Cei buni şi cei răi
Gabriel Andreescu: Care au fost experienţele care te-au marcat în tinereţe?
Coen Stork: De când am început şcoala, tatăl meu spunea că sunt un tip excepţional. De fapt, am rămas tot timpul în urmă. Am terminat liceul foarte târziu, la 20 de ani. Deci doi ani mai târziu decât normal. Am fost apoi chemat în armată, care n-a mers nici ea prea bine. Am făcut armata doi ani de zile, fără să fiu avansat; am rămas simplu soldat până la sfârşit. Am mers apoi la Universitatea din Leiden. N-aveam nici un fel de chemare specială; eram interesat doar de problemele culturale: literatura, pictura şi mai ales artele vizuale. Asta şi fiindcă am antecedente în familie; un bunic, Floris Artzenius, a fost pictor profesionist, şi încă unul bun. Câteva din lucrările sale sunt expuse şi în casa mea. Oricum, pasiunea n-a fost atât de puternică încât să mă facă să studiez, să încerc să fac din asta o profesie. Tatăl meu m-a îndemnat să studiez dreptul. L-am ascultat, dar nici aşa n-a mers prea bine. Am stat cam mulţi ani în universitate. Pe vremea aceea se mai putea aşa ceva. Acum sunt o groază de restricţii: dacă nu dai anumite examene într-un anumit număr de ani eşti dat afară. Atunci totul era mai liber. Puteai să stai în facultate cât doreai. Evident însă, trebuia să plăteşti. Dacă într-adevăr regret ceva, este că n-am profitat îndeajuns de predarea bună din universitatea la care am studiat. N-aş putea spune că mi-am pierdut timpul în totalitate când am fost student; mergeam la biblioteci, la librării, la licitaţii. Citeam alte cărţi decât cele pe care ar fi trebuit să le citesc pentru şcoală. În final, după ce tatăl meu a plătit o mulţime de bani, am terminat dreptul şi mi-am luat diploma. Apoi am început să mă întreb ce urmează să fac.
G.A.: Ai fost deci un nonconformist. Semnul unei personalităţi puternice.
C.S.: N-aş zice! Nu o doream neapărat. Am fost întotdeauna interesat de mai multe probleme, ceea ce e în egală măsură un punct slab şi unul puternic. Mi-am împrăştiat interesul şi talentul în prea multe direcţii. Dacă ai avea ocazia să vezi cărţile mele sau tăieturile mele de ziar, ai înţelege ce vreau să spun. Nu doream şi nici nu eram capabil să mă concentrez asupra unei singure chestiuni, şi nici s-o aprofundez. Aveam deci două pasiuni, ceea ce, repet, este pe de-o parte bine, căci puteam avea acces în mai multe cercuri, dar e şi un mare dezavantaj. Nu ştiam deci ce să fac, ar fi trebuit să devin avocat sau, mai târziu, judecător. Tata, care pe vremea aceea nu era prea comunicativ, mă sfătuia să devin judecător, căci detectase în mine un oarecare simţ al dreptăţii. Şi asta considera el ca fiind o chestiune importantă. Cred că avea dreptate. Ea se datora, în mare măsură, experienţei mele din timpul războiului – şi acum mă întorc puţin – eu fiind născut în 1928 aveam deci 12 ani atunci când a început ocupaţia germană, în mai 1940. Au urmat atunci 5 ani groaznici, în care s-au întâmplat o mulţime de lucruri oribile, ca, spre exemplu, persecuţia şi anihilarea evreilor, înfăptuite cu mult succes. Asta e o chestiune importantă. Eu nu sunt evreu, deşi mulţi cred acest lucru din cauză că numele meu mic este Coen, o prescurtare a lui Coenraad. Eu şi familia mea nu am fost persecutaţi pe astfel de motive. Deşi exista o anumită doză de antisemitism. Poate nu atât de mult ca în Franţa, dar exista oricum. Până şi părinţii mei spuneau glume pe seama evreilor, glume pe care nu le-am apreciat de altfel niciodată. Evreii au fost însă persecutaţi cu succes în Olanda. După război a existat o oarecare doză de euforie în rândurile olandezilor, care pretindeau că ar fi rezistat foarte bine ocupaţiei germane. Cercetările făcute cu câţiva ani în urmă au demonstrat însă că 90% din evreii olandezi au fost ucişi în timpul războiului. Reevaluările care se fac de câţiva ani buni, impun concluzia că s-a colaborat prea mult cu poliţia olandeză, că nu s-a făcut destulă opoziţie. E adevărat, pe de altă parte, că în Olanda, spre