Nu am nici un dubiu asupra momentului în care am văzut-o pentru prima dată pe Mariana Celac. Era plin Amfiteatrul Bălcescu de la Filologie cu profesori și studenți veniți să asculte Seria de Prelegeri inițiate de Ministrul Învățământului, Mircea Malița. Așa i-am ascultat, alături de prietene și prieteni buni, pe profesorii Grigore Moisil, pe folcloristul Mihai Pop (cineva lângă mine a spus cu mult respect: „Bătrânul Pop”), pe Matei Călinescu (minunatul meu Profesor cu un an înainte), pe doamna Sanda Golopenția (după nu mult timp „a plecat”, la fel precum Sorin Stati, și el prezent cu o temă lingvistică și semiotică), pe Henri Wald, căruia-i citeam studiile din Revista de Filosofie, iar, acum, mă bucurau ideile expuse din ceea ce avea să fie, în forma tipărită, densa carte Homo significans. Eu nu cred că mi-am dat seama, în chip deplin, că asist la ceva care în câțiva ani devenea imposibil.
Toți au fost introduși, de altfel, la prima întâlnire chiar de către ilustrul profesor, matematician, diplomat și cu adevărat Demnitar al Statului Român, Mircea Malița. Cel căruia, în ’62, Dean Rusk, Secretarul de Stat American, la ONU, îi dădea primul semnal că România ar putea juca un rol semnificativ în viata internațională. Simplu și contextual: „Voi, românii…” Restul se subînțelegea. Și subînțelesul, doar el conta cu adevărat. În fapt, tot ce s-a petrecut în acei câțiva ani dezvăluie, de abia acum, aflați la distanță de evenimente receptate, atunci, în ipostază doar de momente disparate, cum anume s-a ratat o șansă, deopotrivă, pentru societatea românească și pentru intelectualii români: să devină o societate mai deschisă decât permitea politicul și, pentru intelectuali, să se afirme drept personalități exemplare în spațiul civismului. Nu a fost să fie, dar ar fi putut, într-o oarecare măsură, să fie. Mai mult, oricum, decât acum știm că nu a fost.
Am început această povestire printr-o imersiune a memoriei despre toposul cultural și intelectual în care locuia Mariana Celac. Poate este o potrivită cheie de a înțelege destinul ei. Unul inevitabil rar. Căci atunci s-au statornicit, prin caracterul ei și prin alegerile sale, liniile de evoluție dramatice și pline de pericole ale unei vieți. Una articulată, nebătută de vânturile oportunismelor, una developată prin voința sa izvorâtă din libertate. Cea care evita ferm orice forme de aparențe ale binelui. De amăgire a raționalității și de amăgire a conștiinței morale. Mariana Celac făcea parte din acea semigeneratie de studenți sau doctoranzi, care au beneficiat de „bursele Malița”. Iluzionată și ea, ca destui alții aflați în aceeași situație, că o ușă întredeschisă se deschide cu totul, sau, oricum, că ea nu va fi închisă brusc. Cum s-a întâmplat, apoi, timp de 18 ani, între 1972 și 1989. Sacrificarea lui Malița era un început. Mariana Celac, apropiată și recunoscătoare acestuia, a resimțit – avea să-mi spună în 2001, într-o întâlnire ocazională de pe strada Mendeleev – că „s -a sfârșit cu scurta noastră Primăvară românească”. Nu altfel gândea Magistrul lui Mircea Malița, Grigore Moisil. Magistrul, cum aveam să aflu, cam tot în acele vremuri, și al lui Mihai Botez. Soțul Marianei Celac. Un frumos lanț al prieteniei între intelectuali, bazată pe loialități mari, înrădăcinate în virtuțile eterne ale vieții curajoase, oneste, verticale.
În orice caz, mulți dintre cei care trăiau în acel deceniu nici nu puteau bănui, atunci, că rolul de reformator al Învățământului va fi unul mult prea scurt. Curmat, e adevărat, prin preaviz, dat în august ’71, când inițiatorul a fost acuzat public de „intelectualism” și schimbat brutal, în ianuarie ’72, fără nici o reacție publică și vizibilă a cuiva, în afară de Radio Europa Liberă.
Mariana Celac, sigur, a fost în Amfiteatru când a conferentiat profesorul Grigore Moisil. Era în față, dar nu în primele rânduri. Când logicianul și matematicianul a lansat vorba sa de spirit, pe care fiecare din sală o aștepta, a râs cu încântare, din toată inima, ca noi toți. Nu-l rețin, cu acel prilej ca fiind alături de dânsa pe Mihai Botez. Mai târziu aveam să aflu că erau soț și soție. În final, în zumzetul Amfiteatrului, am văzut-o discutând cu cei strânși în jurul profesorului. La un moment dat, au râs amuzați, desigur, de încă o formulă paradoxală. Ea doar zâmbea. Cu acel zâmbet pe care, odată cu trecerea timpului, îl zăream tot mai rar. Oricum, când zâmbea sau râdea Mariana Celac, farmecul ei senin o singulariza. Nimic nu era sacadat, nimic nu distona: totul era transparent în ochi și atitudine, totul era firesc. Ca simplitatea onestității dintotdeauna, în care nucleul sincerității psihologice este indisociabil de moralitatea elementară.
Ce spun eu acum nu este judecata de atunci. Este rodul amintirii bine conservate în straturile minții mele. Poate de aceea, de la acest punct, s-a țesut, încet, încet, imaginea coerentă care a cristalizat tot ceea ce a fost cunoaștere despre Mariana Celac. […]