MONICA PILLAT – Despre singuratatea americana (pagini de jurnal)

Corvallis, Oregon, 1993

10 iunie

Stai la o masa si manånci, avånd alaturi o carte deschisa. Manånci si citesti. |n sala de mese toti studentii si cåtiva profesori stau astfel. Sunt si mese la care cåtiva asiatici, cåtiva negri stau de vorba pe cånd isi iau prånzul. Uneori vad si cupluri asezate vizavi, manånca, citesc sau tac, privindu-se ca si cum s-ar uita unul la altul din doua carti diferite.

Daca nu ai o carte cu tine, atunci cånd manånci parca te pierzi in inutilitate, esti ca un animal care isi face nevoile in public, parca ti se face rusine sa mesteci, sa inghiti. De aceea prefer sa-mi cumpar un sandvici si sa ies afara, sa manånc pe o banca, uitåndu-ma la aleile verzi, la pomii uriasi, cu ochii incetosati de lecturile de mai inainte. Unii studenti isi iau farfuria si se asaza pe pervazul unei ferestre, atintindu-si privirea pe geam.

Doamna Rudinsky isi ia tava cu salata si cu Pepsi si o aduce in birou. Ea manånca avånd ochii pe calculator. Viata ei de la facultate, unde isi petrece cel mai mult timp, uneori si weekend-urile, se imparte in orele din clasa si orele petrecute in odaia intesata de rafturi cu carti, ore in care scrie, dar mai ales citeste aproape continuu cuvintele de pe micul ecran. Rareori am auzit-o vorbind cu vreunul din colegii ei de catedra.

Fiecare in biroul lui e ca pe o insula la mii si mii de kilometri de celalalt. Doamna Rudinsky poarta bluze si jachete de aceeasi culoare cu rododendronul inflorit de la fereastra ei. E intotdeauna preocupata de o gramada de lucruri care ies din vrafurile de hårtii si mai ales de mesajele de pe ecranul calculatorului. E felul ei de a fi in contact cu lumea larga de aici si de departe. Se bucura cånd ma vede, e bucuroasa cånd plec, zåmbetul ei ma insoteste pe culoarul lung, in acest fagure de singuratati.

Profesorul Richmond Barbour a venit de asta toamna la catedra de engleza din Corvallis si, pentru ca e din alta comunitate (San Diego), vrea sa inteleaga lumea in care tocmai a intrat. De multe ori ne nimerim in dreptul acelorasi usi, din dorinta de a ne auzi vocile impletindu-se cu ale altora. Este in el atåta dor de comunicare incåt uneori ai impresia ca nici nu e atent la ce ii raspunzi, te inghite cu ochii, strabatut de un neaståmpar care contrasteaza ciudat cu felul sau blånd de a fi.

La orele lui despre Shakespeare, il surprindeam cum asculta raspunsul cåte unui student, cu o bucuroasa nerabdare, in vreme ce privirile lui alergau de la un chip la altul, de parca ar fi vrut sa vorbeasca deodata cu toti. La putin timp dupa ce mi s-a prezentat, l-am intålnit pe hol, intr-o pauza si i-am raspuns la nu mai stiu ce intrebare, iar pe cånd vorbeam, mi-am dat seama ca nu avea nici o importanta de unde veneam, ca ma numeam asa si nu altfel, ca ii spuneam ceva anume.

Prezentele noastre acolo, in afara celulelor izolante ale birourilor, erau de ajuns. Era ca si cånd te uiti intr-o oglinda in care vezi un altul. Aceasta a fost prima mea experienta de stergere a demarcatiei intre mine si celalalt. Intri pe neasteptate intr-un tinut in care diferentele, disocierile, contururile dispar. Te afli in vårtejul unei energii spirituale totalizante.

E ca un joc in care fiecare e imbracat altfel si se recomanda a fi cutare sau cutare, pe fundalul carnavalesc al sacrului: interpretezi mai multe roluri deodata, existi concomitent in trupuri diferite. Poate ca o singuratate intensa, expansiva ca aceasta, produce, in contact cu alta, asemenea ei, un fulger si vezi intr-o secunda in brusca iluminare ca identitatea e deschidere. Atunci, singuratatea te aduna de pe drumuri, te intregeste, apartii unei puteri magnetizante.

