Trăim un început de nouă eră civilizatorie ce se așază pe noi principii politice, sociale, economice; întrepătrunderea vechiului cu noul este un fapt conatural acestui moment de prefaceri. În cazul particular al artei teatrului, asistăm, pretutindeni în lume, la o debarasare de legile învechite, la o febrilă căutare a unor deschideri proaspete care să corespundă momentului. O societate — și aici cuprindem artele cetății — este într-adevăr un organism viu, cu vârste și anotimpuri: lepădarea vechiului se face în vederea ecloziunii primăverii viitoare. Momentul A, pe care îl trăim în clipa de față, se reflectă implicit în modalitățile expresiei artistice, prin negările și respingerile fără de care ar fi cu neputință de conceput înaintarea. Într-un astfel de moment, când cristalizarea unor modele noi și proprii de expresie n-a avut încă șansa să se producă, este firesc ca cele mai multe manifestări să fie, într-un anume sens, eclectice.
Aceasta este, cred eu, și modalitatea Elisabetei, o piesă, în sens superior, eclectică. Avem de a face în primul rând cu un «eclectism cronologic», provenit din incertitudinea care planează asupra momentelor istorice în interacțiune. Când se petrece acțiunea? Astăzi? Ieri? E vorba de o trupă de azi care joacă rolul unei trupe de ieri? Nu putem ști exact. Există apoi un eclectism al faptelor: o tramă clasică, istorică, calchiată de nenumărate ori — de la Schiller la Ferdinand Bruckner, Maxwell Anderson, André Josset sau Robert Bolt, și până la un serial de televiziune bine cunoscut, ca «Elizabeth și Essex» — este în ultimă instanță tratată într-un mod obraznic, în disprețul datelor consemnate cu strictețe de istorie. Spectacolul îmbină astfel o experiență de avangardă cu o experiență de teatru convențional: la o privire mai atentă, foarte multe scene ar putea face parte dintr-o piesă «cuminte», să spunem, scena iscălirii actului de condamnare a Mariei Stuart. Un exemplu opus, de scenă dreaptă, aproape brechtiană, este întrevederea lui Filip al Spaniei cu amiralii săi. Există apoi sketch-uri și intervenții pirandelliene, alături de momente rezolvate în manieră de circ; momente de teatru spectaculos alături de nuanțe voit infantile, — poate în genul încercat de compania «Bread and Puppet» și de regizorul italian Ronconi in «Orlando furioso ». Întregul este un «potpourri» de certă modernitate, tocmai prin această sfidare, bulversare, amestecare, a regulilor vechi. Trăim astăzi avantajul că regulile și canoanele artei noi n-au fost încă fixate: le determinăm clipă de clipă în funcție de oglinda noastră interioară și de contradicțiile ei, de înseși contradicțiile existenței ce se reflectă în ea. […]