SANDA GOLOPENTIA – Reflectii asupra campusului universitar american

 

A vorbi despre “campusul universitar american” inseamna, de la bun inceput, a face abstractie de diferente locale majore cum ar fi cele dintre universitatile de stat (de exemplu, Universitatea Berkeley) si cele particulare (de pilda, Universitatea Stanford), dintre universitatile de cercetare (cum ar fi Universitatea din Chicago), universitatile de cercetare si invatamånt (Universitatea Brown, de exemplu) si institutiile de invatamånt superior centrate pe functia formativa; dintre universitatile ultra-bogate, ale caror bugete sunt comparabile cu bugetele unor tari mai degraba decåt cu cele ale unor institutii, cum ar fi bunaoara Universitatea Harvard si cele, modeste, care lupta staruitor ca sa-si continue existenta. |nseamna apoi si a pune intre paranteze faptul ca, invatamåntul american fiind costisitor, o preselectie materiala asupra careia obisnuim sa pastram tacerea restrånge si sorteaza nedemocratic clientela studenteasca potrivit unor criterii care nu mai sunt de multe limitate la capacitatile si aspiratiile intelectuale, pe scurt la ce obisnuiam sa numim meritul eventualilor candidati. Dar si ca, din aceleasi motive, studentii patroni au un cuvånt greu de spus in ce priveste modalitatile si continutul insusi al predarii, ca pe campusuri apar publicatii studentesti care examineaza si sorteaza critic cursurile oferite recomandånd consumatori ñ consultate cu seriozitate de cumparatorii americani ñ care te invata sa alegi chibzuit articolul de care ai nevoie din puzderia de oferte si variatii posibile. |nseamna, in sfårsit, a nu tine seama, cel putin pentru moment, de diferenta dintre invatamåntul universitar ca atare (undergraduate) si invatamåntul doctoral (graduate), care este considerabila.

Oricare ar fi insa tipul de campus universitar la care ne referim, observatia potrivit careia, in Statele Unite, acestea continua sa fie monahal izolate mai degraba decåt implicate vizibil in viata publica ramåne, in linii mari, adevarata. Cu rare exceptii, campusul universitar american isi inchide protector portile in jurul studentilor care ii pasesc pragul ñ care sunt psihologic mai tineri decåt studentii din Europa si, spre deosebire de acestia, intotdeauna prin chiar faptul de a fi studenti, separati de familie ñ spre a le redeschide festiv abia dupa cei patru ani de studii, in momentul commencement-ului, cånd absolventii, de acum presupusi initiati, vor patrunde in viata reala spre a actiona adult si cu rost.

Aceasta pregatire in vas inchis face ca munca universitara insasi sa fie o munca retrasa, de breasla care, cu toate multiplele conferinte, congrese, ceremonii si festivitati de tot felul ce-i puncteaza ritual desfasurarea, nu ajunge sa devina o parte vizibila si recunoscuta in specificitatea si taria ei a culturii americane in ansamblu. Universitarii scriu si publica la edituri universitare cvasi-confidentiale, pentru colegii si studentii lor (graduate) mai degraba decåt pentru un public general cultivat de tipul celui european. Rolul pe care ei sunt incurajati sa-l joace de preferinta, cel care le aduce recunoasterea profesionala si succesul si pe care ei vor tinde apoi sa-l emuleze la studentii pregatind teze de doctorat este cel al savantului, al invatatului de profesie, fin specializat (asa numitul scholar), mai degraba decåt cel, nesecurizant pentru societate in general ca si pentru individul in cauza, al intelectualului, care-si paraseste episodic sfera de expertiza spre a interveni neasteptat in deliberarile si nesigurantele clipei. Intelectualii americani de anvergura se numara de altfel pe degete in istoria secolului XX si la numele lui John Dewey, Noam Chomsky, Edward Said, Richard Rorty sau Martha Nussbaum nu par a fi multe altele de adaugat. A fi intelectual comporta aci o parte de risc si insingurare mai mare decåt in culturi, cum ar fi cultura franceza sau cultura romåna, in care fagasul cultural corespunzator rolului este configurat si general acceptat de o buna bucata de vreme, in ciuda perioadelor de obstructie si a intreruperilor dureroase pricinuite de ele. Poate de aceea, in unul din ultimele sale volume ñ Powers and Prospects. Reflections on human nature and the social order (Boston, MA: South-End Press, 1994) ñ, Chomsky a optat strategic pentru o persona auctoriala de savant-si-intelectual alaturånd in cuprinsul aceleiasi carti studii dedicate limbii (cum ar fi ŽLanguage and Thought: Some Reflections on Venerable Themesª sau ŽLanguage and Natureª, care formeaza respectiv capitolele 1 si 2 ale lucrarii), studii dedicate raspunderii intelectualilor in general (cum ar fi ŽWriters and Intellectual Responsibilityª sau ŽGoals and Visionsª, care corespund respectiv capitolelor 3 si 4) si studii de interventie intelectuala precisa si taioasa (cum ar fi ŽDemocracy and Markets in the New World Orderª, ŽThe Middle East Settlement: Its Sources and Contoursª, ŽThe Great Powers and Human Rights: the Case of East Timorª sau ŽEast Timor and World Orderª, care, regrupate in capitolele 5ñ8 reprezinta de fapt doua treimi din totalul volumului). Auto-legitimarea ca profesor-savant precede legitimarea teoretica a rolului de intelectual, ambele reprezentånd o prudenta intrare in materie menita sa nu-l indeparteze de la inceput pe cititorul care a absorbit inconstient suspiciunile anti-intelectuale ale locului.

