Am cunoscut-o pe Doamna Mariana Celac în anul 1994, când am fost angajat ca administrator la Uniunea Arhitecților. Aveam pe atunci 30 de ani, erau primii ani de după revoluție și trăiam libertatea aceea cu sentimentele proaspete ale tinereții. Dumneaei era Vicepreședinte al Uniunii Arhitecților și făcea echipă cu Domnul Alexandru Beldiman, care era Președinte, și cu Domnul Ștefan Lungu, de asemenea Vicepreședinte.
A fost o epocă entuziastă, plină de speranțe în făurirea unui nou viitor pentru breasla arhitecților, iar Doamna Celac, atât cât am văzut și am trăit eu acolo, în acea vreme, s-a angajat cu toată forța în acțiunile de transformare. Cu talentele sale, cu influența și conexiunile sale în societatea civilă, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru recunoașterea plenară a rolului arhitectului în societate. Iar acest lucru îl făcea prin participarea la conferințe, congrese, simpozioane, mese rotunde. A fost implicată direct, cu rol de coordonare, în nenumărate manifestări și evenimente ale profesiei și nu numai: curator de expoziții, speaker în conferințe, autor de articole, interviuri în presă.
Îmi amintesc de numeroasele expoziții pe care le-am realizat sub îndrumarea sa, în multe locuri: bienale de arhitectură, expoziții tematice sau comemorative. Sute de panouri cu realizări ale arhitecților din trecut și prezent. Expoziții complexe, asupra cărora se apleca cu răbdare pentru a găsi surse, materiale de arhivă, studii și referințe și pe care le dispunea pe simeze într-un mod aparte, într-o cursivitate din care să rezulte cea mai desăvârșită impresie. Iar dacă porneam eu de la ideea că voi așeza acele panouri într-o dispunere cât mai facilă și rectilinie, mă înșelam întotdeauna, pentru că Doamna Mariana Celac venea mereu cu idei extravagante, de alternanță jos-sus, mai aproape-mai departe, grupate și disparate, orizontal-vertical și în alte atâtea moduri la care nu te puteai aștepta. Și cu toate că aceste dispuneri erau crono- și energofage, în final evident că merita efortul, pentru că rezultatul era deosebit și îndeobște memorabil.
Am lucrat astfel împreună la bienalele de arhitectură dintre anii 1994-2002 și la multe alte expoziții precum „Parcul Carol la 1906”, „Vernacular în arhitectura românească”, „Arhitectura și filmul”, „Retrospectiva Ioana Grigorescu”, „Constantin Joja – Fațade de sticlă”, „Octav Doicescu și spiritul locului”, „Bucharest, History and Renaissance”, expusă la New York, la Cooper Union School of Architecture și la Bruxelles, la Ministerul Comunităților Flamande. Despre aceea de la New York a apărut un mic anunț în New York Times, ceea ce se pare că nu era chiar puțin lucru.
Expoziția de la Cooper Union din New York, din 1998, a fost deschisă de Președintele de atunci al României, Domnul Emil Constantinescu, iar la vernisaj au fost peste o sută de invitați, în special arhitecți români stabiliți în Statele Unite.
Îmi amintesc de o întâmplare amuzantă de atunci, când, la o zi sau două după vernisaj, am condus-o pe Doamna Celac în stradă, ca să ia un taxi pentru aeroport. Am făcut cu mâna unuia, a venit, am pus geamantanul în mașină, șoferul a dat să plece și, în ultima clipă, Doamna Celac și-a amintit că văzuse în acele zile o carte într-o librărie, pe care hotărâse s-o cumpere pentru o cunoștință, dar uitase de ea. Și a coborât, rugându-l pe șoferul afro-american să aștepte puțin, că se întoarce repede. Acela a spus OK, no problem, oricum dăduse drumul la aparat, așa că ne-am pus pe așteptat și el, și eu. Eu rămăsesem din două motive: unu, ca să nu fugă ăla cu geamantanul, și doi, ca să-mi iau la revedere de la Doamna Mariana Celac. Din când în când, ăla se uita la mine cu o privire așa, întrebătoare, gen ce zici tinere, mai vine Doamna sau mai stăm așa mult și bine? Pe vremea aceea, nu prea existau telefoane mobile, în tot cazul nici eu și nici Doamna Celac nu aveam, deci nu puteam lua legătura cu ea. Așa că am stat și am așteptat, sub privirile din ce în ce mai aprige ale șoferului, și atunci când el a coborât din mașină, vociferând în jargonul lui și cu intenția de a da jos geamantanul din portbagaj, am întrebat și eu pe același ton, în cea mai neaoșă limbă română: Frate, ai putea să-mi spui și mie pe unde dracu’ umblă femeia asta acum? Și ăla, evident, fără să înțeleagă o boabă din ce spusesem eu, a realizat cred năduful mesajului, pentru că a zâmbit cu gura lui plină toată de dinți albi și s-a urcat la loc în mașină. Și fix atunci ne-a izbăvit și Doamna Celac, făcându-și apariția radioasă, ținând în brațe nu o carte, ci vreo patru, diferite. Parcă mi-a spus mai târziu că era gata să piardă avionul, dar se pare că nu ar fi regretat: cărțile alea păreau mai importante. Oricum, i-am relatat episodul cu șoferul și, din când în când, mă punea să-i repet întâmplarea fie doar ei, fie și de față cu alții, pe la ocazii. Oricum, avea o nespusă plăcere să mă îmbie la a-i relata întâmplări, mici povestioare din activitățile mele sau ale noastre comune, de care se amuza uneori copios, pentru că aprecia dezinvoltura mea tinerească în diverse situații, chiar și acelea în care nu luam totdeauna cele mai bune decizii, caz în care mă povățuia cu blândețe și fermitate, în același timp.
