Vibraţia ideatică, reveriile metafizice, ceremonialul elevat al textului sunt trăsăturile liricii lui Ştefan Aug. Doinaş, căci, scrie Ovidiu Cotruş „factorul structuralizator al poeziilor lui Doinaş este întotdeauna ideea poetică şi niciodată ansamblul de trăiri care formează o idee poetică. Aceasta este doar substratul originar, care ocazionează naşterea şi alimentează dezvoltarea ideii poetice, fără să fie prin ea însăşi definitorie pentru poeticul doinaşian. Dar aceste idei poetice ne sunt uneori înfăţişate direct, alteori prin intermediul unei situaţii poetice”. O poezie reprezentativă, „Symposion”, prinde emoţia într-un cadru alegoric, imprimând lirismului o dimensiune spectaculară, prin dansul suav al ideilor, ce redă mai întâi imaginea unui „ospăţ” arhetipal, cu convivi „nechemaţi”, reuniţi prin grija hazardului, de un destin imprevizibil. Ospăţul e o alegorie a existenţei, la care oamenii sunt chemaţi aleatoriu, din orizontul virtualităţii infinite, fără predestinare sau finalitate („Dintru‑nceput, ospăţul nu fusese/ menit pentru niciunul dintre noi./ Nici vinurile‑n cupe n‑au fost noi,/ nici rodiile strălucind pe mese./ Mai vechi ca lumea însăşi e ospăţul./ Sunt proaspete doar pofta şi răsfăţul/ şi măştile convivilor, de lut”). Destinule reprezentat ca exuberanţă senzorială, măştile de „lut”, gesturile ancestrale, şoaptele şi cântările sugerând spectacolul repetitiv, mecanic al vieţii: „Am fost aduşi aici, ca un făcut,/ de‑o şoaptă dintre şoapte, de‑o cântare/ ce‑a prins să sune‑n noi treptat mai tare./ Nu simţi că vinul are‑un gust amar ?/ Privind cu ochi hipnotici în pahar,/ ciocnim în hohot, cupele vecine,/ dar nu ştim pentru ce şi pentru cine./ Ce chef lipsit de sens, necumpătat!”
Convivii se lasă la acest ospăţ alegoric în voia instinctelor vitale, resimţind inerţia unei forţe copleşitoare, căci voinţa oarbă de a trăi îi face să repete gesturi, vorbe, rituri şi fapte trăite anterior de alţi semeni, reiau cu mai multă sau mai puţină îndemânare atitudini străvechi, ale celor ce au trăit înaintea lor: „Iubito, rupe farmecul nebun!/ Beţia asta cruntă nu‑i a bună./ Nu vezi cum gestul aprig se adună/ nainte de a‑l face pe deplin?/ Priveşte, mesele lucesc de slin,/ adeverind şederea la libaţii/ a altor scufundate generaţii/ şi lunecarea inşilor desculţi/ ce‑au ospătat naintea ta. Asculţi?/ Cântarea asta sumbră, tremurată,/ e ca un glas pierdut, de altădată;/ sărutul vine singur, înglodat;/ îmbrăţişarea asta s‑a mai dat;/ iar zâmbetul plăcerii are‑un sclipet/ îmbălsămat, ca regii din Egipet:/ un semn făcut de nimeni nimănui”. Existenţa e un spectacol halucinant, actorii vieţii au întruchipări himerice şi gesturi carnavaleşti, de vis, cu contururi tremurate, nedesăvârşite, aflându-se la hotarul dintre realitate şi halucinaţie („Ah, totul e un vis, o altă lume./ Iar noi jucăm, în tinere costume,/ un rol încărunţit cum altul nu‑i…/ Aşa ţi‑aş spune de‑aş avea cuvântul./ Dar vai! Voi fi şi eu călcat de vântul/ ce va sufla peste meseni. Şi eu/ mă voi urni din locul meu, cu greu,/ cedându‑l, după marea rânduială,/ străinilor ce vor intra în sală/ grăbiţi, înfriguraţi, să bea şi ei/ nectarul mistic pregătit de zei/ şi tuturora dat după dreptate”). O dată cu terminarea spectacolului, rămân în urmă „drojdii” şi resturi, după care farsa existenţei se reia indefinit, cu alţi actori, alte măşti, alte roluri de împrumut, efemere şi tranzitorii. Poezia „Symposion” e o alegorie a existenţei, ea definindu-se prin plasticitatea parabolei, prin forţa de sugestie ideatică şi armonia muzicală a expresiei.