Cu alti profesori consonanta se atinge in trepte. Comunicarea devine o cursa cu obstacole. Poti ajunge påna la unul sau altul doar daca il citesti pe Homer, pe Ellison, pe Shakespeare. |ntre tine si celalalt se ridica un vraf de carti, dar fiecare carte e un pas spre cetatea care altminteri ar ramåne ferecata.

|ncepi sa vorbesti despre Antigona si portile se deschid. |nauntrul celeilalte minti nu mai vezi zidurile de aparare, fortificatiile, ci firul fragil al pasilor tai amplificati de pasii aceluia cu care ai intrat in rezonanta. Alergi din intrebare in intrebare påna cånd se face tacere si tacerea devine un drum impreuna al gåndurilor care nu mai incap in cuvinte.

Comunicarea incepe in realitate si se continua in vis. Cånd pleci din incaperea pe care ai descuiat-o cu o carte, singuratatea devine o stare de a fi impreuna pe marginea aceleiasi cautari. Te misti pe aleile racorite de inserare de parca ai fi in miezul unui nimb si ti se pare ca intreaga lume isi face cuibul inauntrul tau.

13 iunie

Dar dupa ce cursurile s-au terminat, dupa ce sarabanda ametitoare a lecturilor s-a oprit, dupa ce aleile s-au golit de voci si de siluete, dupa ce clasele au ramas sa reflecte doar cresterea si descresterea luminii de la geamuri, iluzia comunicarii inceteaza. Pe culoare, in birouri, profesorii zåmbesc absent, trasi inauntru de alte preocupari, inaccesibile mie. Sunt ca niste cortine care cad la sfårsitul unui spectacol si dincolo de roluri, actorii par a nu mai fi ceea ce au fost cu cåteva ceasuri mai inainte.

|ncerc sa dau faldurile la o parte sa vad ce se intåmpla, dar scena s-a golit, dialogurile arare capata ceva artificial sau seamana cu niste improvizatii neinspirate. Am din nou senzatia in fata acestor oameni care se inchid impenetrabil in tacere ca sunt in fata caselor din Corvallis, curate, primenite, ermetic asezate pe strazile perfect taiate in lung si in lat. Pe alei nu se plimba nimeni caci toti au masini si nimeni nu parcurge spatiul altfel. Doar cånd si cånd un om cu un cåine la orizont.

|mi ramån copacii, florile atåt de felurite, fosnetul våntului, cåte o veverita zvåcnind in sus pe cåte un trunchi urias, norii calatorind fantastic pe cer, iar alteori muzica ploii.

Adesea cei cu care vorbesc se plång de singuratatea oamenilor de pe acest continent, datorata, spun ei, interesului exclusiv pentru acumularea materiala. Pare ca visul prosperitatii individuale ii izoleaza in paradisuri artificiale care mai devreme sau mai tårziu le dezvaluie pustiuri de nevindecat.

Atunci cånd nu ai cu cine sa schimbi o vorba, cel mai la indemåna remediu, daca ai bani, e sa mergi la cumparaturi. Intri intr-un magazin, pasesti intr-un rol, alaturåndu-te altora. Te plimbi printre rafturi, te uiti la cåte un obiect, ba chiar intri in vorba cu vånzatorul. A cumpara este un fel de a intra in contact cu lumea. |ntre cel care cumpara si cel care vinde se creeaza o relatie de complicitate, de prietenie Žinteresantaª ñ devii o figura familiara, daca treci de mai multe ori prin acelasi magazin, esti recunoscut a fi Žcinevaª ñ cel care a luat cutare si are de gånd sa mai vina, deci trebuie incurajat, ca fluxul banilor sa nu se intrerupa.

Chiar daca nu vorbesti cu nimeni, chiar daca nu te remarca nimeni, a cumpara ceva, oricåt de ieftin sau de nesemnat, iti da iluzia ca faci ceva in miezul unei comunitati oricåt ar fi ea de fantomatica. Te privesti in oglinda, in cabina de proba, cu o bluza noua sau cu o pereche noua de jeans. Pentru cåteva minute esti pe scena, chiar daca publicul si actorul sunt unul si acelasi.

