Domnule Lovinescu,[1]
Se dezbate de câtva timp în periodicele româneşti, care militează pentru atitudini, o problemă de supremă importanţă şi gravitate, sub semnul crizei care a mai bântuit în trecut, aproape în aceleaşi limite, deşi părea că fericite soluţii de acum câteva decenii nu vor mai putea fi tăgăduite. Problema intrată în discuţii aprinse şi purtate cu amploarea ce dă măsura însăşi a crizei, e aceea a sensului în care trebuie îndreptată tânăra noastră cultură, nevoită de împrejurările istorice să treacă peste veacurile de evoluţie ale culturilor apusene şi să-şi cucerească în cea mai mare grabă nivelul la care calităţile rasei o îndreptăţesc. Această problemă, atât de vast cuprinzătoare şi cu repercursiuni de o profunzime psihologică nebănuită, ţine de aproape de acea gălăgioasă dezbatere a actualităţii lui Maiorescu, discuţie de ultimă oră în jurul „întoarcerii la Maiorescu“ şi care şi-a aflat justa tonalitate în punerile la punct ale condeielor critice contemporane, dintre care cel mai autorizat – prin opera şi prin personalitatea ce îl garanta – fiind al Domniei Voastre însuşi.
Desigur, a fost firesc în faza juvenilă a culturii române, fază care a acoperit prima jumătate a secolului trecut, să se fundeze totul pe naţionalismul romantic, datorită căruia am început să scriem româneşte şi să ne cunoaştem prin istoria şi prin sensibilitatea noastră proprie, oricât de neîmplinită ar fi cea dintâi şi oricât de primitivă cea de a doua. Era firesc, pentru o literatură fără trecut clasic, să pornească de la poezia populară, care deşi o creaţie minoră şi în cea mai mare parte de interes etnografic, reprezenta totuşi un izvor cert pentru marile posibilităţi viitoare, menite să depăşească acele forme primordiale, până la completa detaşate a tiparelor culte. Exemplele istorice ne arată că o cultură majoră începe acolo unde formele colective şi nediferenţiate sunt înlocuite cu o creaţie eliberată din magma comună şi strict individuală a personalităţii.
Inteligenţa clară şi bunul gust al lui Titu Maiorescu au deschis pentru cultura română porţile prin care se intră în domeniul tranşant al disociaţiilor dintre valori. Dacă trezirea culturii noastre a coincis cu aceea a vieţii politice şi naţionale, dintr-o adevărată letargie istorică şi pe pragul unei Europe de milenară tradiţie spirituală, şi dacă în această perioadă de început era explicabilă confuzia între planurile politice şi cele de cultură, dacă aceasta din urmă a fost atunci nevoită să suporte rolul ingrat de slujnică a politicei – perioada cea nouă de adevărată expresie a calităţilor creatoare româneşti se năştea doar în clipa când formele culturii s-au liberat din jugul atât de incomod al intereselor exterioare şi efemere ale momentului. Fiindcă ceea ce e permanent şi depăşeşte caducitatea intereselor politice este cultura, străbătută de fiorul eternităţii, supravieţuitoare dincolo de construcţiile oportune ale organizării sociale, care prin însuşi caracterul lor sunt ameninţate de la o zi la alta să îmbrace un aer desuet. Ideea politică şi ideea naţională au o bază şi o expresie eminamente socială, pe care ideea de cultură, deşi le corespunde în măsura în care e contingentă factorilor de civilizaţie, rămâne totuşi legată, în ce are ea suprem şi esenţial, de omul ca individualitate şi ca personalitate. Cele dintâi supun pe om sistemului de încadrare, aceasta fiind funcţia lor intimă şi categorică, în vreme ce creaţia de cultură înseamnă act de liberare şi de afirmare a personalităţii. Şi, tocmai fiindcă e mai personal, actul de creaţie spirituală convine unui cerc de receptare şi asimilare mult mai larg, fiindcă răsfrânge ceea ce e mai general, ideea pură a umanităţii.
Iată de ce opera unui Platon, unui Goethe sau unui Rodin reprezintă un bun de umanitate şi nu se perimează; ea nu are însemnătate în măsura momentului şi locului când a fost realizată, ci mai ales atât cât constituie expresia umanităţii creatoare.
