Muzeul Național al Literaturii Române
Comunicat de presă 10 mai 2019
Muzeul Național al Literaturii Române și Fundația Culturală Secolul 21 vă invită miercuri, 15 mai 2019, începând cu ora 18.00, la sediul MNLR din Str. Nicolae Crețulescu, nr. 8, la evenimentul de lansare a cărții
Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera, de MARIANA CELAC, publicată de UNArte, precum și la masa rotundă organizată în jurul acestei cărți, la care participă GABRIEL ANDREESCU, CĂTĂLIN BERESCU, ANA MARIA CĂTĂNUȘ, MAGDA CÂRNECI, ADINA KENEREȘ și IOSIF KIRÁLY. Invitat special: ION VIANU. Evenimentul este moderat de ION BOGDAN LEFTER. Amfitrion: ALINA LEDEANU, președinta Fundației Culturale Secolul 21.
„B. Ioanide este Bietul Ioanide, arhitect și personaj mai mult sau mai puțin central în două dintre romanele lui George Călinescu, Bietul Ioanide (1953) și Scrinul negru (1956). Pornind de la datele personale și informațiile critice despre opera arhitectului și despre arhitectură, cele mai multe istoricește posibile, atașate personajului romanesc și conținute în «biografia oficială», dar și în alte proze, în publicistică, în scrierile de istorie literară și critică ale aceluiași G. Călinescu, textul extrapolează cu destule libertăți petele lăsate albe de «biograf», altfel un remarcabil observator al scenei urbane și al obiectelor construite din vremea sa. Textul amestecă contribuția (repovestită) a «biografului» G. Călinescu despre viața și opera lui B. Ioanide cu extinderi propuse de autor”, notează Mariana Celac la începutul cărții.
Cu un debut în cronica de artă, matematician, cunoscut arhitect și urbanist și una dintre cele mai puternice voci ridicate împotriva dictaturii ceaușiste, Mariana Celac ne oferă, prin Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera, cartea unui excepțional scriitor. Textul, greu de încadrat prin compoziția sa cu totul inedită, e organizat pe mai multe planuri, unde realul se derobează necontenit, topindu-se în ficțiune. Tocmai de aceea, pornind de la avertismentul autoarei, care ne previne că a mixat „contribuția (repovestită) a lui G. Călinescu” cu propriile sale „extinderi” apare, firesc, întrebarea: Cine e, de fapt, B. Ioanide? Personalitățile culturale invitate la dezbaterea din 15 mai vor propune un răspuns.
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.
Vă așteptăm!
ALINA LEDEANU
Și textul, și autoarea lui
Excelența Voastră, doamnelor și domnilor, stimați invitați, emoția e mare, dar suntem în formație completă și sper să ne susținem unul pe celălalt. Dezbatem astăzi, aparent, despre o carte. Despre cartea Marianei Celac: Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera. În fapt, vorbim despre o mare temă, despre o dominantă, i-aș spune. Am să schițez în câteva cuvinte geneza publicării acestei cărți, atât cât ține ea de revista Secolul 21, unde și-a început drumul editorial.
În numărul Dreapta – Stânga (4-9/2005), mai compozit decât altele (de obicei monotematice), Mariana Celac, pentru prima dată, mi-a propus să publicăm un text al ei – „o proză”, mi-a spus, și a adăugat: „Dacă vi se va părea interesantă”.
Lectura a fost nu o surpriză, a fost un șoc. Eram conștientă că am în față o proză formidabilă, evident că am publicat fragmentul încredințat. Titlul, în acea fază era: „Arhitectul B. Ioanide (1887-1964). Omul și opera” („Orașul cardinal și evacuarea prealabilă a locuitorilor”).
Apoi, în 2009 Mariana mi-a încredințat un nou capitol din cartea încă în lucru (Arhitectul B. Ioanide – 1887-1964. Biografie fictivă). Titlul noului capitol publicat în numărul 7 teme (7-12/2009) era Ioanide la 50 de ani: „Nu sunt Michelangelo, dar aș vrea să fiu”.
În 2013, când România a primit statutul de țară invitată la Salonul de Carte de la Paris, autoritățile române și franceze au decis ca, în jurul Secolului 21să fie organizate o serie de evenimente la stand, la Ambasadă, în diverse instituții culturale pariziene. Nucleul dur al acelui număr special l-au constituit proza Marianei tradusă în limba franceză de Constantin Zaharia și desenele Getei Brătescu.
Lansarea numărului la Paris trebuia, inițial, să fie însoțită de o mare dezbatere la care urma să participe și doamna Ana-Maria Zahariade. N-a fost să fie atunci, consider că se întâmplă acum.
