Vladimir TISMANEANU – O lume disparuta: “Familia” intelectualilor din New York

 

Astazi, cånd viata intelectuala americana este extrem de diversificata, raspåndita in sute de campusuri, iar dezbaterile de idei au fost inlocuite in mare masura prin show-uri ultramediatizate, publicatii precum Partisan Review sau Commentary, care dadeau tonul acestor confruntari in urma cu cåteva decenii, au devenit mituri culturale. Este greu sa ne imaginam centralitatea acestor forumuri spirituale, extraordinarul lor impact asupra noilor generatii intelectuale. Liberalismul anticomunist, cultivarea avangardei artistice, ostilitatea constanta in raport cu orice filistinism estetic, o deschidere vibranta spre valorile culturale ale Europei, o preocupare aproape obsesiva de a incuraja inovatia, acestea au fost orientarile care au dat coerenta demersului intelectualilor new yorkezi. Ei au devenit o familie nu pentru ca locuiau in acelasi oras (adeseori nu era cazul), sau pentru ca ar fi fost inruditi unii cu altii (ceea ce s-a intåmplat nu o data). Ceea ce-i unea era impartasirea unei culturi comune, un set de valori politice, etice si estetice devenite cu timpul substanta insasi a culturii de elita americane. Sfåsierile petrecute in acest grup, rupturile si framåntarile legate de diverse evenimente politice sau culturale sunt discutate cu impresionanta sinceritate intr-o carte marcata de nostalgie, melancolie, dar si de o intensa pasiune a ideilor politice, care a aparut recent la editura Free Press sub semnatura lui Norman Podhoretz. Recenzata in mai toate publicatiile importante americane, aceasta colectie de portrete intelectuale se refera la cåteva dintre personalitatile de vårf a ceea ce comentatorul politic Murray Kempton a definit cåndva drept Žthe Familyª, anume grupul de eseisti, romancieri, critici literari, poeti, filosofi, sociologi si politologi ai intelectualilor din New York. Nu este vorba de o autobiografie a celui care a fost cåndva deopotriva aclamat si detestat drept ideolog al neoconservatorismului, entuziastul sustinator al lui Ronald Reagan in ofensiva impotriva ŽImperiului rauluiª. A facut-o in urma cu doua decenii, in mult discutatul volum Breaking Ranks (Rupånd råndurile). Volumul Ex-Friends (Fosti prieteni) ii ofera acum lui Podhoretz sansa de a reconsidera propriile optiuni politice si intelectuale, inclusiv rupturile cu cåtiva din cei mai apropiati amici, referindu-se la relatiile sale cu Allen Ginsberg, Lionel si Diana Trilling, Hannah Arendt, Norman Mailer si Lillian Hellman. Nu este vorba nicidecum de o noua reglare de conturi. Dimpotriva, tonul lui Podhoretz in aceasta noua carte este unul de impacare cu sine, temutul polemist permitåndu-si chiar sa sfideze opinii curente si sa scrie rånduri impregnate de simpatie umana pentru o persoana precum Lillian Hellman, cunoscuta pentru nedezmintita ei solidaritate cu miscarile si ideile de sorginte stalinista. Fireste, nu este vorba de iertare. Dimpotriva, ceea ce face Podhoretz este un continuu exercitiu de memorie, o repunctare a acelor situatii si conflicte care au dus la marile dezbateri si fragmentari din clanul intelectualilor new yorkezi in perioada razboiului din Vietnam si a ascensiunii Noii Stångi.

Cåteva cuvinte despre autor: critic literar remarcabil, discipol favorit al lui Lionel Trilling, celebrul profesor de literatura de la Columbia University, Podhoretz si-a inceput cariera ca liberal anticomunist. Editor timp de peste trei decenii al extrem de influentului lunar Commentary, el a avut propriile sale momente de idila cu stånga radicala, in special la inceputul anilor í60. Ulterior, pe masura ce radicalismul de stånga si ceea ce s-a numit Žanti-anticomunismulª deveneau tot mai agresive in viata politica si academica americana s-a produs virajul lui Podhoretz catre ideologia conservatoare. |mpreuna cu o serie de gånditori faimosi precum Irving Kristol, Gertrude Himmlefarb, Jeane Kirkpatrick, sau Nathan Glazer, directorul lui Commentary a jucat un rol esential in configurarea strategiei de reconstructie intelectuala si politica numita neoconservatorism. |ntre altele, aceasta a constat in abandonarea pozitiei radical critice la adresa economiei de piata si a societatii americane in genere. Cum scrie in recentul volum, aceasta indepartare de traditiile ŽFamilieiª prin respingerea oricarei viziuni apocaliptic-revolutionare si imbratisarea valorilor conservatoare a dus la ruinarea unor prietenii ce pareau inalterabile: ŽAtunci cånd am pierdut credinta in invataturile si practicile Ñbisericiiì radicale (sau, folosind confuza desemnare actuala, Ñliberalaì), am pierdut toti prietenii pe care mi-i facusem in perioada de devotat partener de dialog. Ma priveau acum ca pe un primejdios eretic, ceea ce si eram probabil din punctul lor de vedere, iar eu, la råndul meu, ii consideram un pericol pentru existenta a tot ceea ce-mi era drag ñ ceea ce ei chiar erau, si continua sa fieª.