deosebire de alte ţări ocupate, germanii aveau o administraţie civilă, ceea ce le oferea un control complet al societăţii, al instituţiilor civile, şi al poliţiei. Mult mai complet decât în Belgia, spre exemplu, unde germanii conduceau doar din punct de vedere militar. În Olanda aveau planuri măreţe în ceea ce priveşte întreaga societate. A existat la un moment dat ideea ca poporul olandez să fie mutat în Polonia. Olanda golită ar fi fost populată cu frumoşii arieni germani şi ar fi devenit astfel o nouă provincie germană. Bineînţeles, aşa ceva nu s-a întâmplat, căci planul era prea fantezist. Spun asta doar ca să arăt că, în ceea ce priveşte Olanda, existau planuri speciale.
G.A.: Istoria Ţărilor de Jos vă prezintă pe voi, pe locuitorii acestor regiuni, drept nişte oameni deschişi şi cu imaginaţie politică. Mulţi spun că nivelul de civilizaţie din Olanda exprimă (într-o anumită măsură) nivelul său de toleranţă. Dar văd că arăţi un oarecare scepticism cu privire la comportamentul olandezilor din timpul războiului.
C.S.: În primul rând, statul modern olandez îşi are originile în lupta de independenţă dusă împotriva Spaniei. Lupta a cauzat pierderi serioase, şi oraşe ca Leiden sau Alkmaar au fost grav afectate. După mulţi ani independenţa a fost câştigată – este vorba despre aşa-numitul Război de 80 de ani, între 1568-1648 – şi s-a creat statul olandez, liber de dominaţia spaniolă şi catolică. A urmat apoi Secolul de Aur, cu comerţul său înfloritor, cu expansiunea economică a Olandei, când s-a acumulat o imensă bogăţie economică şi culturală (Rembrandt, etc.). La sfârşitul secolului XVII economia a slăbit, tempo-ul a scăzut, şi Olanda a traversat perioade negre, chiar şi politic şi administrativ. Astfel, ea a devenit mai târziu o pradă uşoară pentru Napoleon. A rămas însă un refugiu pentru cei persecutaţi: evreii din Portugalia, sau, mai recent, după război, artiştii homosexuali din Paris. Surprinzător, pentru că Parisul rămâne totuşi un extraordinar şi atrăgător centru cultural, în ciuda xenofobiei francezilor, şi a parizienilor mai ales. Pe de altă parte, evreii ce trebuiau să părăsească Germania la sfârşitul anilor ’30, au fost foarte greu lăsaţi să pătrundă în Olanda. Ceea ce a mers mai bine a fost experienţa colonială a Olandei în Asia; au fost cam 600.000 de locuitori cu sânge amestecat, proveniţi din căsătoriile olandezilor (fie simpli colonişti sau persoane oficiale, sau conducători ai companiilor comerciale) cu femei din Java sau Sumatra. Copiii acestora au emigrat în masă după ce, în urma războiului, Indonezia şi-a câştigat independenţa. A fost o experienţă dramatică pentru Olanda, căci noi credeam că reuşim să asigurăm un nivel de viaţă ridicat în colonii, că fabricile şi căile ferate construite mulţumeau locuitorii. Curând am realizat că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Cu ajutorul japonezilor, locuitorii s-au răsculat, iar capii administraţiei olandeze, care se refugiaseră în insuliţele coloniei s-au întors ca lideri ai mişcării indoneziene pentru independenţă, fiind acuzaţi că sunt comunişti. Deci 600.000 doreau să vină în Olanda. 600.000 de oameni e un număr mare pentru un stat de 10 milioane de locuitori, cât avea Olanda atunci. Dar a existat o voinţă generală de a integra această populaţie. Indonezienii, spre exemplu, au fost asimilaţi mai uşor, căci erau mai deschişi la culoare. Mai greu a fost cu imigranţii din Surinam sau din Antilele Olandeze. Dar lucrurile au mers, până la urmă, foarte bine. Îmi amintesc articolele din London Times. Anglia avea şi ea probleme similare cu imigranţii din India şi Pakistan şi a încercat să adopte modelul olandez care dăduse rezultate excelente. Toţi cei 600.000 de noi-veniţi avau slujbe asigurate fie în administraţie sau ministere, fie mai jos. A fost într-adevăr o reuşită. Pe de altă parte însă, evreii nu au fost prea bine primiţi în Olanda. Exista deja în Amsterdam o comunitate evreiască, majoritatea veniţi înainte de sfârşitul secolului XIX.