Uneori a avea si a cåstiga bani inseamna a fi in pas cu lumea. Vecinul are masina, iti iei si tu masina. Devii egal cu el. Cu putin noroc poti sa-l intreci: iti iei o marca mai buna. Existenta e vazuta ca o provocare, ca o competitie intre vecini pentru o mai buna asezare in peisajul bunastarii. Cu cei din apropierea casei tale vorbesti prin intermediul obiectelor, dar adesea cei care locuiesc alaturi sau vizavi nici nu se cunosc.

18 iunie

Cånd am intrat in facultate, pe culoar numai usa de la biroul doamnei Rudinsky era deschisa. Restul era incuiat, cufundat in penumbra si tacere.

M-am asezat pe un scaun långa ea si am inceput sa rontaim amåndoua niste briose aduse de la Beanery. Cu ochii ei luminosi care uneori bat in albastru, cu zåmbetul ei amabil, doamna Rudinsky a inceput sa-mi povesteasca despre cosmarurile ei, pe care le numeste cosmaruriñclisee. Noaptea, visele inspaimåntatoare o fac sa tipe atåt de tare incåt, atunci cånd sunt in vizita fiicele ei, o aud tocmai din celalalt capat al casei si vin s-o trezeasca din somn:

ŽAstfel, daca nu mi-ar spune ca tip, eu nici nu as sti, pentru ca stau singura mai toata vremea si nu ma aude nimeniª.

Viseaza ca e urmarita ca in filmele de groaza si crede ca toate imaginile care o haituiesc ii vin din programele de la televizor.

Treptat am ajuns sa vorbim despre singuratate. Cu acelasi zåmbet, ea mi-a spus ca viata ei, ca refugiata, a fost o succesiune de tranzitii, iar lumea nu investeste sentimente in oamenii care se afla in trecere intr-un loc: Žde aceeaª, mi-a spus, Žte simti poate izolata aici. Stai prea putin in Corvallis ca sa se investeasca in tineª.

Fara sa replic, am privit-o lung. Ea este de mult timp aici, si totusiÖ Oare nu suntem cu totii in trecere?

20 iunie

Pe Sally Davenport am cunoscut-o la conferinta unui mic grup de profesori, unde ea a vorbit despre situatia politica din Ungaria, pe care a vizitat-o pentru cåteva luni. Discutia noastra s-a prelungit dupa conferinta si o vedeam cum ardea ca o flacara si cum ochii i se abureau cånd vorbea despre caldura celor din Žestul dezrobitª. |mi povestea despre socul sentimental pe care l-a avut la intoarcerea in America, despre raceala si indiferenta colegilor ei de la catedra de stiinte sociale. {i-a notat numarul meu de telefon si apoi n-am mai vazut-o doua luni.

M-a sunat pe neasteptate intr-o dupa-amiaza si m-a invitat la ea. Avea o casa in padure, pe un deal. Odaile mari, cu obiecte ciudate, arta africana in special, aveau ceva exotic si totodata familiar, o imbinare muzicala de culori tari, de nuante distonante in armonie totusi.

M-a condus pe o terasa de unde se vedeau påna departe padurile si muntii, crengile unor brazi uriasi coborau melodioase pe acoperisul casei, se rasfirau in jos, pe latura stånga a balconului de lemn. Era atåt de frumos incåt am amutit. Se insera si sotul ei a inceput sa-mi explice de ce majoritatea celor de acolo nu aveau nevoie de prieteni.

Fiecare e in felul sau un Robinson ñ cåte cineva isi cumpara o casuta pe un dåmb, intr-o padure, chiar in oras. |si face o gradina, are grija de copaci, isi cumpara carti despre cum sa faci totul singur, de la gradinarit påna la decoratiunile interioare. Lucreaza ziua intreaga la serviciu, seara se refugiaza intr-o placuta izolare. Nici nu-si cunoaste vecinii, sau daca ii invita, asta se intåmpla poate o data pe an.

Au venit apoi si ceilalti musafiri. S-a vorbit despre taierea unor copaci din jur si despre preturile pe care le-ar fi putut obtine pentru lemnul acela stravechi. M-am dus s-o ajut pe Sally la bucatarie. S-a uitat la mine intristata: ŽVezi despre ce vorbesc ei? {i asa pot s-o tina toata searaª.