În cultura română, această concepţie de libertate spirituală, neîngrădită de nici un formalism exterior, corespondent al unor interese de ordin naţional, moral sau politic, a fost întronată cu o energie limpezită în inteligenţă de Titu Maiorescu, întemeietorul criticii literare româneşti pe ideea estetică.
Domnule Lovinescu,
Acei care Vă scriu această scrisoare au, în ocupaţia lor intelectuală, ca obiectiv, studiul estetic sau aplicat fenomenului artistic şi cu specialitate în literatură. Iată de ce rândurile ce vor urma se vor referi îndeosebi la opera literară, deşi într-o atare discuţie e angajată întreaga problemă artistică şi – mai departe – fenomenul culturii.
Cu superba lui intelectualitate, susţinută de inteligenţă, de un bun gust care fără a fi prea rafinat opera cu justeţe în judecăţile estetice, şi de o ascuţită putere de discernământ, Titu Maiorescu a formulat în critica sa literară disocierea valorii estetice de celelalte valori şi a cerut culturii române, pentru ca aceasta să fie capabilă de a constitui o ambianţă salubră creaţiilor de universalitate, să-şi zidească palatul din material propriu, în stare să înfrunte eternitatea, şi care pentru artă – în mod ireal – este valoarea estetică. Autoritatea lui Titu Maiorescu a impus această concepţie, care era întâiul pas spre nivelarea cu Occidentul – şi ceea ce biruise după înverşunatele lupte ideologice ale contemporaneităţii maioresciene părea un bun definitiv câştigat, o evidenţă de neclintit (precum chiar în Istoria literaturii din 1937 Domnia Voastră aţi crezut). Această uriaşă operă a lui Titu Maiorescu, întrucât a curmat discuţii sterile, care în Apus nu mai stau în calea fenomenului artistic, a permis apoi criticii literare române să se cristalizeze în adevărate tipare de semnificaţie estetică, şi am avut în opera Domniei Voastre prima realizare demnă să egaleze importanţa marilor creaţii beletristice, pe care literatura noastră, printr-un Eminescu, un Caragiale sau un Sadoveanu, le împlinise.
După Maiorescu, care a aşezat temeliile spiritului critic în cultura română, Domnia Voastră aţi reuşit, pe aceleaşi temelii, să daţi stilul criticei literare, transmiţând urmaşilor pe care îi numiţi „a 3-a generaţie maioresciană“ (G. Călinescu, Ş. Cioculescu, P. Constantinescu, Perpessicius, Vl. Streinu şi T. Vianu) instrumentul cel mai de preţ în exercitarea unei profesiuni critice. Opera Domniei Voastre, răspândită în atâtea volume ce aruncă asupra fenomenului literar românesc o luminoasă pânză de analiză critică, îmbogăţită şi prin acele admirabile traduceri din Homer, Virgiliu şi Tacit, reprezintă în istoria literaturii noastre o valoare clasică. Începând cu critica lovinesciană, care continuă marile principii directoare ale lui Maiorescu de diferenţiere estetică, literatura română şi-a rotunjit limitele, şi-a încheiat perioada fundamentală, pe care se va clădi creaţia viitorului. În personalitatea Domniei Voastre s-au armonizat în chip atât de fericit artistul şi criticul, astfel că pornim acum de la o operă deplină, piatră de hotar în răscrucea drumurilor.
Sămănătorismul, care era focarul cel mai periculos al confuziei între ideea estetică, cea etică şi cea etnică, părea înfrânt şi sleit de orice vigoare; chiar neosămănătorismul revistei Gândirea, lipsit de un condei critic, nu prezenta o primejdie ce să ameninţe opinia publică literară. S-a întâmplat aşa ca după 1930, în urma unor împrejurări favorabile, de natură hotărât extraestetică şi chiar antiestetică – împrejurări provenite din curente ce bântuiau peste şi dinspre culturi din afara graniţelor noastre, acel spirit sămănătorist, al confuziilor mai sus amintite, să renască şi încă cu o virulenţă necunoscută. Azi suntem în plin paroxism al acestei crize şi opinia publică pare contaminată, ceea ce e lesne de văzut pentru cine răsfoieşte o publicaţie cât de modestă.
