Drumurile noastre s-au intersectat pentru scurt timp dar experiența întâlnirii mele cu ea a fost consistentă și pilduitoare. Era vara lui 2006. Într-o pustietate dobrogeană, la Capul Doloșman (cetatea antică Argamum sau Orgame), arhitecți și sculptori, împreună cu meșterii chirpicari și stufari ai locului, încercau să pună în operă un experiment socio-artistic, la acea vreme cu totul inedit. Trăiam încă, toți cei adunați acolo după certe afinități, în epoca de grație de după 1990, când nimic nu ne-ar fi putut clinti din convingerea că vom putea schimba lumea. Acele vremuri au trecut ca și cum n-ar fi existat, într-atât de iremediabil s-a schimbat totul în cei șaisprezece ani scurși de atunci.
Ea era cea mai în vârstă dintre noi, dar, așa cum aveam să constat încă din primele momente, cea mai adaptabilă la noile condiții, ce întruchipau un fel de contrariu de-a dreptul dramatic al confortului căruia îi suntem încă de la naștere dedulciți.
Arhitecta Mariana Celac, pentru că ea este protagonista acestui flash-back întru totul subiectiv, și-a manifestat fără nici o reținere entuziasmul față de noul proiect al Fundației HAR („Habitat și Artă în România”), adică al celui care a înființat și a condus această instituție non-guvernamentală, până în 2013, când a trecut la cele veșnice: sculptorul Alexandru Nancu. Proiectul se numea simplu: „Lut” și urma celui din 2004, intitulat la fel de simplu: „Stuf”, ambele fiind destinate pustietăților dobrogene și având ca nucleu conceptual construcția cu materialele oferite de natura locului și schimbul de experiență dintre artiștii profesioniști și meșterii tradiționali ai Dobrogei. Proiectul „Stuf” a fost de fapt o tabără de sculptură în… stuf, la Murighiol (antica cetate Halmyris). Cu lutul însă, conceptul s-a complicat și s-a diversificat.
Îndrăgostit fără leac de Dobrogea și de vestigiile antichității de care acest spațiu fascinant este plin, Alexandru Nancu a „clocit” aproape doi ani un experiment care, fără îndoială, se revendica de la arta arhitecturii și a sculpturii, dar a cărui finalitate era mai degrabă psiho-socială. Și cred că cel mai bine s-au întâlnit pe acest drum ei doi: arhitecta Mariana Celac și sculptorul Alexandru Nancu. Nu mai puțin entuziast s-a arătat arhitectul Cătălin Berescu, un discipol al lui Augustin Ioan și al doamnei Celac, dar apoi un partener plin de idei originale și de inițiative total non-conformiste în proiecte comune. Și, desigur, arhitectul Augustin Ioan, cel cu care Alexandru Nancu se consulta în toate proiectele sale, a venit cu partea sa de experiență și de învățătură în alcătuirea proiectului „Lut”, care a mai avut apoi încă două ediții, în 2007 și 2008. […]