Vibra de nerabdare, nu-si gasea locul nicaieri, nici macar in casa din padure care isi dorea sa semene atåt de mult cu asezarea celebrului naufragiat.

25 iunie

Am vazut foarte multi oameni obezi. Printre studenti dai de cåte o silueta diforma care contrasteaza straniu cu chipurile palide si zåmbitoare, cu mersul sprinten al corpurilor subtiri.

Am citit o nuvela extraordinara de Andre Dubus in care personajul principal este o fata ce nu se poate opri din måncat. Desi parintii ii supravegheaza alimentatia, ea isi ascunde prin buzunare dulciuri si le manånca noaptea pe intuneric. Lumea din jur observa cu uimire ca ea se ingrasa monstruos desi nu atinge aproape nimic in timpul zilei. Pentru a intra in råndul oamenilor, pentru a se casatori, ea trebuie sa slabeasca si reuseste sa o faca sub ingrijirea atenta si iubitoarea a unei prietene. Ajunsa la greutatea standard a semenilor ei, devine remarcata si isi gaseste destul de repede un sot. |n taina ea se intreaba insa cåt din fiinta ei mai este ea insasi. Dupa nasterea copilului, ea incepe din nou sa manånce pe furis, mai intåi, apoi in vazul sotului ei, din ce in ce mai exasperat de proportiile fapturii ei necunoscute. Ea stie ca barbatul o va parasi, dar il sfideaza, måncånd in fata lui batoanele de ciocolata. E felul ei de a-si exercita libertatea care o va condamna la singuratate.

E povestea unei rebele; asa cum måncarea devine o compensatie in lipsa iubirii, tot astfel la urma, ea e calea personajului de a iesi deliberat dintr-o societate standardizata. Eroina are in modul ei de a fi trasatura esentiala a personajului american ñ aceea de a fi singur si ratacitor, inadaptabil, excentric comunitatii.

|n lungile noastre discutii despre literatura americana, Kerry Ahearn mi-a aratat aceasta dualitate paradoxala a eroului de pe noul continent: nevoia de comunitate si fuga de lume, spre dobåndirea singuratatii ca buletin de identitate. Personajul ramåne la vårsta adolescentei ca suflet, nu poate apartine in intregime nici unui tipar, el este mereu in cautare, vagabondånd fara leac, ca Žun rege al drumuluiª, cum se spune intr-un cåntec.

Cånd exploratorii au patruns in America, libertatea pentru ei a insemnat cucerirea spatiului. Au inaintat catre Vest påna au dat de ocean, si dupa ce n-a mai ramas nici o bucata de pamånt necercetata, au inceput sa contruiasca rachete si sa calatoreasca spre stele. Aceasta este viziunea domnului Robert Frank asupra odiseei americane.

Nemaiputåndu-se intoarce acasa, deoarece Europa ii renegase intr-un fel sau altul, colonistii au cautat din rasputeri sa se refugieze din timp in spatiu. Rupåndu-se de trecut, ei s-au ferecat cu frenezie in prezent si aceasta concentrare a energiilor lor a facut din America un campion al bunastarii.

Sistemul de predare a culturii aici este legat esential de teama de a privi inapoi spre Europa. Chiar cånd se studiaza autori britanici sau rusi (Cehov este foarte iubit la Corvallis), se porneste de la textul individual si unic al operei, care e uneori rupta de comunitatea unde a aparut si pare lipsita de suport istoric. Ansamblul epocii e schitat fie la mijlocul, fie la capatul seriei de prelegeri, dar detaliile ambiantei socio-culturale nu estompeaza personalitatea artistului, ci o amplifica. Scriitorii ca si personajele create se detaseaza de mediul lor pentru a se aureola de singuratate.

Am ascultat un cåntec la radio in care se spunea ca Dumnezeu trebuie sa aiba suflet de cowboy, de vreme ce natura Americii e atåt de larga in cåmpuri si ceruri fara sfårsit, indemnåndu-te sa pleci calare de-a lungul si de-a latul salbaticei desfasurari, cu dorul de a nu te mai intoarce niciodata.