Domnule Lovinescu,
Această scrisoare Vă vine din Ardeal, din patria sămănătorismului, dintr-o regiune unde sămănătorismul, poate justificat odinioară din cauza unor vitrege circumstanţe naţionale, dar oricum lipsit de sens astăzi, când cultura „transilvană“ nici nu mai există ca atare, ci e topită cu desăvârşire într-un singur corp românesc, într-o singură cultură – prea bine temeinicită pentru a mai suporta tirania implicaţiilor suprapuse de factori mai mult sau mai puţin politici; această scrisoare înseamnă tocmai un protest împotriva formelor desuete care mai stăruie peste literatura ce se scrie aici şi care se vrea, în mod anacronic, regională şi „specifică“. Datorită noului val de sămănătorism care pârjoleşte ţara întreagă, am asistat la penibila manifestare, când o operă literară de valoare artistică incontestabilă a fost supusă oprobiului psihic. O mentalitate confuză şi tendenţioasă s-a aşternut peste majoritatea publicaţiilor româneşti. (André Gide a fost invocat de adoratorii specificului local în artă, şi nu e de fapt o contradicţie la acest spirit curios, iubitor de paradoxe şi extreme, cum ar părea, cât o neadecvată interpretare a unor prea zeloşi. Într-o scrisoare către Jules Renard, subtilul critic şi moralist care e Gide, notează: „L’oeuvre d’art ne doit rien prouver: ne peut prouver sans tricherie“).
În Ardeal, însă, criza nu reapare ca o împrejurare momentană, de influenţă şi oportunitate extraestetică, ci ea se prezintă ca o permanenţă, ca o stare de spirit retrogradă şi profund dăunătoare evoluţiei artistice. Stăruie aici o adevărată obsesie ca opera de artă, precum orice operă de cultură, să fie „cât mai românească“, şi ca să nu fie dubiu asupra caracterelor celor mai româneşti, mai specifice, se recurge la cultura populară, rurală, ca un mediu exclusiv de îndrumare şi imitaţie, ca un orizont răsturnat în aceeaşi incipientă primitivitate. E un abuz ce mărturiseşte lipsa gravă a unei conştiinţe estetice şi a bunului gust. Dacă arta românească din Ardeal a avut cândva un caracter aşa-zis „mesianic“, reprezentat prin Goga, nu înseamnă că în acest episod de istorie literară se închide formula definitivă a unei activităţi mai schimbătoare, mai supusă evoluţiei, ca oricare alta. Pentru că nu i-a aparţinut în trecut, românul ardelean a suspectat şi continuă să suspecteze ca „neromânesc“, oraşul. Toate marile culturi s-au realizat însă în mediu urban, fie el naţional sau cosmopolit, şi au reprezentat prin excelenţă o semnificaţie de urbanitate. Exaltarea ruralului şi a etnicului, de justificat în preocupări sociale, devine un viciu ameninţător atunci când tinde să copleşească fenomenul artistic, care nu-şi poate afla ambianţa cultă şi prosperă, în sensul unei creaţii majore, decât în urbanitate şi în exclusivitate estetică. Nu numai atât, dar ca o caracteristică europeană e şi faptul că toate marile culturi ale continentului, de la cea elină până la cea franceză, s-au realizat în primatul esteticului, căruia i-au fost supuse toate celelalte manifestări ale spiritului. Ca fapt de mentalitate primitivă şi nediferenţiată, se remarcă în plus şi confuzia între artistic şi cultural, mai frecventă în Ardeal ca oriunde, astfel că cel mai adesea valoarea estetică e umflată până la monstruozitate, pentru a conţine tot ceea ce o mare magazie de cultură poate cuprinde.