Țin să amintesc, în același timp, că tema, una dintre cele 7 anunțate, sub care prezentam acele prime fragmente din cartea Marianei, nu era „Arhitectul B. Ioanide” ci „Mariana Celac”; accentul cădea nu pe text, ci pe autoarea lui. Propuneam, în fond, o mare scriitoare. Iată unul din motivele pentru care ne aflăm acum la Muzeul Literaturii Române. Aceasta este prima dezbatere cuvenită unui text de o asemenea anvergură. Mă bucur de aceea și sunt foarte onorată să-i salut pe toți invitații noștri și să-i mulțumesc domnului Ion Bogdan Lefter că va modera dezbaterea. […]
ION VIANU
„O generozitate
și o delicatețe fără margini,
o gândire implacabilă”
Nu știu care a fost mecanismul și procesul mental prin care Mariana Celac a ajuns la ideea asta extraordinară de a prelungi ficțiunea lui George Călinescu (și, în felul acesta, de a da un portret al lui George Călinescu însuși), dar și a lovi în centrul problematicii, adică în ceea ce a fost foarte semnificativ în anii aceia (în anii comunismului) pentru mișcarea intelectuală românească. Dar Călinescu este în sine un subiect pasionant și cred că ea a simțit caracterul profund contradictoriu și în același timp profund surprinzător al personalității lui Călinescu. În legătură cu asta, mi-am amintit (știți că oamenii mai în vârstă suferă de presbiofrenie. Adică își valorifică la maxim memoria și trăiesc puțin, în trecut). O spun cu un oarecare simț de răspundere.
Prin 1950 s-a sărbătorit centenarul nașterii lui Eminescu și, spre surprinderea noastră, statul român de atunci a dat o importanță enormă acestui centenar. Incredibilă! Falsificând lucrurile, prezentându-l pe Eminescu ca pe un poet socialist, ca și cum nu ar fi scris decât monologul proletarului din Împărat și proletar. Dar ăsta era un mod de a-l introduce pe Eminescu. În realitate, când a avut loc un recital Eminescu la Teatrul Național, un actor (cred că era George Vraca) a recitat Scrisoarea a III-a, iar când vocea splendidă a spus „n-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid, care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid”, a fost un tunet de aplauze, încât am crezut că se va prăbuși plafonul și poate că ei și-au dat seama că pierduseră oarecum controlul sau cine știe ce intenție subtilă aveau, că, în orice caz, a fost de un efect magnific. Și tot în timpul acelor sărbătoriri, s-a anunțat că George Călinescu va ține la sala Dalles o conferință despre Eminescu. Și atunci a fost ceva nemaipomenit. Pentru a ocupa un loc, am venit cu trei ore înainte de începutul conferinței și am găsit ultimele locuri, doar la balcon. Am așteptat trei ore și a apărut Călinescu care – nu știu cine din cei prezenți aici l-a auzit vorbind – avea o vorbire specială. Cu acute, cu urcări și coborâri mari ale tonului. Și-mi aduc aminte exprimarea: „Veronică, Veronică, viața trece, frunza pi-căă”. Și în timp ce vorbea, în acea atmosferă supraîncinsă, el, care făcea atâtea concesii și spunea lucruri de pură propagandă, n-a făcut nici un fel de aluzie politică. A fost o evocare de factură poetică extraordinară, iar tensiunea s-a tradus într-un mod dostoievskian (precum prințul Mîșkin din Idiotul) prin faptul că unul din participanți a făcut o criză de epilepsie. S-a auzit acel urlet specific începutului crizei de epilepsie și apoi convulsiile îngrozitoare, în timpul cărora Călinescu s-a oprit un moment, a lăsat criza să treacă și, pe urmă, și-a reluat conferința.
Puțin după aceea, cred, Călinescu, care era ultra-onorat de Partid și guvern (fiind și deputat în Marea Adunare Națională, era și academician, director de Institut) a fost interzis de la cursuri. Așa că ani de zile, lui, care era în fruntea bucatelor (s-ar putea spune) i se dădea voie să facă orice, dar nu să țină conferințe. Pentru că era total imprevizibil. Asta a fost amintirea mea despre Călinescu, pe care l-am revăzut apoi în două ocazii. Totdeauna caraghioase și semnificative.
Odată m-am dus cu Liliana Pavlovici (care era mai tânăra lui colaboratoare) să-l vizităm pe malul mării, la Vasile Roaită. Se produsese un mic tsunami, adică venise dintr-odată un val neobișnuit de mare. Sigur că a fost un tsunami, care i-a furat pătura pe care stătea și el era foarte indignat și spunea: „Mi-a furat marea hoață cearșaful de baie!”