|nsusi modul in care sunt organizate campusurile universitare americane, administrate de cetateni de frunte ai regiunii reuniti in asa numitele boards of trustees (consilii de regenti) incurajeaza de altfel o diviziune stricta a atributiilor, profesionalizarea in limite severe a universitarilor (adevarati dominati ai clasei dominante cum ii prezinta, in alt cadru de altfel, Bourdieu) si izolarea campusului de problemele vietii locale. Aparute din lipsa de cadre universitare in perioada coloniala, consiliile de regenti, compuse initial din clerici si lideri ai vietii civile, si regrupånd in zilele noastre oamenii de afaceri cei mai proeminenti ai locului, cumpanesc realist in universitati corpul de profesori si administratori strict academici pe care il conduc. Ele sunt cele care asigura in mod esential comunicarea cu lumea din afara universitatii. {i o fac, fireste, prin membrii lor, toti implicati in initiative economice, bancare sau financiare, pentru o societate in care atentia se orienteaza spre performanta in bloc si materiala a institutiilor mai degraba decåt spre indivizii de exceptie care compenseaza scaderile institutionale prin prestatie intelectuala ne-cuantificabila in Europa.

M-am intrebat adeseori daca, in parte, explicatiei social-culturale a faptului nu i se adauga, derivata din ea, una pragmatica, tinånd de modalitatea Žvictorianaª a abordarii vorbite a semenilor, in care confruntarea directa dobåndeste proportii de catastrofa si este evitata sistematic, schimbul de vederi optim efectuåndu-se de pe pozitii clar delimitate si in mod predictibil consensual.

Prin preferinta, mostenita de generatii, pentru rolul de scholar, singur de natura sa legitimeze o cariera universitara in Statele Unite, explica Stanley Cavell faptul ca departamentele de filosofie americane au optat fara ezitare, dupa cel de-al doilea razboi mondial, pentru pozitivismul logic reprezentat de imigranti ai Cercului din Viena ñ Rudolf Carnap, Hans Reichenbach, Carl Hempel ñ iar nu pentru alte directii, cum ar fi istorismul, fenomenologia sau existentialismul sau pentru filosofi intelectuali de tipul Hannah Arendt sau Theodor Adorno. Reproduc un pasaj, extras dintr-o convorbire cu Giovanna Borradori, care mi se pare cu deosebire instructiv prin lumina pe care o proiecteaza neasteptat asupra presupozitiei de inferioritate as spune aproape magica a emigrantului si prin distinctia, importanta pe care o subintinde, intre democratii care sunt propice si democratii care nu sustin existenta intelectualilor:

