Amintirea contactului meu cel mai timpuriu cu Hamlet este o amintire de lectură: aveam treisprezece ani când am citit Hamlet prima oară. A fost pentru mine una din cele mai pasionante descoperiri, un eveniment din care a izvorât, cred, interesul meu ulterior pentru teatru. Ca orice cititor al piesei lui Shakespeare, am încercat să-mi aleg citatele favorite. Mai târziu, am văzut întâia oară Hamlet pe scenă, cu Ion Manolescu în rolul titular; şi, după aceea, cu puţin înainte de război, o altă montare memorabilă, un Hamlet în care alternau trei mari interpreţi ai rolului principal: Vraca, Valentineanu şi Calboreanu.
Dacă exceptăm rolul lui Puck din Visul unei nopţi de vară, în deschiderea primei stagiuni a Teatrului Odeon, momentul contactului meu personal, creativ, cu Shakespeare avea să vină ceva mai târziu, când Zaharia Stancu m-a chemat să fac scenografia pentru Othello, la Teatrul Naţional, în regia lui Massim, cu Emil Botta în rolul titular. A fost, pentru mine, o misiune dificilă, deoarece spectacolele Naţionalului (a cărui clădire, încărcată de atâta istorie a teatrului românesc, fusese distrusă de bombardamente) – se desfăşurau pe scena de la liceul Sf. Sava, o scenă grea, foarte nefavorabilă. Decorurile au ieşit – sub influenţa lui Cassandre – nu foarte reuşite. Mai târziu, am făcut un Othello cu Marieta Sadova, pentru Teatrul Naţional din Cluj. De astă dată reuşisem să mă eliberez: decorul a fost mult mai aerat şi mult mai simplu. Cu Massim, iarăşi, pentru Naţionalul bucureştean, ar fi urmat să fac, prin 1948, un Hamlet care nu a mai avut loc: dintr-o puerilă pudoare ideologică, nu s-a putut cădea de acord asupra tratamentului regizoral al fantomei şi planul a căzut, iar scenografia mea a rămas un document de arhivă. Elementul central era o scară în spirală şi, fapt uimitor, acest decor al meu s-a dovedit ulterior, frapant de asemănător cu cel conceput de George Furse pentru filmul Hamlet cu Laurence Olivier.
Filmul lui Laurence Olivier m-a impresionat extraordinar: pot spune că am învăţat motaj văzând şi revăzând de zeci de ori acest Hamlet, trecându-l şi retrecându-l de foarte multe ori prin masa de montaj.
Un alt contact direct cu această capodoperă a lui Shakespeare a fost cel prilejuit de montarea de la Teatrul Municipal, cu Fory Etterle în rolul principal. Am desenat atunci, împreună cu Paul Bortnowski, decorurile, dar judecând acum retrospectiv, cred că a fost un eşec scenografic, pentru că nu am reuşit să ajungem la un principiu estetic virulent pentru epoca în care a fost făcută: realizarea noastră era o stilizare a Renaşterii, în care ideea spiralei era, cred, o metaforă, prea generală…
Revenirea mea la Hamlet – după atâţia ani – s-a făcut, aparent, printr-un hazard: la repetiţiile de la „Arena Stage“, cu Azilul de noapte, directoarea teatrului Zelda Fischandler, urmărind alături de mine generalele, s-a întors, la un moment dat, către mine şi mi-a spus: „Da, sunt sigură: acum ştii atâtea despre fiinţa omenească încât trebuie să pui în scenă Hamlet“. Am luat-o, pe moment, drept o glumă, dar după repetiţie Zelda s-a întors către mine abordând chestiunea frontal: „Hai să discutăm cum să punem în scenă Hamlet pentru stagiunea viitoare“. […]