Când răsfoiești paginile unei culturi, oricare ar fi aceasta, ca profesor de liceu cauți întotdeauna câteva repere, acele ancore care i-au dat, în timp, stabilitate, identitate, originalitate. Care au adus-o, până la urmă, în prezent, au făcut-o să existe și să conteze, într-o măsură oarecare, pe fluida și evanescenta hartă a devenirii colective. Dacă după fiecare secol s-ar trage o linie imaginară și s-ar cântări cu balanța sensibilă a adevărului raportul dintre necesar și conjunctural, dintre succesul clipei și efectul unor gesturi culturale poate mai puțin eclatante, dar creatoare de durată și modelatoare subsidiar, s-ar fixa pentru fiecare generație, la aceeași scară imaginară, obișnuința de a separa (mai) ușor grâul de neghină sau macul de nisip, fără a-i chema în ajutor pe destoinicii, dar inexistenții adjuvanți ai unui neputincios „în trebi de aieste” fecior de crai. S-ar crea mecanismul perfect prin care fiecare tânăr ar deveni un făt-frumos care înțelege de ce și de cine are nevoie ca să crească vrednic ca-n poveste în interiorul limbii sale, dar să hălăduiască ușor și prin alte spații. Pentru că suntem în primul sfert de secol XXI, aș orienta acest exercițiu înspre veacul trecut, provocându-mi elevii la o călătorie-expediție de 100 de ani, al cărei itinerar să li se reveleze treptat, până la pragul conștientizării mature a locului pe care un scriitor pe nume Ștefan Aug. Doinaș, născut în 1922, îl ocupă în cultura română modernă.
Acestea fiind zise, nu îmi propun o (nouă) analiză a vreunui segment din bogata creație doinașiană, ci un simplu survol eseistic menit a evidenția necesitatea orientării adolescenților de azi – născuți și crescuți, prin voia timpului istoric, într-o cultură a online-ului deseori trucată, într-o lume fragmentată și conflictuală până la războiul fizic, într-o realitate socială în care suma libertăților individuale anulează, paradoxal, însuși idealul de libertate – înspre un model pedagogic clasic, armonios, complex în articulările sale interne, enciclopedic fără emfază, harnic, generos și ambițios, cultivând răbdarea și dialogul ca virtuți ale progresului autentic: modelul Doinaș. Astfel s-ar putea construi – „Pe umerii giganților”, cum spune Umberto Eco – o firească apropiere de o personalitate, trebuie s-o spunem, ale cărei trasee creatoare, critice, estetice și culturale pot avea un efect formator de durată și de adâncime, pentru că, așa cum observa unul dintre cei mai vizibili și mai credibili critici literari ai prezentului, „Locul lui e, azi, printre clasici.”[1], miza revalorizării operei nefiind „actualitatea, ci perenitatea” în care deja s-a înscris.
Ca să răspundem la fireasca întrebare „Ce este o personalitate?”, apelăm chiar la ideile gânditorului aflat la centenar, într-un proces de restitutio sănătos și chiar necesar într-o cultură matură. În viziunea lui Doinaș, o personalitate literară se definește ca o sinteză inefabilă de factori intrinseci şi extrinseci, absorbind în sine şi ducând mai departe amprentele şi dominantele majore ale unei culturi, cărora le datorează însăşi existenţa sa, prin raportare la nişte coordonate spaţio-temporale şi etno-psihologice bine determinate. Personalităţile sunt supuse, pe de o parte, „spiritului general al poporului căruia aparţin”, dar, pe de altă parte, fiind creatoare de literatură, „imprimă culturii linii de forţă înscrise în propria lor formaţie culturală şi filosofică”[2]. Ele concentrează în creația lor o lume particulară, o vehiculează – la modul ideal – înspre spații culturale exterioare şi o refractează, în ecou îmbogățit, către matca originară. Este un proces benefic ambelor părţi, dar mai ales unei culturi marginale cum este a noastră. Ideea de personalitate modelatoare în cultura română este susținută și exemplificată pe baza a cinci poeți – Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu și Pillat – pe care îi uneşte, ca o forţă centripetă, asumarea matricei populare româneşti, pentru ca echilibrul centrifugal să fie asigurat de deschiderile care transcend modelul românesc, aparţinând, în mod necesar, curentelor de gândire şi de expresie universale, chiar dacă centrul de iradiere a acestora este fie romantismul şi expresionismul german, fie decadentismul şi ermetismul francez. Ei bine, credem că această demonstrație de sociologie literară se potrivește astăzi, privind în urmă, chiar celui care a creat-o, încât seria deschisă de Doinaș poate fi completată, la 100 de ani de la naștere, cu însuși numele său. […]
[1]. Bogdan Crețu, „Ștefan Aug. Doinaș – cel mai goethean poet al literaturii române”, în Observator cultural, nr. 1106/aprilie 2022, https://www.observatorcultural.ro/articol/stefan-aug-doinas-cel-mai-goethean-poet-al-literaturii-romane/ (accesat în octombrie 2022).
[2]. Ştefan Aug. Doinaş, „Limba română – organ al poeziei universale”, în Lectura poeziei, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 398.