I
Aici am fost întotdeauna-n centru
Cu ochiul spânzurat de-o stea, eram
prea-nlănţuit pe verticală pentru
a mai râvni vreo zare. Nici un ram,
din câţi copaci n-ar fi putut să-ntindă
o frunză spre a-mi schimba ierbosul hram.
Amiezele cu luciu, ca-n oglindă
trăiau un alb delir de ciocârlie
ce picură din cer şi moare-n tindă.
Ce nor de aripi în columbărie!
Abia pornea din curţi, şi se lăţea
deasupra zilei, peste primărie.
Noaptea făta pe cer, ca o căţea.
Bondarii se izbeau de frunţi pletoase.
Un corn de lună înjumătăţea
teroarea uliţelor somnoroase
cu turte mari de balegă, – un rai
de dalii, de răcoare, de irmoase.
Copilule, ca ieri cutreierai
aceste câmpuri, înverzite jaruri
ce pâlpâiau ca pe-un imens vătrai!
Născut, crescut, şi-ades mustrat de haruri.
[…]
Din ciclul „Cele cinci drumuri”, volumul Hesperia, 1979