Ema Stere: Bună ziua și bun venit la Vorba de cultură! Invitata mea în această săptămână este lingvistă, folcloristă, eseistă, etnografă, sociolog istoric, doamna profesoară Sanda Golopenția. Bun sosit la Vorba de cultură!
Sanda Golopenția: Bine v-am găsit!
E.S.: Întotdeauna oamenii ezită între aceste pălării pe care le purtați, uneori în același timp, și v-am propus să începem prin a vorbi astăzi, doamnă Sanda Golopenția, despre începuturile dumneavoastră intelectuale până la plecarea în 1980 din România. Despre cum ați crescut într-o casă înconjurată de cărți?
S.G.: Aș începe chiar mult mai devreme. Aș începe cu copilăria, pentru că, copil fiind, eram înconjurată de cărți, iar mama și tata alegeau cărțile pentru noi, pentru amândoi mama ne citea basme din Grimm, Frații Grimm și din Ispirescu și astea mi-au rămas în minte, iar pentru mai târziu mi s-a pus în mână Alice în Țara Minunilor și din nou, era o carte care, cum să spun eu, pe mine mă intriga și mă fascina și care a rămas cu mine până acum pentru că cu gândul de acum, faptul că Alice se gândea ce departe e piciorul de mână și de cap este o imagine pe care nu putea să o creeze decât un autor care se simțea îmbătrânind și pierzând din putere, asta așa ca o paranteză.
E.S.: Nu m-am gândit niciodată. Da!
S.G.: Da, mi se pare că se impune gândul că totuși accentuează foarte tare distanța asta enormă între mână și picior între cap și picior. Între timp, însă, eu creșteam, fusese o paranteză, existase o paranteză de sat la Bozovici, și asta pentru mine iarăși contase foarte mult, fiindcă de la cărți dintr-o dată fusesem precipitată într-o lume cu animale, cu plante, cu ulițe, altfel decât la București, deci pe la 6 ani m-am înscris la școală, la început la o școală franceză, 2 ani, și după aceea la o școală românească, atunci când școala franceză a fost desființată. Din nou o amintire care mi-a rămas când s-a desființat școala franceză, a existat un mic ceremonial. Am fost toți chemați, am fost învățați Internaționala, am cântat Internaționala, și-am plecat fiecare în treburile lui. La școală a început limba rusă și cum pe mine mă fascinau limbile, deci mi-a plăcut foarte mult să învăț și limba rusă.
E.S.: O mai știți, limba rusă?
S.G.: Așa… mai știu, adică mă descurc cu ea. De fapt, limba rusă mi-a servit la un moment dat la Paris când am fost, am făcut o primă traducere din rusă în franceză a unei cărți. Bineînțeles cartea a trebuit să fie stilizată, nu eram, eram un vorbitor, barbar, dar am făcut prima traducere, deci rusa o știam, acum s-a estompat, s-a retras, dar totuși există lucruri pe care le țin minte și pe care le pot actualiza. De la școală, deci, la școală am avut experiențe de toate felurile, ore frumoase de română și de botanică pe care le rețin cu plăcere. Am învățat la școala din Podul Elefterie, școală veche cu tradiție și după aceea la liceul Lazăr și am absolvit cu diplomă de merit care mi-a îngăduit să intru la facultate, fără concurs și fără probleme. Facultatea a fost pentru mine un fel de mic rai.
E.S.: Facem o paranteză și spunem că eventualele probleme ar fi decurs din dosarul dumneavoastră. Tatăl dumneavoastră murise în închisoare.
S.G.: Da, faptul că tata murise în închisoare și că eu trebuia să intru la facultate în ’56, era o piedică foarte serioasă. Dacă nu ar fi existat această binecuvântată diplomă de merit, probabil că nu aș fi intrat. […]