Am avut ocazia sa-l cunosc personal pe Norman Podhoretz in 1983, cånd, tånar intelectual est-european ajuns in America, visam sa ma apropii de cercurile legendare din jurul lui Commentary, Partisan Review, Dissent, sau New York Review of Books. L-am vizitat pe editorul lui Commentary cu care am purtat o lunga discutie despre destinul radicalismului utopic in acest veac. Am observat atunci interesul sau pentru experienta revoltei si a disidentei in Europa de Est, convingerea lui Podhoretz ca politica si literatura nu pot fi separate atunci cånd in joc este libertatea umana. Ulterior, am citit superba colectie de eseuri The Bloody Crossroads (Rascrucile insångerate), consacrata raporturilor dintre estetic si politic in secolul douazeci. Citind recentul sau volum, pot intelege de ce Pothoretz s-a rupt de ŽFamilieª: pentru el, nimic nu a fost si nu este mai grav in acest secol decåt frivolitatea morala. Chiar daca am serioase rezerve fata de unele din afirmatiile sale, in special cele legate de Hannah Arendt, nu pot decåt sa pretuiesc onestitatea marturisirilor lui Podhoretz. Regretul sau pentru destramarea ŽFamilieiª nu umbreste incisivitatea criticii pe care o face unor optiuni care, in chipuri dintre cele mai inselatoare, s-au reincarnat in noile mitologii ale Žcorectitudinii politiceª si ale relativismului etic post-modern.

*

Intelectualii din New York dupa Razboiul Rece

Expresie a unei nostalgii nemarturisite pentru era cånd ideologiile contau iar taberele culturale erau clar delimitate, tema intelectualilor din New York continua sa genereze importante analize critice. |ntre acestea, as aminti nu putine teze de doctorat despre asemenea figuri precum Lionel Trilling, Edmund Wilson, Hannah Arendt, Philip Rahv, Dwight Macdonald, si lista ar putea continua. Nathan Glazer, celebrul sociolog al educatiei de la Harvard publica un articol incitant despre sfårsitul meritocratiei in The New Republic de la inceputul lunii septembrie 1999. Daniel Bell a republicat, cu o noua prefata, cartea sa clasica despre Contradictiile culturale ale capitalismului. A fost realizat si un film documentar in care personajele intrate in mit ale lumii intelectualilor new yorkezi Irving Howe, Daniel Bell, Irving Kristol, Daniel Patrick Moynihan apar aievea, rememorånd aprigele polemici ale deceniilor patru, cinci si sase.