Iar a doua oară a fost când m-a trimis tatăl meu, nu mai țin minte cu ce, o carte poate, pe care i-o trimisese cu dedicație. El m-a primit și mi-a făcut „figura ocheanului”. „Figura ocheanului” era că în grădina modestei case, care era zestrea doamnei Călinescu din strada pe atunci Vlădescu, azi George Călinescu, el făcuse o fântână arteziană, dar care avea cinci metri lungime și niște jeturi de apă care aveau 50 de centimetri, dar îți dădea să privești asta cu un ochean întors. Așa că era o perspectivă nemaipomenită. Noi nu știam pe atunci, deși ar fi trebuit să bănuim (pentru că apăruse deja Bietul Ioanide, poate încă nu Scrinul negru), căci Călinescu era obsedat de arhitectură și era poate sincer convins că arhitectura poate schimba mentalitatea oamenilor. De fapt, și în Scrinul negru, Ioanide, care trăiește acuma sub socialism, spune că, mutând pe muncitori în blocuri făcute în stilul Renașterii, va trezi la acești muncitori gustul estetic pentru Renaștere și că omul va fi schimbat, transformat, prin habitatul său.
Nu vreau să insist asupra acestei ipotezte, pentru că sunt aici de față arhitecți și urbaniști eminenți, care pot să spună: „Poate nu e o idee așa de absurdă cum pare. Poate că este ceva adânc în chestia asta.” În orice caz, socialismul a contat și nu a contat pe asta. Lucrul s-a transformat într-o farsă. Dar când mergi de exemplu la Timpuri Noi, vezi că primele blocuri staliniste aveau tot felul de elemente baroce, care acum sunt niște stucaturi prăbușite și care mergeau în acest sens.
În fine, ca să spun că Mariana Celac a lovit foarte central, a lovit nu numai într-un personaj care a fost atât de ilustrativ și prin slăbiciunile lui, și prin geniul lui, acelui moment, dar și pentru că noi, ca bucureșteni, suntem cu toții interesați, fiindcă trăind în București am văzut că problema patetică (și aici îi rog pe arhitecți să mă scuze dacă cumva delirez), cum se poate transforma un oraș fanariot – expresia o dețin de la Mariana. Adică niște case cu grădini mari, printre care șerpuiesc alei, într-o mare capitală europeană? Asta a fost poate o problemă centrală, principală. Care a început cu prelungirea bulevardului Colței și s-a sfârșit cu delirul ultimei perioade a ceaușismului. Și Călinescu, și B. Ioanide (în special) își pun această problemă acută, care este și problema noastră de azi, care nu s-a terminat încă. Și cred că lucrul ăsta este foarte vizibil în modul în care pune problema Mariana Celac. Pentru că ceea ce surprindea la Mariana (și aici revin la personalitatea ei, fără să mă îndepărtez de carte, era în același timp un om bun și radical. Adică, era cineva de o generozitate și de-o delicatețe fără margini și, în același timp, avea o gândire implacabilă. Nu îți făcea concesii la rigoare; în nici un fel.
Așa încât, eu țin în biblioteca mea această carte (pe care ea mi-a oferit-o cu dedicație când era deja foarte bolnavă) ca pe una din cele mai prețioase cărți din biblioteca mea și prin faptul că este un obiect foarte frumos și prin inspirația pe care o conțin fotografiile domnului Iosif Király, pe care l-am definit ca pe un realist halucinat (sau poate asta înseamnă un suprarealist). Și prin textul nemaipomenit de pasionant, de extraordinar pentru un bucureștean. Pentru cineva care se interesează de artă și de cultură. Și pentru un simplu cititor, așa cum am fost eu.
GABRIEL ANDREESCU
O carte de cunoaștere
Am să încep felicitând-o pe doamna Alina Ledeanu pentru darul minunat pe care-l face amintirii Marianei Celac. Nu este singurul, știu că vor continua și altele. Omagierea Marianei Celac este un fapt și de inimă, și intelectual. Îl salut.
Este de amintit și ideea formidabilă a lui Ion Bogdan Lefter de a o invita pe Mariana Celac la „Cafeneaua critică”. Noi, cei care am cunoscut-o pe Mariana, știm cât de discretă era înalta Doamnă cu viața ei. Nu știu ce talent al lui Bogdan a făcut-o să devină dintr-odată atât de deschisă și de bogată în povestiri. Dialogul cu Mariana de la „Cafeneaua critică” a fost un moment istoric, de istorie intelectuală. În sfârșit, ar fi cazul să-i cerem într-un fel scuze domnului Iosif Király. Domnia-sa a participat la obiectul prețios care e această carte, i-a dat împlinire. Totuși, o să vorbim numai despre Mariana Celac și despre cartea care poartă pe copertă numele ei.