Ardealul nu şi-a dat sieşi un critic literar, aceasta fiind imposibil, deoarece critica presupune bun gust şi justă analiză, ceea ce refuză regionalismul şi anexele lui; l-a dat totuşi pe Titu Maiorescu în mod firesc, l-a dat însă pentru întreaga cultură română, ca o expresie majoră şi deplină. Criticul e un summum de discernământ, luciditate, analiză şi spirit de sinteză, care împreună exclud complexul de inferioritate al culturalului ardelean, care vrea (dacă se poate!) o cultură „mai românească“ decât a celorlalţi fraţi de peste munţi şi de peste ape… Respectabilă intenţie, dar absurdă! Iată de ce trebuie, spre salvarea spiritualităţii în această regiune, o cât mai grabnică literare din crusta anacronică a sămănătorismului specifist, manifestat în prostul gust al interminabilelor cercetări asupra lui Ilarie Chendi sau Maria Cunţan…
Domnule Lovinescu,
Vă întrebaţi cu îngrijorare, în ultima Domniei Voastre operă, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, dacă şi în ce condiţii va apare „a 4-a generaţie maioresciană“, care să continue ceea ce a fost atât de bine susţinut până azi. Acest mesagiu vrem să Vă arate că există în tineret (fiindcă majoritatea dintre noi de abia acum intrăm în arena publică) un curent de ţinută maioresciană, pentru care Domnia Voastră sunteţi un adevărat model de generaţie. Personalitatea Domniei Voastre, atât prin probitatea intelectuală, poate cea mai desăvârşită în contemporaneitate, cât şi printr-o operă ce reprezintă bunul gust în cea mai pură accepţie a cuvântului, e pentru noi un îndemn, şi adeziunea noastră vrea să fie ca un respectuos omagiu.
Întreaga noastră admiraţie merge spre atmosfera ce aţi creat în cercul „Sburătorul“, care pentru critica literară română are o importanţă egală „Junimii“. Nu numai creatori de mare artă au fost, în zilele noastre, sburătorişti, precum Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu sau Dinu Nicodin, dar s-a născut acolo însăşi critica literară, în ce are ea mai definitiv.
Comparat cu alte grupuri literare şi artistice, intrate în istorie, precum acela al lui Mallarmé, la Paris, sau Stefan George (cu Gundolf), în Germania, „Sburătorul“ e nu numai un cerc de rafinaţi ai gustului literar, ci mai ales un izvor pentru spiritul critic al unei întregi epoci. Caracterul „Sburătorului“ a fost imprimat de personalitatea Domniei Voastre, criticul care a delimitat zone precise pentru istoria literară şi care în mediul contemporan, atât de bogat în aspecte şi creaţii cum pentru prima dată am avut la noi, a ştiut printr-o viziune clară, printr-o justă sesizare a nuanţelor celor mai variate, printr-o degustare generoasă şi un echilibru intelectual niciodată dezminţit, să desfacă apele, să limpezească limitele încă obscure pentru public, şi cu o pasiune extraordinară să aprindă focurile tinere şi să le întreţină combustiunea. Operele scriitorilor sburătorişti au însemnat etape glorioase pentru arta românească: Concert din muzică de Bach, Joc secund etc.
La un sfert de veac de la înfiinţarea sa, „Sburătorul“, al cărui rol imens în istoria literaturii noastre va putea fi stabilit abia de critica postumă, se manifestă încă o dată ca un mediu plin de vigoare, fiindcă în spiritul său apar şi acum, peste greutăţile şi ostilităţile timpului, opere de excepţională valoare, Revoluţia de Dinu Nicodin sau T. Maiorescu şi posteritatea lui critică de E. Lovinescu.
A nu vedea în adevărata lumină şi sens exact această perioadă literară înseamnă a avea ochii orbi pentru vremea în care ai trăit şi care a fost pentru istoria literaturii române un pas admirabil şi cel mai fecund, fiindcă elanurile care l-au mişcat au pornit din idealuri pur estetice şi realizările ce le cuprinde stau sub pavăza diamantină a frumosului.
Domnule Lovinescu,
Scrisoarea aceasta vrea să mărturisească participarea noastră conştientă la spiritul contemporan şi, mai mult decât un omagiu, ea este poate o prezenţă comună sub un simbol. Pentru noi, literatura română nu înseamnă un fenomen închis, petrecut într-o ţărmurire autarhică, nu o contribuţie pitorească la etnografia europeană, ci o ramură tânără a spiritualităţii continentale, ramură străbătută de aceeaşi sevă şi încărcată de aceleaşi roade, chiar dacă pământul în care s-au împlântat rădăcinile e altul.
[1]* „Manifestul Cercului Literar“ din Sibiu a fost publicat în ziarul Viaţa din 13 mai 1943, republicat în anul 1973 în volumul lui Ieronim Şerbu, Vitrina cu amintiri, iar în 2021 în ediţia Ion Negoiţescu-Radu Stanca, Un roman epistolar, ediţie integrală, îngrijită de Ioan Cristescu şi Ion Vartic, Editura Muzeul Literaturii Române. (n. red.)