Dragă Mariana,
în numărul publicat cu doi ani în urmă de revista Secolul 21 care ți-a fost în întregime dedicat, îmi propuneam, pentru un număr viitor, un dialog imaginar cu tine, rememorând schimburi de idei pe care le-am avut de-a lungul timpului. Dialogul aș vrea să descifreze, pe cât se poate, noima urbanistică și arhitecturală a orașului palimpsest care este Bucureștiul – nici mai mai mult, nici mai puțin. Când va fi cazul, vom spune și povești (adevărate), în speranța că vor interesa pe cititori. Un mare merit în atacarea acestui subiect îl are doamna Alina Ledeanu, prietena ta (și, îmi permit să spun și a Ioanei și a mea), care, pentru a mă ajuta, mi-a pus la dispoziție filmul tău și al lui Sorin Ilieșiu, „Neobișnuitul oaspete. Arhitectură și modernitate”, realizat pentru editura Video a Uniunii Arhitecților, în 1996. Îl văzusem atunci, dar nu-l aveam la îndemână.
Te rog să fii de acord să începem dialogul plecând de la ideile enunțate în acest film, dar și din alte texte ale tale și ale altora. În acest sens, am recitit monografia Horia Creangă, editată în 2019, la un an după ce ne-ai părăsit. Volumul inițial apăruse cu ocazia celebrării de către U.A.R. a centenarului Creangă (expoziție și catalog), în 1992, în coordonarea profesorului Nicolae Lascu1, prieten al nostru. Dar Uniunea Arhitecților organizase, încă în aprilie-mai 1990, expoziția cu catalog București, starea orașului, prima manifestare majoră în câmpul expozițiilor și simpozioanelor de arhitectură și urbanism după decembrie 1989. Mihai Oroveanu, pe atunci director al Oficiului de Expoziții, ne-a spus că au fost peste 30.000 de vizitatori, cel mai mare succes de public din toate timpurile al Sălii Dalles. (Cred că am mai scris undeva acest lucru… dar îmi place așa de mult să-l amintesc!)
Din aceste prime două apariții editoriale s-a născut ideea editurii Simetria, a cărei vicepreședintă ai fost din 1999 până ne-ai părăsit. „București, starea orașului” – expoziție, catalog și simpozion – s-a făcut cu sprijinul Guvernului Francez, grație echipei de profesori de la Facultatea de Arhitectură UP6 La Villette din Paris – Jean Laberthonnière, Jean-Pierre Ledantec, Jean-Paul Dollé – condusă la București de Matei Beldiman, arhitect francez de origine română.
Prima carte a Simetriei (1997), tipărită în 4000 de exemplare, cu o a doua ediție în 2001, tot în 4000 de exemplare epuizate în timp record, a fost București, oraș între Orient și Occident a Danei Harhoiu. Editura Simetria s-a născut atunci, sub semnul Bucureștiului.
În consistentul volum Horia Creangă. O monografie2, am întâlnit un text nou al Anei Maria Zahariade, care m-a tulburat:
„Se spune despre Horia Creangă că este cel mai mare modernist al României interbelice. Afirmația a intrat în folclorul profesional cu caracterul unei «axiome de breaslă», de fapt o legendă care se sprijină pe renumele și aprecierea de care Horia Creangă s-a bucurat în rândul contemporanilor săi și care s-a transmis și generațiilor care au urmat în pofida umbrei sub care comunismul a ținut modernismul interbelic. Argumentul este departe de a fi lipsit de importanță – exprimă totuși opinia liberă a unei generații cultivate, care ne-a lăsat o arhitectură de calitate –, dar nici nu poate rezista numai pe această bază […] Chestiunea este cu atât mai acută acum, când multe din clădirile lui Creangă – ca și majoritatea clădirilor interbelice – se găsesc intr-o respingătoare condiție de neîngrijire, după anii de folosire neadecvată și lipsă de întreținere sub comunism, după cutremure și recuperări nepăsătoare față de valoarea arhitecturii sau lipsite de mijloace. În acest context, probabil că și legenda se va stinge.”3
Îmi trece prin cap și mă înfricoșez la ideea că atunci când se sting legendele, se sting popoarele/națiile! Degradarea în progresie geometrică a Palatului ARO și a blocului Malaxa-Burileanu, lucrări-far ale lui Horia Creangă, ale Bucureștiului și ale arhitecturii românești este un scandal. Ambele se află pe axa majoră a capitalei României.4 Desfigurarea prin neîngrijire și incultură a celor două monumente (în fapt a întregului fond modernist interbelic), precum și un viitor cutremur ne va lăsa orfani, nu numai pe noi, arhitecții, ci pe noi, românii.
În monografia citată, există un capitol intitulat „Azi”, datorat arhitectului Ștefan Ghenciulescu și unei remarcabile echipe, toți arhitecți și fotografi de arhitectură: Andreea Cel Mare, Sabin Prodan, Ștefan Tuchilă.5 În 33 de pagini dramatice, este prezentată extrema degradare a unui patrimoniu pe care oricare altă țară europeană și l-ar dori. Pierderea lui înseamnă dispariția identității noastre în momentul de maximă ecloziune a culturii și implicit ștergerea unor valori europene. În urmă cu câteva luni (2023), ne-a vizitat profesorul francez Philippe Simon de la École Nationale Supérieure d’Architecture Paris – Malaquais. Ne-a atras atenția că este imperios necesar să obținem recunoașterea internațională a UNESCO, pentru protejarea acestui patrimoniu de arhitectură modernă, europeană. Dacă nu vom face acest lucru, pierdem ocazia de a face cunoscut momentul de apogeu al culturii noastre! Breasla întreagă trebuie să pornească o cruciadă care să implice pe oamenii de cultură din toate domeniile și generațiile. […]