Câteva din impresiile la lectura volumului de față. Am parcurs cele câteva referințe – textul domnului Ion Vianu, textul Magdei Cârneci – care nu este prezentă acum. Ambii au spus: „este o carte specială”. Recunosc, aceasta este prima reacție: avem în mână o carte specială. Domnul Vianu a adăugat: „e vorba de un roman și de un eseu”. Aici mă despart de domnia-sa și fac astfel legătura cu personalitatea Marianei, așa cum am cunoscut-o eu.
Revin: volumul nu mi se pare „un roman și un eseu”. Este o carte de cunoaștere. Se dorește o carte de cunoaștere în mod explicit: un mod de a informa despre arhitect și arhitectură; un mod de a descrie Bucureștiul. Desigur, textul cuprinde și ficțiune, dar nu „o ficțiune ca manifestare a imaginației artistice”. Ci o ficțiune în sensul în care autoarea întreabă: „Cine este, de fapt, B. Ioanide?”, pentru a explora, în sens analitic, eroul lui George Călinescu. Imaginația nu alege tușeurile în virtutea plăcerii. Este pusă să reconstituie personajul lui Călinescu în felul în care lucrează imaginația științifică: imaginație constrânsă, condiționată prin raportare la realitate.
Mariana Celac a fost impresionată de cartea lui George Călinescu, pe care a citit-o în perioada formării. Dacă ne uităm și la alte texte ale Marianei Celac, publicate în reviste, unele în Secolul 21, regăsim un anumit fel de-a vorbi despre București, despre arhitectură, despre spațiul interior al locuirii. Este un tip de narațiune pe care o recunoaștem și în cartea lui George Călinescu. Cred că a existat o fuziune între discursul literar din Bietul Ioanide și discursul interior al arhitectei, ajunsă la finalul construcției intelectuale prin cartea pe care o avem în față.
Comparând Bietul Ioanide, Scrinul negru și textul Marianei Celac, percepem, în felul în care ea explorează personajul realizat de Călinescu, specificul gândirii unui om de știință. Personajul Marianei Celac crește din personajul literar, conectându-l la lumea reală.
Acest tip de lectură pune în evidență personalitatea intelectuală a Marianei Celac. O personalitate multiplă, la care dimensiunea artistică a fost foarte strâns legată de personalitatea ei de om de știință ajuns la dexterități tehnice, sensibil la matematică. Mariana Celac a urmat cursuri de matematică, a stat între matematicieni, a aparținut unei lumi devotate actului cunoașterii. Frumosul poate fi perceput prin cunoaștere, iar cunoașterea este recognoscibilă prin frumos. Mariana Celac este parte a unei generații intelectuale din care i-aș mai numi pe Mihai Botez, soțul ei, pe Solomon Marcus.
Mariana a aparținut grupului de cunoscători care, începând cu anii 1960, continuând în anii 1970, 1980, erau pasionați de rapoartele „Clubului de la Roma”, de descoperiri intelectuale majore din matematică (teoria catastrofelor, teoria sistemelor, a fractalilor etc.). Aceste construcții epocale s-au desfășurat în perioada în care cei numiți se aflau la apogeul creației lor. Am numit trei dintre ei, sunt și alții. Sunt și Moisil, și Onicescu. Pare-se că nu am perceput această categorie intelectuală cum era, o comunitate. La noi s-a tot scris despre diferite „Școli”… Nu se compară spiritul și performanța acelor confrerii pe care nu le mai numesc, cu deschiderea spre universalism, spre cosmopolitism, cu performanța pe care le asigură cunoașterea autentică și sensibilitatea artistică educată. Aceste atribute îmi par a fi legate intim de realitatea intelectuală a Marianei Celac și a comunității pe care am numit-o, de care ea a aparținut.
Noi nu facem eforturile monografice necesare pentru a valorifica istoria modului în care comunitatea fastuoasă a „cunoscătorilor” a câștigat libertatea intelectuală și interioară. M-am referit la matematicienii care erau și mari oameni de cultură. Nu sunt singurii care au reușit să iasă din chinga vremurilor urâte prin personalități puternice, creatoare și modelatoare. Mă gândesc, de exemplu, la comunitatea medicilor, la marile ei personalități. Avem șansa de-a avea alături de noi o personalitate de o asemenea splendoare ființială, cum este domnul Ion Vianu. Este o bucurie să treci prin viață alături de oameni unici în felul lor, cărora le poți contempla existența, nu doar citindu-i. Mă bucur mult că domnul Ion Vianu este printre noi.
