodia lipseşte”  etc.

Dialogul dintre Ion Negoiţescu și Radu Stanca cu privire la evenimentele de la 23 august 1944 este interpretat de Finkenthal tot în litera Asului de pică: „Tâlcul acestei derive este explicat în cartea lui George Neagoe” (Michael Finkenthal, „Radu Enescu și cerchiștii în anii 1945-1946 sau « ce nu au văzut (înțeles?) cerchiștii sibieni-clujeni în acei ani decisivi » (II)“, Observator Cultural nr. 1140, 21.12.2022) La fel, „incidentul” noilor stări de lucruri  de după 23 august care cer literaturii şi altceva decît frumuseţe formală este discutat în cartea lui George Neagoe Asul de pică” (Michael Finkenthal, „Radu Enescu și cerchiștii în anii 1945-1946 sau « ce nu au văzut (înțeles?) cerchiștii sibieni-clujeni în acei ani decisivi » (I)”, Observator Cultural nr. 1139, 16.12.2022).

^[73].  Nu i-am considera pe Paul Cernat, Alex Goldiş și Georgeta Drăghici rău intenționați, chiar dacă au preluat legenda colaboraționismului lui Doinaș. În schimb, Mircea Mihăieş, cel care-l plasase pe Doinaș în categoria unei „unelte a zbirilor care trimitea cu cinism oameni la închisoare” (citat din Mircea Mihăieş, „Procesul comunismului”, România literară nr. 49, 2003), reprezintă un caz notoriu de rea credință. În anul 2019, Florin Iaru i-a făcut lui Mihăieș, președinte al Juriului care acordase lui George Neagoe premiul de debut al USR, un formidabil „portret al canaliei la bătrânețe”. Stilul pamfletar al episoadelor pune în umbră acuratețea factuală a ceea ce Iaru a descris (vezi în special ultimele două episoade ale seriei: Florin Iaru, „Portretul canaliei la bătrînețe (VI)”, Cațavencii, 13 decembrie 2019 (https://www.catavencii.ro/portretul-canaliei-la-batrinete-vi/) și Florin Iaru, „Portretul canaliei la bătrînețe (VII și ultimul)”, Cațavencii, 20 decembrie 2019 (https://www.catavencii.ro/portretul-canaliei-la-batrinete-vii-si-ultimul/ – accesate la 5 decembrie 2022).

^[74].  Bogdan Crețu, „Refuzul biografismului și «măștile adevărului poetic»”, Secolul 21, numărul curent.

^[75].  Vezi Camelia Belei, „Ștefan Aug. Doinaș în manualele școlare de limba și literatura română”, Secolul 21, numărul curent.

^[76].  În sensul „anvergurii și coerenței operei” (Bogdan Crețu, „Ștefan Aug. Doinaș…”

^[77].  Mihai Șora, „Încorporat într-o operă majoră”, Secolul 21, nr. 1-6/2003.

^[78].  Solomon Marcus, „Opera lui Ștefan Aug. Doinaș în secolul XXI”, colocviul organizat de Fundația Culturală Secolul 21 la Academia Română, 2012 (intervenție reprodusă ulterior în Secolul 21 nr. 1-6/2013).

^[79]. „Incontestabil”, adaugă el – vezi textul lui Virgil Nemoianu din Secolului 21, numărul curent.

^[80].  Gelu Ionescu, „Cazul Doinaș” …

^[81].  Alexandru Paleologu, Alchimia existenței, Cartea Românească, 1983.

^[82].  Nota Raport din 17.09.1979, olografă (Arhiva CNSAS, DUI 2628 vol. 1, pe numele Popa Ştefan, f. 137).

^[83].  Sigur, subiectele Adrian Marino, Mircea Iorgulescu, Nicolae Breban, într-un fel, ale lui Ristea Priboi, Corneliu Vadim Tudor ori Ion Iliescu, în altfel, au făcut să curgă cerneală. Colegiul CNSAS, în ansamblu sau prin câteva persoane (vocal fiind mai totdeauna Dinescu) s-a exprimat: a dat comunicate, unii membri ai săi au răspuns la interviuri ori s-au exprimat prin presă. Dar nu a mai funcționat ca un desant.