Acum, când românii au trecut cu bine prin tragica încercare a revoluţiei din decembrie 1989, recâştigându-şi libertatea după o jumătate de secol de dictatură şi teroare, multe bilanţuri se vor trage, în ţară ca şi în lumea exilului: ce am făcut şi ce n-am făcut sau cum am făcut şi cum ar fi trebuit să facem. Fiindcă şi eu am aparţinut îndeajuns timp acestei lumi a exilaţilor, cred că pot să mă opresc, în oarecare cunoştinţă de cauză, asupra ei. Îndată după război, câtă vreme se mai nutreau speranţele unei apropiate eliberări, activitatea publică a emigraţiei a fost primordial politică. Apoi, pe măsura pierderii speranţei, s-a desfăşurat în principal o activitate culturală. În ultimul deceniu, cu toate că – date fiind condiţiile insuportabile din ţară – emigraţia română a sporit considerabil, această activitate culturală cred că n-a corespuns totuşi importanţei şi numărului mare de intelectuali exilaţi în Europa apuseană sau pe continentul american. Deznădejdea de acasă s-a conjugat probabil cu lipsa perspectivelor de eliberare, evidentă pentru cei din exil. Acel descurajat şi descurajant „nu se poate face nimic“, profund neadevărat, era pe buzele aproape tuturor, în ţară ca şi în afara ei. O torpoare, o paralizie morală şi istorică părea să cuprindă întreaga suflare românească. Doar activitatea posturilor de radio occidentale cu emisiuni în limba română mai întreţinea, pentru cei rămaşi pe plaiurile natale scufundate în întuneric, frig şi mizerie teribilă, o pâlpâire de lumină. Directori plini de suflet şi merituoase formaţii redacţionale s-au perindat de-a lungul deceniilor la Free Europe, perpetuând cu devotament această lumină palidă însă vie. Dar focarul puternic, ce nu se micşorează şi nu piere, prin transformări şi etape, ca o permanenţă prin ea însăşi îmbietoare la viaţă, a rămas emisiunea literară organizată de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. De multe ori, pot spune, pe când mă aflam în România, consideram această emisiune drept singurul noroc românesc încă sesizabil. Nu numai din cauza celităţilor excepţionale ale autorilor ei, ci şi din pricina că singurul domeniu în care se mai puteau semnala fapte într-adevăr pozitive, din ţara copleşită de umilinţe şi nevoi, era cel al literaturii şi artei. […]
(Revista Dialog, nr. august-decembrie 2000, pp.12-13)