Preaonorate Domnule Rector,
Distins Senat Universitar,
Doamnelor şi Domnilor,
Fac parte dintre oamenii care au avut șansa de a se naşte de două ori: o dată cu trupul, a doua oară cu spiritul.
Ca şi când s-ar fi temut că ivirea mea pur biologică pe lume ar putea să rateze împlinirea unei ființe adevărate, Providența m-a învrednicit de o a doua naştere. Cea dintâi, naşterea biologică, înseamnă pur și simplu apariția pe lume a unei noi ființe. Cealaltă, nașterea în spirit, înseamnă tentativa de consolidare întru ființă a unei noi lumi. Un tipar străvechi, poate o sămânță divină? – se încearcă mereu în fiecare dintre noi; – şi, uneori, reuşeşte.
M-am născut spiritual începând de la vârsta de 19 ani, aici, în acest burg al Sibiului: aici, între aceste ziduri ale Universității Daciei Superioare; aici, în mijlocul acelui grup de tineri entuziaşti care se vroiau cu orice preţ scriitori, numit „Cercul Literar”. Într-un anume fel, aş putea să spun că propriul meu act de naştere spirituală mi l-am semnat eu însumi, la 4 iulie 1945, când am scris ultimul vers al baladei ,,Mistrețul cu colți de argint“.
Iată de ce, exprimând gratitudinea fierbinte a întregii mele ființe pentru înalta cinste ce mi se face astăzi, la cincizeci de ani de la acea dată, nu voi înceta să vorbesc despre împrejurările naşterii mele spirituale ca despre condițiile obligatorii ale libertății mele. Căci nu devenim cu adevărat liberi, decât în clipa când purcedem a face din limitele naşterii noastre biologice – sexul, rasa, epoca, locul, ascendența, limba şi religia – suportul concret al exultantei lor depăşiri, aşa cum porumbelul face din învingerea gravitației condiția zborului său.
În primii ani ai deceniului al cincilea, o dată cu mutarea temporară a ,,Universității Regele Ferdinand” din Cluj la Sibiu, acest oraş de pe malul Cibinului a devenit un efervescent Heidelberg românesc. Miile de studenți, care luaseră în stăpânire această așezare de Saşi paşnici şi înțelepți ca pe o feudă a spiritului ce se cultivă şi a bucuriei de a trăi, revărsau pe străzile sale înguste, pe scările sale tocite de ani, un tumult tineresc fără egal. Pentru prima dată, ferestruicile care se deschid – atât de caracteristic – în acoperișurile caselor sibiene păreau să fie nişte ochi reali, curioşi: uimiţi de forfota zvăpăiată a unui prezent irezistibil. Din Dumbravă până în Calea Guşteriței, din Oraşul de Jos până dincolo de Arsenal, un nou suflu de viață, o nouă patimă de a se instrui dădeau străvechiului burg o mişcare şi o strălucire aparte. În acei ani, Sibiul era o aşezare atât de romantică, încât – vorba unui fin observator – până şi tramvaiele sale îşi dădeau întâlnire, din trei sute în trei sute de metri, pentru a putea să circule pe singura lor linie din centru. Exista, de asemenea, un aer specific al oraşului, pe care intempestivul nostru iureş din toate colțurile țării nu izbutea să-l tulbure: o atmosferă de baladă mocnită, de alchimie a conştiinţelor. În consonanță cu un fel de disciplină cețoasă, magică, cu aura de cetățuie medievală în care breslele – acum dispărute – apăreau din legendă ca precursoare ale unor îndeletniciri moderne în care se inițiau tinerii de astăzi, îşi găsea locul Universitatea, sub oblăduirea căreia se zămisleau noi destine de cărturari, în sălile căreia oficiau de la amvoanele lor laice profesori a căror amintire va dăinui mereu.
Iertaţi-mă că am să pomenesc, aici şi acum, numai câteva nume, ale acelor dascăli pe care am avut şansa să-i cunosc mai îndeaproape.
Recunoştinţa mea se îndreaptă, mai întâi, spre figura jovială şi plină de omenie a rectorului Universității, doctorul Iuliu Hațieganu, internist de renume mondial, vraci modern capabil să detecteze maladiile dintr-o simplă aruncătură a privirii.