20 septembrie

Acum, orologiul clopot al Universitatii a inceput sa sune din jumatate in jumatate de ora, pentru a sfinti parca timpul, ca si cum campusul ar fi si månastire si scoala. Aceste sunete, aceasta muzica te conduc spre reculegere tot mai profund, in fiecare zi.

Ascultånd de la fereastra biroului unde scriu, simt ca sunt si aici si in alta parte, asa cum am fost in tot rastimpul sederii la Corvallis, numai ca acum sunt chiar pe pragul a doua lumi, la rascrucea lor ñ care s-a mutat in mine si mai mult. Ma pregatesc de plecare ca frunzele care inca nu s-au desprins de pe ramuri, ca pasarile care dau roata cerului, in stoluri inca nedecise. Din nou o parte din mine se va rupe, va apune.

Ieri, mergånd cu Nick printre uriasele stånci de pe plaja pustie de la Bandon, am avut deodata revelatia vizuala a intregii mele experiente de aici. Valurile gaurisera colosii, ii facusera albastri si transparenti, prin sparturi patrundeau vazduhul, oceanul. Plaja, la apusul soarelui, udata de apele in descrestere ale refluxului, reflecta aurul cerului.

Poate ca aceasta e in fond menirea vietii care vrea sa se inteleaga pe sine insasi: deschiderea, fisura, netezimea, catifelarea prin eroziune, luminarea prin strapungere.

Ma uitam la pietrele aduse de Pacific cåt erau de rotunjite, de slefuite si cånd le-am luat in måna am simtit o mångåiere venind de departe. Am cules mai multe pietre de ocean pentru studentii mei. E singura certitudine pe care am capatat-o asupra rostului firii ñ sa ne indemnam a semana cu ele cånd ajungem aproape de capat.

Despre Dumnezeu in America (pagini de jurnal)

Corvallis, Oregon, 1993

29 mai

Asist de cåtava vreme la un curs de religie si filosofie la care douazeci si cinci de oameni vin de doua ori pe saptamåna, pentru a-L afla pe Dumnezeu in carti, in prelegeri, in ultimele teorii.

|nca de la inceput, in clasa a intrat un batrån orb insotit de un cåine roscat, cu ochii ca mierea bruna. Cånd cåinele si batrånul lipsesc uneori, cursul isi pierde consistenta. La fel cånd nu ploua. Ploaia si cåinele ñ toate vocile sunt ca picaturile care cad, påna cånd trotuarele se fac atåt de ude incåt pot oglindi cerulÖ si cåinele care pare ca doarme, cu ochii deschisi, asteptånd terminarea cuvintelor.

Nu L-am descoperit pe Dumnezeu in nici o carte despre El, e ca si cånd urc un povårnis alunecos si inaintez cazånd inapoi. Daca n-ar fi cåinele si ploaia, n-as ajunge nicaieri.

5 iunie

La sfårsitul cursului de filosofie si religie s-a limpezit ideea ca toate credintele sunt la fel de adevarate si de bune, iar Hick, in cartea sa de reconciliere a tuturor crezurilor, conchide ca Isus este o metafora, o figura de stil. Despre |nviere nu se vorbeste nicaieri.

Daca totul este important, poate tocmai prin aceasta egalizare isi pierde importanta. Solutia unui singur raspuns e Žtotalitaraª, solutia pluralitatii e nivelatoare, una duce la dogma, alta la scepticism, toleranta aluneca in indiferenta.

Cånd au venit in America puritanii si au inceput sa-i constrånga pe bastinasi sa renunte la credinta lor, aceia i-au intrebat: ŽCe vina avem noi si de ce ne faceti pe noi raspunzatori de faptul ca v-ati ucis zeul? Noi traim in buna intelegere cu zeii nostri.ª Pieile rosii i-au numit pe nou-veniti Ždiavoli albiª, atåta rau le-a pricinuit convertirea la crestinism.

