Poate dintotdeauna viteza a fost considerata semnul modernitatii, dar acest lucru devine frapant incepånd cu fostul secol 20. Contemplånd viteza care impresiona in anii 20 automobilele bune azi doar pentru parade duminicale de ciudatenii, trenurile cu mers de marfar, aeroplanele greoaie pe care era «chic» sa le piloteze, amatoristic, tinerii domni si domnisoare emancipate, rådem, dar ne si speriem, azi.
Ne speriem pentru ca brusc avem intuitia derizoriului, fata de hårtie ieftina a mitului modern.
Dar mai ales pentru ca intuim brusc acceleratia care ne poarta periculos, ametitor unde, spre ce?
Acum trenurile sofisticate au viteza avioanelor de altadata iar avioanele strabat continentele aproape in acelasi timp in care tramvaiele si autobuzele ajung dintr-un capat al unei metropole de 10 milioane de locuitori in celalalt.
{i de fapt, viteza cea mai mare nu ne-o mai ofera nici un mijloc de circulatie, de vreme ce ca sa parcurgem «cåt ai clipi din ochi» distantele de pe glob ne-ajunge calculatorul si taxa platita la zi pentru E-mail si Internet.
Viteza ne-a adus in punctul in care stam pe loc si ne stricam ochii in fata monitorului. Ea nu se impotmoleste decåt in imensa cantitate de informatie pe care ne-o varsa derutant in fata. Stam sa cautam, ezitam sa alegem intre alternativele iluzorii, ingroziti ca am optat pentru cea mai putin avantajoasa.
|mbatrånire din cauza vitezei
Dupa mai multi ani de cånd, datorita muncii intense de la «22», traiam intr-o viteza pe care nu o cunoscusem niciodata in viata mea anterioara lui decembrie 1989, am inceput sa observ modul cum imbatråneau oamenii de vårsta mea. Fireste, nu ma vedeam pe mine.
{i de-altfel nici la ceilalti nu vedeam aspectul fizic al imbatrånirii: vederea mea slabea constant, si, de aceea facea totul greu observabil. Fara ochelarii de citit, ridurile, pungile de sub ochi, celulita care distorsiona neplacut carnea etc. le zaream atenuate.
Ce departe era timpul cånd, adolescenta cu un ochi «rau», percepeam semnele imbatrånirii pe chipul tinerelor de 2225 de ani! Acum, dimpotriva, netezeam imaginile, iar tineretea disparuta imi sarea brusc in ochi doar atunci cånd imi puneam ochelarii si un sentiment general de relativizare se extindea imediat asupra lumii inconjuratoare.
Mi-a trecut chiar prin cap, la un moment dat, ca aceasta slabire a vederii este una din vicleniile naturii pentru a face suportabila viata celor ce imbatrånesc. Ei nu mai sunt astfel siliti sa isi perceapa propria deteriorare, erodarea constanta, picatura cu picatura, a trupului de altadata.
{i astfel depresia inevitabila este, macar un timp, amånata.
(Desi cine, in Romånia, baga in seama depresiile, si, mai ales depresia batrånilor?)
Aceasta pierdere treptata a vederii avånd drept rezultat infrumusetarea artificiala a lumii ar fi putut aduce un raspuns tårziu (si anume ca oamenii suporta batrånetea doar pentru ca nu isi pot evalua singuri decaderea si se mint singuri, la fel ca bolnavii incurabili) intrebarii nelinistitoare pe care mi-o pusesem inca din copilarie.
|ntrebarea suna cam asa: oare cum mai suporti sa traiesti, ce resorturi sufletesti te mai tin in viata dupa ce imbatrånesti? Daca viata este atåt de plictisitoare in copilarie si tinerete, e de presupus ca la batrånete plictiseala (marita de celelalte neajunsuri uråtenie, boala etc.) devine de nesuportat. Cum de mai induri, atunci, sa-ti duci zilele, in continuare?
Eram adulta atunci cånd intr-un tren de navetisti imi auzisem intrebarea din copilarie formulata intr-un cåntec cu sonoritati de periferie si o introdusesem intr-o proza: «Eu cånd am sa-mbatrånesc/ Nu stiu cum am sa traiesc».
Am inceput , de curånd, sa intuiesc insa atåt lipsa de motivare a vietii cu care se confrunta batrånii, este contracarata si de sentimentul opus, atentia sporita acordata «naturii inconjuratoare», «aspectelor cotidiene umile ale vietii». Viata insasi dobåndeste dintr-odata alta valoare decåt in tinerete, la fel ca si fapturile care se bucura de ea.
O sa dau un exemplu modest, chiar putin ridicol. Mi-a fost de cånd ma stiu frica de cåini, animale la care romånul urban se raporteaza mai mult decåt cel de la tara, din motivele bine stiute. Nu mi-a trecut frica nici acum, de tot, dar ma surprind tot mai des vazånd un chip individual in fiecare animal pe care ochiul meu il fixeaza ca intr-o fotografie miscatoare. {i odata cu aceasta individualizare, imi surprind, fata de el, ceva ce se poate numi un inceput de simpatie.
|mi doresc sa vad Bucurestiul curatat de aceste animale cu adevarat periculoase in anumite momente, dar in orasele vestice unde nu vad decåt cåini de rasa, dusi in lesa, am un sentiment ciudat, ca dupa o exterminare.