Trei ani de Medicină m-au familiarizat cu trei personalități cu totul diverse, cu trei savanţi cărora le păstrez o amintire plină de complexe, ca orice student – lipsit de vocație medicală – care avea să dezerteze din rândurile discipolilor lui Hipocrate. Iată-i, în ordinea în care am trecut – cu chiu, cu vai! – examenele lor. Spiritualul, ironicul, agitatul Victor Papilian, în acelaşi timp prozator şi dramaturg, care nu ne scotea din „Domnule coleg!”, în timp ce ochii noştri rătăceau derutați peste planşele anatomice proiectate. Nervosul şi totuşi îngăduitorul Grigore Benetato, cu vocea lui inconfundabilă, devenită o sperietoare generală, care preda Fiziologia. Şi calmul, distantul, sobrul Alexandru Crişan, care ne dezvăluia minunile microuniversului celular.
Din pleiada strălucită de magiştri de la Litere şi Filosofie, tot trei figuri îndeosebi m-au obligat să le rămân mereu îndatorat. Primul este Lucian Blaga, personalitate complexă, uriaşă, care la acest recent centenar al naşterii sale ne apare drept cea mai desăvârşită întruchipare a geniului românesc din secolul nostru: filosoful şi literatul care avea să devină marele, emblematicul nostru prieten de la cenaclurile „Cercului Literar”. Apoi, înflăcăratul şi inepuizabilul profesor de Estetică, Liviu Rusu, patronul conferințelor noastre studenţeşti din 1943, inițiatorul nostru în dramaturgia lui Shakespeare şi în tainele muzicii simfonice, precum şi animatorul entuziast al teatrului nostru de amatori. În fine, D.D. Roşca, acest Socrate riguros şi bonom care obliga spiritul nostru sprinten să gândească pe cont propriu problemele majore ale istoriei Filosofiei.
Tuturor acestora, în măsuri diferite, le datorez ceea ce sunt astăzi. Niciodată, pentru nimeni altul, Universitatea n-a fost o mamă mai hrănitoare pentru un spirit tânăr, flămând de cunoştinţe şi obsedat de valori, ca această alma Mater în care-mi rostesc acum nețărmuritul, emoționatul meu prinos de recunoștință.
În toți acei ani, atât de tragici pentru ţara noastră, când în Vest sângera – încă proaspătă – rana Ardealului cedat, iar în Est lupta pentru recucerirea Basarabiei se dovedea o disproporționată încleştare cu un monstru roşu, ceea ce am făcut noi, în acel mic „cerc literar” n-a fost nicidecum un refuz radical al Istoriei, care s-o condamne în bloc ca lipsită de sens; ci doar un gest juvenil provocator, acela de a-i întoarce spatele, consacrându-ne unei activități spirituale mai productive – în concepția noastră – care era Cultura. Distrugerii şi răsturnării de stări şi lucruri, noi am vrut să-i opunem o lucrare constructivă, – crearea de valori în acel domeniu în care am crezut că avem cele mai multe şanse, grație vocaţiei noastre.
Am fost noi abstraşi din real, străini de suferinţa unui neam întreg? Nicidecum. Iată ce scrie undeva Cioran: ,,A gândi înseamnă s-alergi după insecuritate, înseamnă să cazi în admiraţia unor fleacuri grandioase, să te închizi în abstracțiuni cu o aviditate de martir, înseamnă să cauți complicațiile aşa cum alții prăbuşirea sau câştigul. Gânditorul este prin definiție însetat de chin”. Da, şi noi eram însetați de chinul de a despica lucrurile în patru, de a ne cântări şi verifica mereu propriile şanse, de a ne socoti angajați într-o bătălie abstractă pentru idee, de a risca mereu cu fiecare rând scris, cu fiecare vers scandat pierderea încrederii în noi înşine. De aceea, conversam, conversam la nesfârşit. Cu ce folos?
Acelaşi Cioran – pe care nu întâmplător îl evoc aici, în Sibiul tinereții sale – are un aforism care zice: „Conversația nu e fecundă decât între spirite dedicate consolidării propriilor perplexități”. Asemenea perplexități au fost pentru noi şi, probabil, au rămas încă eticul şi tragicul, artisticul şi aventura intelectuală, demonia Istoriei şi sentimentul solidarității în prietenie, – precum şi alte lucruri care au dat demnitate sufletelor noastre însetate de Absolut.
Dacă Universitatea Daciei Superioare a fost matricea în care a avut loc a doua mea naştere, cea spirituală, „Cercul Literar” este însuși uterul stilistic în care ea s-a desăvârșit. O spun aici şi acum, cu modestie, dar şi cu o fermitate deosebită: „Cercul Literar” este singura direcție din Literele românești care s-a născut în cadrul erudit al unei universități, care a păstrat un continuu contact cu catedrele ei, care a înţeles să fructifice învăţămintele şi spiritul umanist al acestui înalt for de cultură. Dacă, uneori, am fost denunțători de idoli, noi n-am fost niciodată dărâmători de zei: fronda noastră juvenilă a conservat în manifestările ei o anume amprentă de academism.