Acum insa imi pare ca asist la reversul fenomenului, pe plan speculativ. Poate dintr-un mai vechi complex de vinovatie, poate dintr-o perceptie mai Žcorectaª, se evolueaza, spune Hick, de la sistemul ptolemaic ñ avånd in centrul sau crestinismul ñ, la sistemul copernician ñ cu un Dumnezeu abstract la mijloc, iar toate celelalte credinte se rotesc in jurul Sau, dar si in jurul propriilor reprezentari concrete ale divinului. Isus este astfel un iluminat printre atåtia altii, precum Buddha, Mohamed, Visnu, o bucata colorata dintr-un mozaic de imagini al caror ansamblu ramåne nevazut.

Daca ar fi sa ma gåndesc cu ce m-am ales de pe urma acestui drum care nu a fost un pelerinaj, ci o plimbare prin muzeul unor teorii, imi aduc aminte de vocea melodioasa a domnului Marcus Borg, de felul lui gratios de acrobat, sarind de la o trambulina spirituala la alta. O data ne-a indemnat sa inchidem ochii si sa ne inchipuim trei tipuri de relatii cu Dumnezeu: ca mama, ca prieten(a) si ca amant(a), iar apoi sa incercam sa punem in cuvinte ipoteticele experiente.

Ceea ce admir la el este umorul, puterea mintii de a ramåne jucausa chiar cånd navigheaza printre ghetari sau se apropie de vulcanii in eruptie. Desi a scris mai multe studii despre Isus, in care a aratat ca El a fost cel mai amplu unghi de deschidere catre divinitate, la curs a situat crestinismul in relativ, pe fundalul anonimizant al celorlalte credinte. E ca si cum cineva isi construieste pledoaria tocmai pentru a o infirma, dånd convingerilor sale o aura de indoiala.

Domnul Borg nu a scapat insa nici o clipa din vedere principiile Žcorectitudinii politiceª in aceasta privinta; cursul lui a fost incadrat in domeniul hibrid al filosofiei si religiei pentru ca sa nu se simta ofensati poate ateii. Aceasta Žcorectitudineª interzice profesorilor si studentilor sa vorbeasca in clasa despre devotiunea crestina, iar Biblia este cercetata ca literatura. M-a uimit sa vad ca de Craciun nu se cånta colinde in campus, ca de Paste nu se fac urari in public. Totusi nu mi s-a intåmplat sa nu gasesc in vreun motel, pe unde am innoptat, in sertarul de långa pat, Biblia.

20 iulie

Cånd am intrat prima oara intr-o biserica baptista din Corvallis, m-a socat la culme aspectul de sala de sedinte al lacasului sfånt. |n locul altarului era un pupitru la care s-a asezat un preot imbracat Žin civilª si a inceput sa proiecteze diapozitive pe un perete alb. Erau propozitii de tipul Ždaca faci cutare lucru, Dumnezeu (un fel de partener de afaceri) te ajuta sa obtii fericirea / gratia / prosperitatea / etc.ª.

|nainte si dupa aceasta neobisnuit de concisa si pragmatica predica, enoriasii au cåntat impreuna versete din cartulii aflate in dreptul fiecarui scaun, in ordinea stabilita in programul xeroxat al slujbei din acea duminica. M-a uluit atunci si indicatia data de la pupitru de catre preot pentru comunicarea libera de cinci minute intre cei aflati pe acelasi rånd. Aveam sa dam måna cu vecinii necunoscuti si sa le adresam cuvinte amabile, in numele Domnului.

|n clipa aceea de inceput al experientei mele americane, mi s-a parut un gest de ipocrizie, dar mai tårziu, cånd mi-am dat seama de rolul bisericii in micile comunitati ale orasului Corvallis, am inteles ca exercitiile de apropiere impusa sunt binevenite pentru oamenii singuri, in vesnic tranzit, iar localnicii, im majoritate functionari, personal administrativ si profesori universitari, care slujeau in campus, ii recunosteau astfel pe mereu nou- venitii ca pe unii de-ai lor.

O si mai mare uimire m-a cuprins cånd, o data, cu putin inainte de Paste, stånd la o masa in cantina universitatii, m-am pomenit cu doua fete care mi-au cerut voie sa se aseze långa mine si m-au cercetat cånd L-am primit ultima oara in sufletul meu pe Isus.