ANA-MARIA ZAHARIADE
Mariana a fost tot timpul
cu un pas înainte!
Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera a apărut în viața mea aproape întâmplător, căutând altceva, cu doi ani mai târziu decât fusese publicată prima lui parte în Secolul 21, 4/2005. A fost o revelație, care mi-a încântat o dimineață ploioasă de duminică; și, de atunci înainte, toate momentele de reflecție asupra arhitectului român. Am sunat-o pe Mariana imediat ce am închis cartea, iar ea mi-a spus atunci că-și va face timp și pentru continuare. Ceea ce a și făcut!
Mă întrebam astă-noapte de ce m-a atras atât de tare acest text, mai departe de calitatea și originalitatea literară, despre care nu pot vorbi cum se cuvine, mai departe de o temă legată de meseria mea? Despre aceasta sunt cele câteva rânduri pe care le-am scris în grabă dimineața și pe care le voi citi, deși e cam mult vorba despre mine; iar aceasta poate părea chiar necuviincios, dacă n-ar fi vorba despre emoția în fața cărții Marianei; poate chiar despre un dialog cu ea… Pentru că am senzația – poate prezumpțioasă, lucru pentru care cer iertare – că există ceva afin între ceea ce a făcut-o pe Mariana să scrie biografia lui Ioanide și felul în care am trăit eu citirea cărții.
O sumă de coincidențe mă împing către acest joc al paralelismelor: arhitecte, amândouă am trăit consistent și proiectarea sub comunism, și răsturnarea de după 1989, pe amândouă ne-a pasionat istoria arhitecturii… este posibil să le fi trăit relativ asemănător… Dar este un joc în care Mariana a fost mereu cu un pas înainte și mai intensă.
De ce m-a atras atât de tare cartea Marianei ?
MAI ÎNTÂI,
sigur a fost o nostalgie pentru cărțile lui Călinescu din biblioteca de acasă. Fie spus între paranteze – ca o coincidență minoră, totuși o coincidență –, actuala mea bibliotecă este, din cea mai pură întâmplare, copia bibliotecii Marianei, cea venită pe calea unui aventuros refugiu din Rusia. Îmi plăcea să învăț la română după istoria lui (relativ interzisă la acea vreme); îmi era aproape sensul pe care-l dăduse Timbru-lui lui Ion Barbu (din Principii de estetică)… L-am iubit și ca romancier. Bietul Ioanide era printre nu multele romane românești din liceu care îmi spuneau cu adevărat ceva și sigur nu pentru că Ioanide era arhitect – la acea vreme eram sigură că mă voi face medic.
Ca studentă la arhitectură, profesorul Titus Mocanu (pentru care Călinescu era o nulitate) nu a reușit să mi-l scoată din suflet, dar am trăit un soi de nedumerire dezamăgită când i-am citit rândurile despre arhitectură dintr-o plachetă care apăruse pe atunci; n-o mai găsesc, dar și Mariana o pomenește. Hrănită cum eram cu modernism, nu am văzut în ele decât frustrarea lui Călinescu, de „arhitect ratat”, iar încercările lui clasiciste stângace mi s-au părut neinteresant de învechite. Nu mă îndoiesc că și Mariana a trecut prin același entuziasm modernist, dar pare să fi văzut mai mult în schițele lui Călinescu.
AU TRECUT ANII,
în care eu am avut șansa să nu trebuiască să lucrez mult într-un institut de proiectare. Mariana a trăit mult mai aproape și mai prelung noua condiție. Poate odată cu vârsta, poate odată cu postmodernitatea, entuziasmul meu categoric s-a îmblânzit. Iar anii 1980 și toată demența ieftin clasicizantă a lui Ceaușescu nu puteau să nu ridice serioase întrebări față de arhitectura clasică.
Nu știu deloc cum a trăit Mariana aceste momente de schimbare în arhitectură, pentru că nu ne prea intersectam pe atunci, dar fără îndoială le-a trăit cu mai mare gravitate. S-a văzut mai târziu, în răstimpul scurt în care a fost redactor la revista Arhitectura de după 1989.
DUPĂ REVOLUȚIE,
am început să ne intersectăm, în jurul lui Alecu Beldiman, în reconstrucția profesiunii. Mariana era mereu prezentă în acea reconstrucție, în timp ce eu (datorită prietenului Nicolae Lascu, mai ales) îi descopeream pe moderniștii români – prezențe arhitecturale încă prea puțin prezente în istoria arhitecturii: Horia Creangă, Marcel Iancu, G.M. Cantacuzino.