Cartea lui Hilton Kramer The Twilight of the Intellectuals: Culture and Politics in the Era of the Cold War (Amurgul intelectualilor ñ Cultura si politica in era razboiului rece), aparuta in 1999 la Editura Ivan Dee, surprinde acut, uneori chiar idiosincratic, polemicile de odinioara, mizele etice majore care au marcat evolutia (si apoi destramarea) directiei pe care o putem numi a liberalismului anticomunist american. Pentru ca aceasta a fost, cred eu, principala contributie in planul ideilor politice si culturale a intelectualilor new yorkezi (ŽFamiliaª din care faceau parte, påna la nesfårsitele confruntari de dupa 1960, gånditorii amintiti, dar si altii, precum William Philips, Diana Trilling, Mary McCarthy, sau celebrii critici literari Irving Howe si Alfred Kazin). Demascarea ipocriziei tovarasilor de drum gen Lillian Hellman ii prilejuieste lui Kramer o reafirmare a crezului neclintit liberal si antistalinist al grupului din care a facut si el parte. Fostul cronicar de arta de la New York Times, actualmente editor al influentului trimestrial The New Criterion, Kramer este cunoscut ca un excelent critic cultural. Cartea sa despre Epoca avangardei (The Age of the Avantgarde) ramåne un text de referinta esential pentru literatura dedicata modernitatii in arta (mai ales in legatura cu expresionismul abstract, initial respins de establishmentul estetic american insa aparat de intelectualii din New York, in special de formidabilii critici Clement Greenberg si Harold Rosenberg). Kramer puncteaza temele centrale din istoria acestui grup, deopotriva omogen si eterogen, solidar in optiunea antitotalitara, insa extrem de divers in atitudinile concrete legate de dinamica vietii spirituale si politice americane. Apare astfel cåt se poate de clar rolul de mentor jucat de Lionel Trilling, distinsul profesor de literatura de la Columbia University, in raport cu mai tinerii Kramer sau Podhoretz. Neoconservatorismul, acel demers ilustrat mai ales de interventiile teoretice ale unor Podhoretz si Irving Kristol, isi afla radacinile in conceptia lui Trilling despre natura imaginatiei liberale si despre ceea ce el numea the adversary culture (cultura opozitionista). Meritul central al intelectualilor new yorkezi este de a fi desfasurat o batalie continua impotriva celor care nutreau iluzii asupra totalitarismului comunist. Tocmai pentru ca veneau de la stånga, si poate tocmai pentru ca facusera din antifascism un element cheie al viziunii lor politice, editorii si colaboratorii unor asemenea publicatii precum Partisan Review si Commentary nu au acceptat nici o forma de compromis cu infamia stalinista. Multi dintre ei au rezistat valului demolator al revoltei contraculturii, detectånd ispite leniniste in discursul anti-status quo al Noii Stångi. Portretul unui filosof precum Sidney Hook, poate cel mai avizat exeget al marxismului din America acestui veac, ii permite lui Kramer sa releve complexitatea pariului intelectual al acestui grup: pe de o parte, Hook s-a mentinut pe pozitiile unui socialism democratic, pe de alta, el a fost flagelul filistinismului colaborationist al unei stångi uneori mioape, alteori de-a dreptul duplicitare. Contrapartea cultivarii radicalismului estetic a simbolizat-o pentru intelectualii din New York rezerva consecventa in raport cu feluritele intruchipari ale utopismului radical in politica acestui secol.

Sfårsitul razboiului rece, scrie Kramer, este in fond finalul ideii si practicii socialiste de inspiratie marxista, nu insa si al mirajelor si miturilor in care se complac fostii adepti ai contraculturii. Tot astfel, ascensiunea multiculturalismului si unui tip de relativism cultural deghizat in retorica post-modernismului, definesc o reactie ultragiata impotriva modernitatii politice si estetice. Aici mi-as permite sa amendez putin teza lui Kramer (in multe privinte convergenta cu ideile unui Leszek Kolakowski, citat de Kramer in chip aprobativ in raport cu falimentul religiei seculare marxiste): am in vedere necesitatea de a distinge intre postmodernism ca ideologie relativizanta, si o viziune filosofica profunda care raspunde crizei modernitatii tårzii, recunoscånd prabusirea sistemelor ideatice universaliste si atotinglobante. Mai mult, cum demonstreaza profesorul Jeffrey Goldfarb de la New School University in recenta sa carte Civility and Subversion (Cambridge University Press, 1999), intelectualul public nu dispare din treburile cetatii fara a lasa in urma riscul extinctiei civilitatii. Prezenta vocilor critice in dezbaterea despre binele comun este asadar indispensabila functionarii pluralismului politic si cultural. Pamfletar redutabil, manevrånd abil adjectivul vitriolic, Kramer este cel mai convingator atunci cånd persifleaza stånga salonarda, pe cei numiti de Tom Wolfe radicalii sic, aventurierii ideilor pentru care realitatea concentrationara stalinista nu era decåt o nascocire propagandistica a unui Occident decadent. Mi se pare insa indoielnica pozitia sa, care priveste cu nejustificata suspiciune statutul insusi al intelectualului public. La urma urmei, chiar el, scriind aceste eseuri amar-vituperante, se situeaza exact pe pozitia pe care o ironizeaza in raport cu rivalii sai din tabara stångii liberale.

La ora cånd scriu aceste rånduri, dupa razboiul din Kosovo, departajarile ideologice conventionale apar teribil de desuete. Sfårsitul razboiului rece a suprimat rigidele bariere intre intelectuali ce pareau cåndva pe veci ostili unii altora. Susan Sontag de pilda, numita de Kramer o ŽPassionaria a stiluluiª, a semnat impreuna cu Norman Podhoretz, Zbigniew Brzezinski, Jeane Kirkpatrick si Leon Wieseltier apelul pentru trimiterea de trupe terestre in Kosovo. Cu alte cuvinte, crepuscului intelectualilor inseamna de fapt declinul unei tematici culturale si aparitia altora, direct legate de drepturile omului si rolul democratiilor liberale in lupta impotriva noilor sau mai putin noilor tribalisme si fundamentalisme despotice.

Washington, DC

26 septembrie 1999

Share This Post