Domnilor,
N-aş putea începe înainte de a vă mulţumi pentru scrisoarea deschisă ce mi-aţi adresat prin coloanele ziarului Viaţa în numele „Cercului literar“ din Sibiu, despre a cărei activitate paralelă cu acţiunea mea am luat cunoştinţă încă mai de mult. A reduce scrisoarea dv. la măsura unui gest omagial adresat persoanei mele, fie chiar privită prin elementul ei reprezentativ în dezbaterile literare de ieri şi de azi, ar însemna a o micşora la schimbul unei recunoaşteri din partea dv. şi a unei gratitudini din partea mea ce nu pot interesa pe cititori. Nu e în dorinţa noastră comună de a aduce în piaţa publică chestiuni de domeniul privat.
Scrisoarea dv., a unei tinere colectivităţi, din care aproape nimeni nu mi-i cunoscut personal, nu are însă un caracter de omagiu pentru o activitate sau pentru o ultimă carte – e vorba de T. Maiorescu şi posteritatea lui critică – ci e un „manifest“, care, afirmând o atitudine de o pondere şi, mai ales, de o gravitate, în ce vă priveşte, deosebite, merită să intre în discuţia publică. Iată pentru ce nu vă răspund pe calea gratitudinii personale, fără importanţă, ci a dezbaterii principiale.
Problema disocierii esteticului din orice simbioză, fie ea cât de însemnată, culturală sau naţională, este pusă în „manifestul“ dv. cu atâta luciditate şi conştiinţă nu numai a conţinutului ei, ci şi a consecinţelor incalculabile şi pentru destinele literaturii noastre şi pentru cele ale d-voastră în particular ca publicişti abia iniţiaţi în arena discuţiilor literare, încât merită să fie întâmpinată cu un sentiment de recunoaştere. Nu veniţi ca beneficiarii unei lupte câştigate; nu sunteţi oaspeţii nepoftiţi ai unei mese întinse pentru alţii. Având sentimentul riscului ce vă aşteaptă, meritul este cu atât mai mare cu cât instinctul de conservare înnăscut sub nobile aparenţe imprimă penele cele mai alese ale generaţiei ce vă precede într-o poziţie de expectativă şi de prudenţă: e criza vârstei de patruzeci de ani, când omul începe să se gândească mai bucuros la acoperiş şi la rotunjire decât la iniţiative riscate. Volumul meu ultim, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, n-avea numai scopul de a pune problema autonomizării esteticului în evoluţia ei de la T. Maiorescu însuşi şi în de-a lungul celor trei generaţii postmaioresciene, ci şi de a trezi în cea de a treia generaţie postmaioresciană o conştiinţă mai activă a solidarităţii ei în faţa primejdiei comune ce scoate pe om din deliciile unei Capue înşelătoare pentru a-l scoborî în tranşeea lui ideologică. După primele impresii se pare că m-am înşelat în aşteptările mele, exceptând, fireşte, ca totdeauna, pe d. Pompiliu Constantinescu, autorul atâtor admirabile articole din Vremea, în care problema e văzută în toată nuditatea ei dramatică şi reactualizată într-un spirit de virilitate ofensivă.
Preocuparea oamenilor maturi merge spre urmaşi; de la a treia generaţie, fermă prin unanimitatea ei ideologică, dacă nu şi prin valoarea combativă, era legitim să caut cu privirea elementele posibile ale constituirii celei de a patra generaţii. Criticii se formează greu; ei nu se afirmă categoric decât în jurul vârstei de 40 de ani. Deşi, cu acea caracteristică prematuritate fără evoluţie, T. Maiorescu scrisese O cercetare… la 27 de ani şi Direcţia nouă la 32 de ani, punând astfel bazele criticii noastre estetice cu mult înainte de vârsta sorocită, nu trebuie, totuşi, uitată că chiar şi la acest om cristalizat, puritatea conceptului estetic nu s-a fixat definitiv decât în articolele asupra lui Caragiale şi Eminescu, adică după ce depăşise 45 de ani.