Ceea ce contează în acest moment este că, datorită lor, trăiam tot mai intens viața arhitecturală a perioadei interbelice. Găsindu-mă, în anii 1990, cu proiectele în față, cu numele și micile istorii ale proprietarilor, cu datele care se adunau tot mai multe, încercam să reconstitui pentru mine viața perioadei, mai degrabă din nevoia de a o reparcurge alături de acei arhitecți. Atunci abia, recitit, Bietul Ioanide a prins alte semnificații.
Când i-am povestit Marianei, mi-a spus într-o doară și vag amuzată că se tot gândește să scrie „viața arhitectului Ioanide”.
Câțiva ani mai târziu, m-am încumetat să pătrund în arhitectura perioadei comuniste – cu mare teamă! Viața arhitecților sub comunism a fost, pentru mine, o probă emoțională dură, care schimba atmosfera profesională interbelică în care plonjasem cu oarecare nesaț (și pe care o și înfrumusețam, desigur), cu cea a institutelor de proiectare, închistată, amputantă, uneori minor-eroică, de fapt frustrantă și duplicitară. Atunci abia am citit Scrinul negru.
Pe acest fond, în acea duminică ploioasă din 2007, am citit prima parte a Arhitectului B. Ioanide. Viața și opera.
Mi-e greu să cred că Mariana nu a trecut printr-o chimie interioară oarecum asemănătoare pentru a-l compune pe arhitectul B. Ioanide, chiar dacă firul vieții ei personale e diferit; și mult mai dramatic.
Arhitectul B. Ioanide mi-a suprapus toate aceste trăiri – pentru că despre experiențe trăite e vorba până la urmă, fie ele estetice sau intelectuale – și nenumăratele lor realități, prezente, trecute, obiective, imaginare, literare, arhitecturale, umane…
Realitatea narațiunii romanelor se suprapunea în oglindă cu cea istorică – pe care o tot (re)descopeream, o puneam cap la cap din documente și amintiri și încercam s-o geometrizez cumva: peste ceea ce știam că fusese trăit în jurul meu după război; peste istoria arhitecturii perioadei moderne în România și aiurea; precum și peste personalitatea lui Călinescu, convocată de Mariana în chip de prim biograf.
Dar în asta stă bogăția cărții Marianei. Și unicitatea ei!
B.Ioanide e, de fapt, decantarea multor arhitecți români. Sigur, aspirația spre clasicitate – ceva ce arhitecților români le-a lipsit din tradiția constructivă – trimite adesea spre George Matei Cantacuzino. Dar nostalgia monumentalității, automat asociată limbajului clasic (și aici Mariana are un interesant articol, de prin anii 1990), nostalgia unei monumentalități menite să confere prestigiu (indiferent cât de legitim sau nu) aparține majorității arhitecților români moderni, oricât ar părea de paradoxal. O nostalgie căreia „perioada stalinistă” părea să-i fi deschis o șansă. Cu amărăciune fie spus, Ceaușescu – o a doua. Ambele la fel de specioase. Ambele răspunzând grotesc amăgitoarei utopii și ambiției lui B. Ioanide. Ce ironie tristă!
Modelele lui Ioanide sunt multiple și multiplicabile, primul fiind Călinescu însuși cu frustrările lui de arhitect neîmplinit, ceea ce l-a și făcut, probabil, să surprindă atât de bine această trăsătură care trăiește în arhitectul român. Dar foarte mulți arhitecți și foarte multe impresii de arhitectură s-au amestecat sub creionul Marianei, pentru a-i da naștere lui B. Ioanide și operei sale.
Mă tot gândesc mereu la plăcerea Marianei de a căuta arhitecții și arhitecturile din conturul B. Ioanide. Nu mă refer la cercetarea istorică propriu-zisă (care îi plăcea, știu), ci la experiența trăită, în primul rând artistică, de căutare a analogiilor; poate un act empatic. Era un joc în care intrase – la început poate numai din curiozitate –, apoi din ce în ce mai reflexiv, cu mare poezie, cu fantezie, dar și cu toată luciditatea critică. Ba chiar și cu un anume amuzament. Toate o caracterizează pe biografa lui B. Ioanide.
Jocul ei era aproape situaționist. Descoperea prin experiență directă, rătăcind prin oraș (poate prin orașe) și prin istoria arhitecturii. Retrăia, afectiv și intelectual, ipoteze, ipostaze creatoare, imaginar posibil, ambiții, bucurii și tristeți, pe care le punea împreună în ciudata viață în care-l aruncase istoria pe „genericul” Ioanide. Așa cum îl aruncase, de altfel, și pe George Călinescu, pe care Mariana îl retrăia laolaltă cu Ioanide.