Surprinsa de intrebare, am tacut, gåndindu-ma cu un zåmbet launtric daca se asteptau sa le raspund ceva de genul Žvineri la ora 6 p.m.ª. Le-am raspuns in schimb ca am crescut educata de parintii mei in spirit crestin si ca sper ca il port cu mine pe Dumnezeu intotdeauna. Dar fetele continuau sa ma iscodeasca, indemnåndu-ma sa fiu mai precisa. Pentru a iesi din incurcatura am intrebat-o pe una din ele cum si mai ales cånd L-a primit ea pe Isus ultima oara.

ŽCum? Nimic mai simplu! A scos din geanta o hårtie pe care era xeroxata o rugaciune si mi-a citit-o. Cånd? Saptamåna trecuta, cånd, dupa ce a simtit imediat efectul rugaciunii, s-a impacat cu mama ei, cu care påna atunci era la cutiteª.

ŽNu e destul sa creziª, mi-a spus cealalta, Žtrebuie sa faci ceva pentru ceilalti, sa fii activa in credintaª. {i cum taceam, mi-au lamurit ce lenesa eram in felul meu si ce departe. Dar nu-i nimic, daca repet dupa ele cuvånt cu cuvånt rugaciunea, minunea portilor deschise se va petrece si cu mine. Am ingånat docila textul, dar cånd m-au intrebat increzatoare daca ma simt mai bine ca inainte, mi s-a parut ca ramasesem repetenta.

Ca ma aflam in contratimp, nu ma mira. La primul 4 iulie la Corvallis, cånd am vazut cum se ingramadea lumea pe strazi cu mic cu mare sa vada focurile de artificii, de exemplu, eu mi-am adus deodata aminte de oamenii din jurul bisericilor, care blocau pentru un ceas circulatia din Bucuresti, in noaptea |nvierii.

De Paste am fost singura la o biserica luterana si cånd am intrat, m-a izbit bucuria celor care cåntau, acompaniindu-se la ghitare, in ritm de dans, zåmbetul glumet de pe fata preotilor invesmåntati in alb, dar mai ales m-a surprins ca vasul cu vin de impartasanie era divizat in pahare minuscule (din ratiuni de igiena), din care enoriasii puteau sa bea la sfårsitul fiecarei slujbe, fara sa fi postit in prealabil. Totul era usor, simplificat, comod-sarbatoresc.

|n acea seara, la televizor, in cadrul unui program specializat in propaganda religioasa, am ascultat cu stupefactie cum un predicator se straduia cu argumente demne de Sherlock Holmes sa demonstreze ca |nvierea s-a petrecut in realitate. Parea ca masurase chiar si piatra care astupa mormåntul si ca putuse stabili cu precizie cu cåti centimetri fusese deplasata. Despre minunea actului in sine nu se spunea insa nimic, ori poate era de la sine inteles?

27 august 1996

Am intrat cu Sofie in biserica Saint Mary si am vazut crucifixul catolic stilizat pe peretele alb din spatele altarului. |n acea duminica slujea noul preot. Era un negru inalt si voinic, cu o voce ca de clopot, iar cånd vorbea cuvintele aveau un dangat care strabatea påna departe. |ncaperea era plina si m-a impresionat sa vad ce multi copii, unii avånd doar cåteva luni, fusesera adusi in brate de parintii lor.

Predica pornise de la episodul in care Petru il roaga pe Isus sa nu intre in Ierusalim unde avea sa fie omoråt. Ž|n acel momentª, striga preotul negru dramatizånd, Ždiscipolul uitase ca vorbea cu Dumnezeu, si nu avea alt gånd decåt cum sa-si apere prietenul. Cåti dintre voi ar face ca Petru in acea clipa?ª {i ca raspuns, toti parintii din biserica si-au ridicat deasupra capetelor copiii (unii chiar de curånd veniti pe lume), in semn ca si cei nevinovati ar fi gresit la fel atunci.

Sofie mi-a povestit mai tårziu ca, o data, preotul negru i-a vorbit despre propria lui singuratate la Corvallis, despre dificultatea de a-si face prieteni printre membrii comunitatii. Aproape ca regreta ca nu se mai putea inscrie intr-o echipa de teatru (fusese inainte actor si cåntase in spectacole de music-hall), dar påna la urma reusise sa compenseze lipsa de comunicare, luånd saptamånal lectii de zbor ca pilot de avion.

Share This Post