Patru au fost sintezele pe care am năzuit să le realizăm. În primul rând, o simbioză clarificatoare între o primă direcție critică conținută prin raportarea la „Junimea“ maioresciană, şi o altă direcție creatoare, inspirată de cenaclul „Sburătorului” lovinescian. În al doilea rând, simultaneitatea demersurilor tradiționale şi moderne din istoria culturii noastre, înțelese ca unic şi fertil metabolism al spiritualității româneşti în plină afirmare de sine. În sensul acesta, noi am preluat ceea ce era viu şi interesant atât din cultura franceză, determinantă pentru modernitatea noastră, cât şi din cultura germană, garantă orientării noastre spre tradiție. În al treilea rând, am încercat să fim universali, rămânând în mod necesar fideli geniului nostru național, convinşi că orice deschidere spre lume trebuie pusă în valoare printr-un ethos propriu. Ca pe o hartă europeană, am cultivat – prin intermediul lui Blaga – ambiția goetheană de a îmbina spiritul nordic cu respirația Mediteranei. Experiența din 1945 a „Revistei Cercului Literar” ni s-a părut nouă înşine neîncheiată. De aceea, am visat o continuare a ei, printr-un „Euphorion“ românesc, fruct miraculos al nunții unui Faust modern cu o Elena antică. Faptul că astăzi o altă generație de tineri scriitori, mereu în preajma Universității actuale a Sibiului, şi-a simțit vocaţia de a scoate o revistă cu acelaşi nume, mă îndreptățește să le urez redactorilor ei să continue fantasma noastră într-un singur fel: fiind ei înșiși. În fine, ne-am străduit să stabilim un raport de o indenegabilă frumuseţe: acela al echivalenței între om şi creator, de echilibru între etic şi artistic. În privința aceasta, lecția inegalabilă a profesorului, filosofului şi artistului Lucian Blaga a fost pentru noi decisivă. Îngăduiţi-mi să repet aici câteva cuvinte pe care le-am rostit cu prilejul sărbătoririi a o sută de ani de la naşterea sa:
,,Într-o epocă de mari şi rușinoase blestemății, într-o perioadă de adevărată demonie a Istoriei, când se săvârșea – cu complicitatea multora – un teribil atentat la demnitatea omului şi la spiritualitatea neamului, Lucian Blaga şi-a scris nu pe hârtie cu condeiul, ci pe pergamentul străveziu al fiecărei zile, cu fapta, povestea eroică a unei rezistenţe morale care ni se oferă nouă, tuturora, ca model. În afara oricărei politici de partid, filosoful a înţeles să facă o singură politică, – a Spiritului: aceea de a refuza cu mândrie orice tranzacție cu demolatorii de valori. Expulzat din Academia Română, în care năvăleau „creatorii” cu dosar, îndepărtat din învăţământul superior, care avea să fie pe de-a-ntregul politizat, expurgat din manualele şcolare, care se grăbeau să ofere tinerelor generații aşa-zise „modele” de non-literatură partinică, batjocorit cu îngăduința oficialităților, de confrați puțini la trup şi suflet, el a avut tăria să demonstreze, pentru sine şi pentru cei ce vin în urma sa, că nu toate geniile acestui popor sunt lichele. […] Cu conştiinţa că el însuşi este un exponent singular al unei (…) realități abisale fecunde, că el însuşi se află «în contact cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul Mumelor», Lucian Blaga a dat dovada unui curaj al spiritului, care face din el paradigma moralității noastre”.
Aici şi acum, mai mult ca oriunde şi oricând, mă simt dator să fiu vocea celor care nu mai au voce. Îngăduiţi-mi să le rostesc doar numele, cu convingerea că fiecare dintre aceste nume este – pentru cel care l-a purtat – aura unei demnități aparte: Henri Jacquier. Umberto Cianciolo. Victor Iancu. Wolf von Aichelburg. Radu Stanca. I. Negoițescu. Ion D. Sîrbu. Eta Boeriu. Ovidiu Cotruş. Radu Enescu. Dominic Stanca.
În acest moment solemn, luminat de razele pe care le aruncă asupra mea prețuirea atât de generoasă a tinerei „Universități Lucian Blaga” din Sibiu, eu nu sunt decât focarul în care se concentrează luminile profesorilor şi colegilor mei. Onorându-mă pe mine, îi onorați pe ei. Căci eu nu fac în această clipă nimic altceva decât să suport cu umilință şi gratitudine – neîncheiata lor glorie.
Sibiu, 15 mai 1995