Iar toate aceste experiențe, sugestii și aluviuni intelectuale se amestecă între ele în construcția literară a acestei cărți unice, roman și eseu – cum a spus domnul Ion Vianu –, dar și introspecție profesională.
Ca să dau un mic exemplu, mă folosesc de nota 15 din Anexa 1, „Portofoliul lui Ioanide”:
1937-38 „Imobilul” Valsam (botezat astfel pentru uzul textului de faţă) are o excepțională scară de piatră fără balustradă, care conduce la living-ul de la etaj, tavanele sprijinite pe grinzi foarte late de stejar, „mobile specifice fixate în pereţi” şi o sufragerie cu boaserie pe toată suprafaţa pereţilor, o masă imensă de stejar şi uriaşe oglinzi. Momentul realizării şi câteva soluții, unele suficient de speciale, cum ar fi living-ul plasat la etaj, par a sugera un model real: vila Veturia Goga din Intrarea Armaşului. Această vilă fusese comandată arhitectului Horia Creangă de Octavian Goga şi terminată în 1937. Dialogul cu soţia comanditarului, notează A.M. Zahariade (studiul despre Horia Creangă, catalogul expoziţiei aniversare din 1991) s-a dovedit atât de dificil, încât arhitectul va lăsa proiectul şi şantierul în grija colaboratorului său N. Nedelescu. Dincolo de faţada convenţională, evident italienizantă şi vag romantică a vilei, mâna lui Horia Creangă se citeşte în rezolvări spectaculoase în plan şi în mânuirea inspirată a volumelor la interior. Aşa cum este, casa avea suficiente date să trezească simpatia lui G. Călinescu, pentru a-i atribui lui Ioanide virtuala ei paternitate.
Cât despre consonanţa (mai ales în planimetrie) care apropie vila Goga de „caseale Fogaccia” (Piacentini, 1922-1929), suntem pe terenul unor speculaţiil ce trebuie luate cu maximă prudență. Avem de-a face aici cu Horia Creangă, un arhitect de primă mărime, aşa că o influenţă, eventual un împrumut explicit, par mai curând improbabile.
Mă tot întreb dacă Mariana a vizitat casa. Nu știu cum ar fi reușit; în 1991, când am scris despre ea frustrant de schematic pentru catalogul expoziției, era încă exclusiv rezervată corpului diplomatic. Dacă nu a vizitat-o, atunci și-a imaginat-o cu o incredibilă acuratețe. Pot s-o confirm pentru că am vizitat-o acum aproape un an.
Cum spuneam, Mariana a fost tot timpul cu un pas înainte!
ADINA KENEREȘ
Construcția lumii ca spațiu
Am iubit-o pe Mariana foarte mult. Cu ea, aproape că închei un șir de amoruri îmbibate de stimă, de oameni majori în viața mea pe care i-am pierdut în ultima vreme și aproape că nu mai suport. Adică mă apropii de limita tolerabilă. Dar am să încerc să fiu rațională și să spun lucruri, vreau să sper utile, venind din perspectiva unui om plin de litere. Eu nu sunt arhitect, eu sunt cu literele.
Bogdan (Lefter) a avut o dreptate de oțel, minunându-se de câte feluri de oameni sunt aici, din câte orizonturi vin ei. Pentru că Mariana reușea ceva extraordinar: a reușit să mă fascineze!
Noi nu semănăm anatomic (în ghilimele, să zicem așa) deloc : nici familie, nici educație, nici formare profesională, nici activitate, nici destin; nu semănăm cu nimic. Nimic, nimic! Fiziologic în schimb, interior, procesele care făceau din ea, ca și din mine, o obsesională, erau cam aceleași. Așa că eu aveam de împărțit o mare „pâine” culturală în care încăpeau toate artele, în care încăpea multă istorie, încăpea interes și aplicație pentru științe exacte până la un punct. Dar și gastronomie, dar și plimbări pe stradă, dar și cântări, dar și viața însăși. Doar că mie mi-a devenit evident și extraordinar de atracțios faptul că la ea (cred că din junețe devreme, din câte am putut să înțeleg), fluviile de percepții, senzații, informații se organizau încet, încet, intern; element cu element (în care ea ținea o mare ordine), într-un soi de construcție a lumii ca spațiu. Ce a spus, într-adevăr, în filmul cu pricina a rezonat și în discuții de-ale noastre. Spațiul era esențial. Vedea lumea ca spațiu și spațiul definit de repere, evident, era marcat de obiecte. Obiectele sunt monumente. Dar și oamenii sunt un fel de monumente. Ideea fiind că nimic din ceea ce puteai împărți cu ea, comunica, (lucru de care te puteai bucura împreună) nu putea să aibă altă patină decât cea a arhitecturii, a urbanismului, a spațiului, atât! Totul, până la urmă, printr-o transmutație nebunească, o alchimie absolută, ducea într-un fel sau altul aici. Și organizarea asta, internă, i-a dat devreme (după mine) și o coerență extraordinară, o conștiință de sine devreme.
