Prenumele olandez „Coen” e o prescurtare a lui „Coenraad” și se pronunță cu „u” lung ([u:]), deci s-ar transcrie fonetic așa: „Cuun”/ „Cuunraad”.
Coen Stork – ambasadorul Olandei în România din 1988 și până în 1993. Adică în ultimii ani ai regimului comunist de la noi și-n primii de democrație „emergentă”.
Din 1988 încoace, o bună parte a lumii intelectuale românești a folosit și continuă să folosească prenumele cel prescurtat, Coen, pentru el, pentru Coenraad Frederik Stork. Aproape ca o parolă, puțintel „cântată”, efect al „u”-ului lung: „Coen!”, „A, sigur, Coen!”, „Ce mai știi despre Coen?”, „Sosește mâine Coen în țară!”, „Vine Coen la vernisaj/ la lansare/ la Cutare întâmplare culturală!” (în București, adică), „Facem în revista noastră un grupaj despre Coen!”, „Scrii și tu/ Scrieți și dvs. un articol despre Coen?”.
Cum să nu?! Cu tot dragul! Și iată că scriu acum despre Coen pentru prima oară de când el nu mai este. Căci s-a stins pe 23 octombrie 2017, la aproape 90 de ani. Era născut pe 23 martie 1928.
Am mai povestit despre el, firește, și imediat după revoluția din 1989, când am putut dezvălui lucruri de dinainte, pe care cenzura vechiului regim le împiedica să circule public, și mai târziu. Am recenzat la apariție cartea-interviu Cel mai iubit dintre ambasadori. Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, publicată în 1993 (la Editura ALL), la încheierea mandatului, când ne-am gândit cu toții c-ar trebui numit imediat ambasador al culturii române în Olanda, rol pe care-l jucase de la prima lui descindere în București. L-am pomenit și-n ocaziile în care am povestit și-am scris despre experiențele mele olandeze sau despre cum l-am cunoscut când ne-a vizitat, în 1988 sau 1989, în apartamentul nostru din Strada Ion Maiorescu, apoi despre cum m-am trezit urmărit de securiști după ce-am plecat de la reședința lui de pe Strada Atena, unde invitase un mic grup de intelectuali români la o masă de prânz, iar ei – ca să vezi îndrăzneală! – s-au și dus, deși „relațiile cu străinii” erau pe-atunci interzise, sub amenințarea unor pedepse drastice…
În primii ani postcomuniști ne-am văzut mai des, chiar dacă la un moment dat am plecat eu în Olanda ca profesor-invitat la Universitatea din Amsterdam, unde am predat câte șase luni în anii școlari 1992-1993 și 1993-1994. Ne întâlneam de câte ori mă întorceam eu pentru vacanțe în București, dar și când avea el treburi diplomatice la Haga sau onora evenimente culturale românești organizate în Țara lalelelor, la Amsterdam sau în alte locuri, de pildă la Amersfoort, unde a fost strămutată în 1993 marea expoziție bucureșteană cARTe care fusese găzduită de Muzeul Colecțiilor de Artă în 1991. […]