ŽUn american se intreaba mai intåi, carei profesii sau institutii ii apartine? {i a fi intelectual nu este o profesie in America. Deci, Hannah Arendt a fost extrem de admirata imediat dupa sosire. Originile totalitarismului a aparut la putin timp dupa aceea si a fost un imens succes. Dar ea nu a fost considerata ca model pentru ceea ce ar trebui sa insemne un profesor american. Refugiatii au oferit un anumit model de viata intelectuala, dar nu exista, cred eu, sentimentul ca americanii aveau sa duca o astfel de viata oricåt de mult ar fi avut de invatat. Oricum, ceea ce s-a intåmplat cu intelectualii europeni din America a fost ca le-am salvat viata si acest lucru au facut ca modelele lor sa apara slabe in ochii vostri (subl. mea). Las urma urmelor, cine ar fi vrut sa devina cetatean al Republicii Weimar? Care ar fi fost pretul? Aceasta este intrebarea la care trebuie meditat. Aceasta democratie, produce si sustine ea existenta intelectualilor? Este intrebarea perena a gånditorilor si scriitorilor americani, in masura in care ei nu se pot identifica ca profesionisti.» (Giovanna Borradori, The American Philosophes. Conversations with Quine, Davidson, Putmann, Nozick, Danto, Rorty, Cavell, MacIntyre and Kuhu, Chicago Press, 1994.

Prin anti-historism, aspiratia scientista si punerea intre paranteze a socialului, structurismul a fost, de asemenea, usor de receptat in Statele Unite. Focarelor structuraliste din Rusia, de la Praga sau Copenhaga, li se alaturau de altfel cele de pe continentul american. Ca si pozitivismul logic in filosofie, structuralismul favoriza, de data aceasta in domeniul unor discipline cum ar fi lingvistica, antropologia, psihologia, poetica sau teoria literara, aparitia unor specializari dure si prestigioase, imposibil de confundat, el putea alimenta serioase si prestigioase cariere de scholars si a facut-o timp de un numar de ani.

E interesant de reflectat la faptul ca in tarile comuniste ale Europei rasaritene, structuralismul a fost tolerat din ratiuni intrucåtva similare: cei care il practicau nu aveau cum deveni peste noapte intelectuali primejdiosi pentru statu quo. Se pastra, aci, constiinta faptului ca formalistii rusi si structuralistii care le continuasera atitudinea incercasera sa se tina departe de bataliile ideologice comandate ale momentului, sa se adaposteasca indaratul structurilor si a sistemelor literare, facånd abstractie de contextul social-politic sau psihologic al producerii ei. Condamnabila in esenta, pozitionarea structuralista reprezenta insa, påna la urma, un compromis. Specialistii se refugiau in cercetarile lor, propagandistii din oficiu aveau pårtie libera si, pe ansamblu, raportul de putere dinauntrul culturii nu era afectat.

Cånd revolutiile, multiple si complementare, din 1968 (caci revolutia studentilor francezi, revolutia de la Praga, revolutiile din America latina si cele din Statele Unite vizeaza elemente diferite si trebuie distinse atent unele de altele) au impus, intre altele, odata cu post-structuralismul si figura intelectualului ‡ líeuropÈenne (de la Foucault la Barthes, Lacan, Derrida sau Bourdieu si, in zilele noastre, Luc Ferry, Alain Renaut si acelasi Bourdieu), nu departamentele tari, de filosofie, ci cele dintotdeauna mai vulnerabile, de limbi moderne s-au situat pe linia principala de receptie. {i au platit-o relativ scump cånd, incepånd cu anii 1980, ele au devenit tinta atacurilor «dreptei» locale, care a initiat spectaculoase campanii de presa impotriva departamentelor (de franceza indeosebi dar nu exclusiv) care-si måna studentii la pierzanie sigura predåndu-le deconstructionismul, postcolonialismul sau feminismul, pe scurt contaminåndu-i cu moduri de a gåndi inacceptabile in Statele Unite. Iar in prezent, cånd, sub impulsul postmodernismului anglo-saxon nu disciplinele teoretice ci corpusurile culturale insesi sunt aduse in comunicare peste epoci si continente, disciplinele larg comunicante in era structuralista ale lingvisticii, semioticii sau psihologiei au revenit la etanseitatea initiala si, neasteptat, in alta varianta, partida se rejoaca in favoarea universitarului scholar, usor de situat si nebåntuit de misiuni intelectuale impropriu.

Ramåne de vazut ce vor aduce cu sine, in problema care ne ocupa, noile buzz words ale globalizarii si pluralismului.

Share This Post