În căutarea febrilă cu care am urmărit totdeauna fie măcar şi promisiunea vagă a unor valori noi, tinere în toate domeniile expresiei artistice, am căutat şi în domeniul criticei estetice: mai categoric spus, am adulmecat elementele celei de a patra generaţii postmaioresciene, care să ducă mai departe acţiunea pornită acum şaptezeci de ani, ţinând piept unei publicistice critice pline de confuzii şi de contaminări, care, dacă de la dispariţia lui N. Iorga, nu mai are un reprezentant de marea autoritate ştiinţifică şi culturală, se multiplică totuşi şi se organizează chiar sub ochii noştri, ca aparenţe ştiinţifice, sub forma unei critice etnografice şi folcloristice, în care toate fenomenele estetice ale literaturii noastre sunt interpretate şi evaluate numai prin aderenţa lor reală sau închipuită cu etosul şi etnosul românesc, din care se alcătuieşte un fel de mit… Am nutrit acum un an speranţa de a fi descoperit aici, la noi, câţiva tineri bine orientaţi esteticeşte şi pe cale de a se forma serios pentru o meserie, care cere probitate, conştiinţă profesională, dar şi o mare cultură. Posibilităţile ce le dă presa bucureşteană începătorilor de a deveni dintr-o dată deţinători de cronice fixe cu iluzia că pot face şi desface reputaţii literare, le-a deformat repede atitudinea zeloasă, atentă, faţă de fenomenul estetic şi de scriitori într-o atitudine pamfletară, căutând efecte de stil în expresia bombastică şi colorată. Aşteptarea rămâne, aşadar, suspendată deocamdată până la noi semne.
Iată pentru ce, domnilor semnatari ai „manifestului“ „Cercului literar“ din Sibiu, mesagiul dv. mi-e cu deosebire de preţios, şi mi-a produs o bucurie cu atât mai mare cu cât venea în chip mai neaşteptat de la tineri publicişti, necunoscuţi personal, şi dintr-un loc, din Ardeal, unde confuziile, pe care le combătea T. Maiorescu acum şaptezeci de ani şi eu însumi de vreo patruzeci de ani, intră în însăşi plămada unei alcătuiri sufleteşti cu mari justificări istorice în trecut dar fără îndreptăţirea legitimă de a se perpetua peste necesitatea momentului, care nu mai cere ca noţiunea esteticului să fie subestimată noţiunii etnicului şi culturalului; dintr-o parte a ţării care se vrea încă regională, sămănătoristă, naţionalistă, culturală şi de loc ori indiferent estetică. Afirmaţia dv. dârză de a voi s-o rupeţi sufleteşte cu un astfel de climat neprielnic liberei evoluţii a conceptului estetic şi a eliberării lui de sub hipoteci inacceptabile vă face o cinste cu atât mai deosebită cu cât păreţi a avea conştiinţa temerităţii gestului şi a primejdiei ce poate conţine pentru fiecare din d-voastră.
Ideea autonomiei esteticului, după cum ştiţi, e o idee atât de simplă şi de lichidă de elementele ei de controversă, încât nu mai are vreo actualitate în nici una din ţările occidentale de veche cultură şi ea nu se mai pune nicăieri. La noi, dimpotrivă, nu numai că s-a pus de la începuturile noastre literare, dar se pune şi azi cu actualitate incomparabil mai sporită decât pe timpul lui T. Maiorescu, până a face irespirabilă atmosfera necesară liberei creaţii artistice. Pentru afirmarea mai mult teoretic decât faptic a acestui principiu de autonomie, un om de mare cultură şi de mare autoritate morală şi socială, ca T. Maiorescu, rector de Universitate la 24 de ani, membru fondator al Academiei Române la 26 de ani, ministru la 32 de ani, a suferit zeci de ani atacurile înverşunate ale unei prese dezlănţuite (în bună parte ardelene) ce-l tratau de cosmopolit, de desnaţionalizat, de germanizat, de om vândut evreilor, până într-atât încât i s-a contestat şi dreptul de a fi validat în Parlamentul, în care fusese ales, ca reprezentând principii „abjecte“ străine şi antinaţionale. Despre mine ce v-aş putea spune ca să nu ştiţi? Eu n-am jucat nici un rol politic sau cultural şi încă din tinereţe am renunţat de bună voie şi bucuros la o carieră totuşi legitimă, numai pentru a mă putea consacra unei activităţi critice libere de orice constrângere morală, căreia dv. îi aduceţi astăzi o undă de simpatie şi de stimă măgulitoare. După o muncă de 40 de ani, ce ar putea impune oarecare consideraţie prin continuitatea şi dezinteresarea ei notorie, mă văd la fel de descoperit tuturor atacurilor îndârjiţilor sau începătorilor ca şi în debuturile mele, am rămas un deznaţionalizat. Acum un an, în revista Convorbiri literare, unde m-am străduit odinioară, atâta vreme, şi pe al căror spirit „major“ am pretenţia de a-l continua, am citit articolul unui tânăr, de al cărui nume auzeam întâia oară, susţinând că în momentele de faţă, când pier atâţia eroi pe stepele Rusiei, oameni primejdioşi literaturii noastre naţionale ca mine ar trebui puşi la zid şi împuşcaţi. Iată ce vă aşteaptă pe calea, pe care aţi apucat.
Să fiţi oare dv. elementele tinere, din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zori fericite.
Ziarul Viaţa, 23 mai 1943