Poemul „Soarele şi scoica” este o altă parabolă cu înţelesuri metafizice, imagine emblematică, simbolică a unei comuniuni ratate între două entităţi ce fac parte din regnuri opuse, din lumi ireconciliabile, ca în „Luceafărul” eminescian sau „Riga Crypto şi lapona Enigel” al lui Ion Barbu. Prima secvenţă trasează coordonatele spaţio-temporale ale „poveştii”, sugerându-se o temporalitate impregnată de mit şi nedeterminare, un timp auroral, întemeietor. Protagoniştii parabolei erotice sunt soarele, simbol al înaltului, transcendenţei şi luminii, şi scoica, trăind în lumea adâncului, a penumbrei, a acvaticului tainic şi impenetrabil („În tinerele vremuri fără nume,/ când astrele nu se sfiau deloc/ să‑şi scapere orbitele prin lume/ ca păsări azurii cu plisc de foc, ‑/ un soare nou, teşită zburătoare/ ce ţipă‑n nori, hulită de furtuni,/ găsi un golf cu apă ca o boare,/ încins cu brâuri de luceferi bruni,/ în care – stăpânind peste mărgeane/ şi peste alge verzi cu subţiori,/ aduse‑ntâmplător din alte‑oceane/ de sepii sau de peşti scânteietori ‑/ o scoică princiară, virtuoasă,/ în smalţ de alabastru şi sidef/ de mii de ani îşi cultiva în casă/ penumbra, ca o pânză de gherghef”). Poetul figurează două lumi, două ipostaze ontologice, dar şi două atitudini gnoseologice care se confruntă, rezultând opoziţii şi ipostaze antinomice. O ipostază are dinamica solarităţii, înaltului, se afirmă ca voinţă ascensională, raţionalitate, dinamism şi elevaţie a gândului şi trăirii, o alta e statică, sugerează inhibarea, retranşarea în adânc, instinctual, în umbra molatică a acvaticului. Logodna între cele două lumi e imposibilă, iar regresia spre acvatic a soarelui are de înfruntat retractilitatea scoicii, ameninţată de razele solare: „Cum soarele grăbea pe mai departe,/ o rază crudă, licărind abia,/ pătrunse prin mătăsuri şi brocarte/ ţinând o clipă suliţa spre ea./ Dar scoica, ameţită şi confuză,/ voind să‑şi ocrotească boiul fin/ şi perla în văpaie ce, lehuză,/ îi da fiori în pântecul virgin, ‑/ fugi‑n adânc, sărind din treaptă‑n treaptă/ la valul cu frunzişuri şi luciri,/ cu care apa simplă, înţeleaptă/ împrăştie şi naşte năluciri./ Când soarele veni spre seară, tandru,/ Cu aripile‑arzând deasupra lui/ şi coborî‑n afund ca un scafandru/ închis într‑un ciudat costum verzui, ‑/ sărmana scoică, ‑n corturi ideale,/ răsunătoare, singură‑n ocean,/ îl presimţi deodată cu spirale/ ca pe un şarpe amoros, viclean,/ ce‑şi ţine ochiul rece la distanţă/ şi‑şi scoate limba roşie printre dinţi/ apropiindu‑şi‑o cu cutezanţă/ pe umerii curenţilor fierbinţi”. […]