[…] I. Negoiţescu nu este un simplu homo aestheticus, dincolo de multiplele conotaţii – pozitive sau nu – ale formulei. După părerea mea, el nu posedă nici snobismul singularizării, nici cruzimea falsului umanism, acela în stare să ucidă în numele dogmei Frumosului. Este un mare rafinat, e adevărat, dar nicidecum un purist. Cum a detestat şi a divulgat, mereu, la orice pas, mediocritatea, mi se pare firesc ca umanul să-l fi interesat îndeosebi la limitele sale. Ca şi în viaţa de toate zilele, el şi-a împins devotamentul pentru idee şi literatură până la graniţa suferinţei. Nu cred că s-a regăsit pe sine, narcisiac, în formula lui Oscar Wilde niciodată: oricâtă propensiune pentru stil ar fi avut, solicitările şi tentaţiile vieţii imediate, un acceptat savoir vivre în condiţiile smulse realului, întregul halou care însoţeşte cu reverberaţii impure focarul Artei – toate acestea l-au împiedicat să alunece spre un domeniu frigid şi aseptic. Aş zice, dimpotrivă, că bucuria Artei dădea – la el – frenezie Vieţii: îl angaja cu trup şi suflet. Fără îndoială, este un om obsedat de estetic (ca noi toţi, de altfel), dar el l-a căutat mereu cu patimă, ca pe o buruiană de leac a spiritului. Însă năzuinţa sa spre apolinic a fost şi a rămas tot timpul la el o luptă cu sine însuşi care se înscrie în sfera eticii: aş zice că e micul său eroism de fiecare zi. Căci structural, Nego este un dionisiac. De aceea, echilibrul creator în care, totuşi, s-a regăsit pe sine – după trecerea prin câteva situaţii-limită – echivalează, pentru cine-l cunoaşte bine, cu o mare biruinţă asupra sinelui. Marea sa virtute, care de altfel îi indică şi limitele, e compusă din Gust şi Cultură. Există desigur o etică – suspectă? discutabilă? firavă? – a Culturii, căreia el i-a rămas prizonier: acea sferă de sensibilitate expusă, care se lasă prea adesea jupuită de vie, şi care îşi află uneori alibi în amoralism. Dar cum să devii „olimpian“, ca Lovinescu, când ai o conformaţie lăuntrică de tip „baroc“, ca G. Călinescu? În tot ce-a făcut şi ce face, I. Negoiţescu este o fiinţă dublă: în timp ce spiritul său aparţine prin năzuinţă întreţinută maestrului iubit, sensibilitatea sa se înrudeşte, prin patimi, cu maestrul detestat.
Promptitudinea cu care Negoiţescu a ripostat agresiunii totalitare, pe care a resimţit-o ca o tiranie intrusă chiar imperiului de valori unde „oficia“ el, se datoreşte faptului că era un scriitor care a refuzat sistematic nu numai cenzura oficială (n-a acceptat niciodată să i se publice parţial un text, să-i fie amputat sau „stilizat“), ci şi cenzura interioară, aceea care ne-a făcut atâta rău multora dintre noi.
Încă din timpul studenţiei, propensiunea sa pentru politic a fost evidentă. Meteorica aventură legionară din adolescenţă l-a vindecat pentru totdeauna de orice extremism şi intoleranţă în politică. În 1944-1945 am făcut parte din aceeaşi organizaţie de tineret (la început clandestină) a Partidului Naţional Liberal (aripa Gheorghe Brătianu) şi am lucrat împreună în redacţia gazetei liberale din Sibiu, „Naţiunea română“. Având un pronunţat instinct pedagogic, o vocaţie de îndrumător în literatură, şi chiar de organizator al economiei intelectului, era normal ca tot ceea ce a risipit în micul nostru cerc de viitori literaţi să se extindă, după aceea, la o scară mai largă, asupra întregii sfere a vieţii literare, contemporane. Iniţiator şi redactor al adevăratului nostru act de identitate literară, care a fost „Manifestul“ – adică scrisoarea deschisă adresată de noi lui E. Lovinescu – Nego şi-a continuat opera de ghid literar: a rămas dirijorul „campaniei“ noastre literare, deşi această activitate nu era una de cucerire şi uzurpare, ci de strictă apărare a valorilor.
Patriotismul lui I. Negoiţescu se hrăneşte din acea parte constructivă, fondatoare, a Istoriei, care este Cultura şi Civilizaţia, adică valorile formative ale spiritului. Asaltului acestei Istorii brutale asupra Civilizaţiei, el i-a răspuns cu următoarele versuri din poezia „Arhimede şi soldatul“ a lui Radu Stanca: „Să nu te-atingi de cercurile mele, ostaş viclean!“ considerând mereu că prezenţa în Istorie se justifică prin Cultură. Ar fi nedrept să-i punem în cârcă măcar un singur moment de ezitare, de opţiune între literatura română şi literatura străină. Opţiunea lui era organică: s-a simţit întotdeauna scriitor român şi numai în calitate de scriitor român a înţeles să candideze la universalitate. „E nevoie să dovedim lumii că noi, Românii, avem ceva de spus în planul valorilor şi al inteligenţei despre literatura universală“, zicea el. […]