Avea o remarcabilă răbdare în a căuta și a cerceta, atât în arhive cât și la pas, printre clădiri, în București și prin țară, cu aparatul de fotografiat la purtător. Iar despre aceasta stau dovadă numeroase adrese emise de Uniune și ulterior de Ordinul Arhitecților, către diferite autorități și instituții, prin care se solicita accesul pentru fotografiere și cercetare. La acestea participa uneori singură, alteori însoțită de colegi precum arhitectul Marius Marcu-Lapadat sau Iosif Király.
A realizat împreună cu Marius Marcu-Lapadat un valoros Ghid de arhitectură adnotat al Bucureștiului. A fost, de asemenea, consultant la multe dintre cărțile ieșite în aceste vremuri de sub tipar și a colaborat intens cu revista Arhitectura a Uniunii Arhitecților, de conducerea căreia s-a ocupat o perioadă, prin ’95-’96. Îmi amintesc de cel puțin două dintre numerele acesteia, unul consacrat studenților la arhitectură din acei ani, altul – concursului de arhitectură având ca obiect amenajarea Pieței Revoluției din Capitală. Și, dacă nu mă înșel, și de cel dedicat bisericilor noi. De asemenea, a fost coordonatoarea catalogului primei Bienale de Arhitectură București (BAB), din 1994.
A fost una dintre persoanele care a susținut, alături de arhitectul Șerban Sturdza, cumpărarea de către Ordinul Arhitecților din România a Casei Ion Mincu, monument istoric, direct de la nepoții ilustrului înaintaș, demers de o încărcătură simbolică aparte.
Ulterior achiziției, s-a implicat activ dar discret deopotrivă, așa precum îi era felul, în renovarea, amenajarea și dotarea casei. Aplecarea sa proverbială către păstrarea moștenirii culturale și către respectarea spiritului locului a făcut-o să insiste și să obțină aducerea în Casa Mincu a unor covoare de tip kilim, așezate pe perete sau agățate de tavan în zone de trecere dintr-o parte în alta a casei. Sau instalarea în mansarda casei a unul covor oltenesc, procurat chiar din zona Horezu. A încercat prin aceasta să aducă în interior o mică părticică din atmosfera casei din timpul lui Mincu, așa cum este aceasta descrisă în monografia lui Nicolae Petrașcu[1]: „În holul de lângă intrare, în care îi plăcea lui să stea mai mult, întâlneai caramanii și covoare orientale, suspendate la ferestre și pe pereți, cari micșorau lumina ca într-o biserică… Pe caramanii, ici, o stofă grea de fir, dincolo, alta subțire ca purpura, prinse cu ace mari colorate… Pe parchetul de jos, mărunt și lucind ca oglinda, covoare persiane.
La Casa Mincu, devenită sediu al Ordinului Arhitecților din România, a participat și chiar s-a implicat uneori în organizarea mai multor evenimente, expoziții, lansări de carte, conferințe de presă, în special cele legate de patrimoniu. În luările sale de cuvânt, se simțeau întotdeauna erudiția și emoția, care transmiteau acea pasiune proprie față de arhitectură. Iar mesajul ajungea, intens și încărcat de expresie, la inima auditoriului. Eu așa am cunoscut-o pe Doamna Mariana Celac, comunicând cu emoție despre valorile arhitecturii românești.
[1]. Avea să devină, în anii ’70, arhitect-șef al Capitalei.