A luat poziție politică sau civică, un lucru natural pentru ea. Pentru că era un om care se asuma în primul rând pe sine. Și asta s-a întâmplat devreme. S-a călit, s-a zidit, s-a plumbuit în acest fel de-a fi.
Mărturisesc că eu am avut un șoc dramatic când am primit cartea cu dedicație (Mariana trăia). Reacția a fost: (Aah!). Adică: așa ceva! Marele arhitect alb care-și lasă amprenta compasului singur pe coperta unu; în ecou, pe coperta a patra, într-un fluu, cu secera și ciocanul pe el. Păi, știam ce e înăuntru. Adică, era o carte gata citită, da? Și o carte fioroasă. S-a apucat să ne spună această poveste. Ce poveste poate să ne spună ea, decât arhitectura în nenorocita epocă modernă prin care am trait, și asta e ultima ei carte. Și mi-am pus mâna la inimă, da? Cred că dacă m-aș duce acasă și m-aș apuca să-mi scriu testamentul la vedere, soțul meu, care s-ar uita pe monitor, ar zice: „Eah, ce … o fâță! Înca un capriț!” Dar, dacă ar vedea că am început să scriu povestea bunicului meu, ar zice: „Aoleu, nu e a bună!”
Deci, nu era a bună deloc. Am deschis cartea, carte de arhitect, pentru arhitecți, unde e vorba de arhitecți, și cu fotografiile senzaționale ale domnului Király. Nu ne-am cunoscut până acum, dar sunt datoare să vă felicit din inimă (care nici nu sunt fotografii, sunt cărți fiecare. Sunt toate, fiecare în parte, un fel de… viața lui B. Ioanide). Nu că se potrivesc. E vorba despre același lucru. Adică aceiași oameni, același oraș, aceleași sentimente lipite, suprapuse, dar care numai dimpreună dau consistența și sentimentul consistenței vieții noastre aici, într-un spațiu pe care-l delimitează fotografic absolut extraordinar.
Să vă spun că nici eu nu cred că este un roman. Mă rog, în termeni vagi îl putem folosi la orice oră, nu se supără nimeni. Dar, senzațional în privința consecvenței Marianei cu sine și adresarea ei publică, mie mi se pare faptul că absolut toate textele pe care le-am văzut până acuma sunt texte de revistă, de catalog; un omagiu scris la un moment dat, un necrolog, un memorial de călătorie. Toate sunt la fel. La fel, în ghilimele. Adică, toate au aceeași marcă stilistică; e, de fapt, modul ei de a înțelege scrisul. Or, nu am văzut până acum nici un sfert de pagină de încercare de-a face ficțiune, în sensul propriu al cuvântului. Adică de a crea iluzie romanescă. I se părea suficientă arta arhitecturii. Nu cred că și-a propus vreodată să concureze la categoria artă literară. Era, în schimb, un literat desăvârșit, în sensul că se putea exprima cu mijloace alese și cântărite, conform temperamentului, caracterului și personalității ei. Ce înseamnă asta? Înseamnă că orice citiți de Mariana are o amplitudine, o deschidere lexicală gigantică. Vedeți acolo răsunând limba română de la 1800, de la 1920, dar fără să pară vechi, adică arhaisme. Vedeți și vocabular modern și vedeți defilând și neologisme, dar nimic nu e nelalocul lui, obsesia deplină fiind pentru exactitatea termenului, adică proprietatea termenului. Că e tehnic, că e familiar, că e din registrul civil oarecare, el este întotdeauna cel care trebuie să fie. Nu este pe lângă, nu sunt aproximații. Nu deraiem, nu deviem niciodată.
Stilistic vorbind, registrul este simplu de tot. Pentru că nu interesa efectul literar, nu interesa efectul de stil. Interesau judecata și transmiterea informției. Deci n-avem farandole literare, nici mari manipulări, mari manevre de stări de spirit. Avem ironii din când în când, avem un pic de umor, dar totul e un pic, pentru că ea are lucruri severe și sobre de spus. Acelea sunt scoase în relief. Cadență simplă și punctuație simplă. Așa e concepută și cartea asta. […]