G.A.: Asta despre istorie. Care e legătura dintre experienţele amintite şi cariera ta diplomatică?
C.S.: Da, într-adevăr, nu mi-am terminat povestea. Am rămas interesat de problemele culturale, literatură şi arte, (ca să simplificăm). Renunţasem la ideea de a lucra într-un muzeu sau la o editură, căci eram de părere că nu aşa îmi pot exploata interesul şi eventualul talent. Mi-am spus atunci că aş putea să lucrez ca ataşat cultural. Vorbeam engleza, o învăţasem în timpul războiului ascultând BBC-ul sau alte posturi interzise în vremea aceea. Mi s-a explicat însă că nu exista decât un număr limitat de astfel de oferte, şi că ar fi mai bine să solicit orice post în Ministerul Afacerilor Externe. Un prieten mi-a spus apoi, că are ceva pentru mine, că îmi voi putea satisface dorinţele şi a trebuit astfel să dau din nou examenul de economie. Nici de data aceasta nu am intrat extraordinar, deşi pe atunci, din cauza concurenţei scăzute era mai uşor decât acum. Au intrat cam 8-10 oameni, dintre care cam jumătate au părăsit Ministerul Afacrilor Externe. Deci, în final, am reuşit, deşi nu eram foarte interesat de politică. De altfel, nici nu era locul care să-ţi trezească prea mult interes pentru politică, pentru că universitatea, ca şi comunitatea studenţească, era destul de conservatoare. Studenţii din anii mari îi sfătuiau pe cei nou veniţi să nu se ocupe de politică. (Cred şi acum că se făcea o greşeală.) Aş fi preferat, de aceea, să-mi fac studiile la Amsterdam, unde viaţa studenţească era mult mai interesantă şi angajată politic. Faptul că începusem studiile aşa de târziu (aveam 22 de ani deja) a constituit, pe lângă dezavantajul de rigoare, şi un mare avantaj. Şi anume acela, că nu m-am lăsat prins întru-totul de mediul studenţesc, că am reuşit să privesc lucrurile obiectiv, şi aş spune că acesta a fost un lucru extrem de important. Am ajuns astfel să dau ceva mai multă atenţie treburilor politice, deşi nu îndeajuns de mult. Asta s-a întâmplat abia odată cu începutul celei de-a doua experienţe în M.A.E., în Africa de Sud. Fusesem pentru doi ani de zile în Irak, unde nu învăţasem decât treburi minore, cum să scriu o scrisoare ministrului, spre exemplu. Practic, am învăţat birocraţie. Am întâlnit acolo un om extraordinar, pe secretarul ambasadei, care mi-a arătat toate aceste lucruri. În rest, a fost însă un timp pierdut. Nu prea ştiam multe despre Irak, nu era de loc potrivit pentru mine, şi de altfel a fost o experienţă cam debusolantă. Am reuşit totuşi să cunosc câţiva artişti irakieni, dar în mare a rămas totuşi o perioadă neinteresantă. Lucrurile s-au schimbat însă radical atunci când am fost trimis în Africa de Sud. […]