Viteza si libertate
Daca vroiam sa «dau fråu imaginatiei», adica sa bat cåmpii, asa cum fac acum, puteam sa-mi inchipui si ca destinul distribuise viteza vietii mele (poate si a altora?) intr-un mod care s-o faca acceptabila.
De pilda timpul se scursese chinuitor de lent in anii copilariei, din care, poate si din vina mea, dar in orice caz si din pricina momentului istoric cåt se poate de vitreg in care se derulase (anii 50), pastrez in amintire o senzatie de sufocare intr-un spatiu inchis, unde nu se petrecea nimic.
(De fapt se petreceau, «orori», pentru ca in acei ani lenesi si in cenutiul oras al copilariei mele se derulau «experimentul Pitesti», formula inumana a torturii non-stop, aplicata unor tineri si adolescenti, despre care insa påna foarte tårziu n-am stiut nimic).
|ncet se scursese timpul si in vremea tineretii. Sentimentul de gol interior mi-l amintesc pregnant intovarasind un moment bun, una din zilele (totdeauna prea putine) de vacanta, la mare, doua cupluri de tineri, prieteni, aparent nimic de reprosat, plaja, restaurantul la prånz, doar timpul abia tåråndu-se si, cuibarita in adånc, spaima de rutina zilelelor.
Dar cel mai des timpul se scurgea prea lent in nesfårsite ore de servici, in interminabilele drumuri in autobuzele supraaglomerate, la cozile unde il acceleram citind, in sedinte.
Nu eram constienta, fireste, de imaginea mea dinafara, de felul cum se vedea inadaptarea la ritmul existentei ce-mi fusese data, dar la un moment dat, un coleg, matematician ca profesie, asadar calm, exact si pe cåt de comod ca structura pe cåt eram eu de incomoda, mi-a spus, cu obisnuitul lui zåmbet ironic: «Poti sa faci asta tu? (nu-mi amintesc despre ce era vorba). Tu, care esti aici ca un animal salbatic in cusca?»
Am suferit mai toata viata mea de lipsa de viteza a timpului, dedusa, de fapt din rarefierea evenimentelor, din aerul inchis, provincial. |ntr-o familie de intelectuali de provincie, cu nostalgii rurale (tatal si mentorul meu, mai ales), eu am avut de cånd ma stiu o optiune urbana clara, cu nostalgia vitezei si a anonimatului pe care ti-l ofera marea aglomerare a metropolelor.
Cartile pe care le-am scris inainte de 89 marturisesc cåte ceva din acest sentiment, greu exprimabil, inca din titlu obsesia stagnarii, a uniformitatii timpului: drumul egal al fiecarei zile, daruieste-ti o zi de vacanta, dimineata pierduta, vara si primavara
Evident, observatia nu-mi apartine.
Mi-amintesc si de rare clipe de «premonitie» cånd s-ar putea spune ca am calatorit in viitor.
De pilda, este ca si cånd am stiut din copilarie ca voi fi scriitoare, desi contextul nu-mi dadea nici o speranta.
Mi-amintesc si ca de un moment plin de o dupa amiaza tårzie, una din cele mai placute, pentru ca ramåneam dupa servici la Editura Enciclopedica. Trebuie sa fi fost prin 1969, in scurtul interval cånd sediul ei s-a aflat in Calea Victoriei, 118. Eram locuitoare a capitalei de 8 ani, dar sufletul meu ramasese inca provincial si priveam cu incåntare, de sus de la etaj strada animata. M-a apucat o mica betie imaginativa, superficiala si mi-a trecut prin minte ce-ar fi sa fiu ziarista. Excludeam ca acest lucru sa se petreaca aici, pentru ca asociam, cåt se poate de corect, dealtfel, ziaristica si libertatea, iar comunismul imi parea mai intins decåt propria mea viata.
Am privit Calea Victorie ca pe o artera de tara occidentala si pe mine m-am vazut facånd aceasta meserie intensa si libera, nu se stie cum, nu se stie unde. Nu eram bovarica sub raportul profesional, asa ca nu m-am mai gåndit niciodata la acest lucru irealizabil.
Dar cu uimire am realizat, intr-o dupa amiaza de prin 9293 ca lucram in presa, in libertate, in stres si mereu cu sentimentul unei incredibile viteze a timpului, a evenimentelor, intr-o cladire asemanatoare celei unde statusem cu peste 25 de ani in urma, acum era Calea Victoriei, numarul 120, doar cåteva case mai incolo, dar in rest, cåta diferenta.
|mbatrånirea ca o pierdere de viteza
|mbatrånirea pe care o percep eu acum la ceilalti este interioara: ca o piele devenita pergamentoasa, ca atare insensibila la stimulii exteriori, lipsita de elasticitate, incapabila sa se mai muleze pe forma tot mai rapid miscatoare a prezentului.
Ca o incapacitate de a mai alerga in viteza tot mai mare a evenimentelor.
A pierde pulsul timpului, a nu sesiza ce asteapta oamenii de la tine, a nu mai reusi sa tii pasul cu perfectionarea continua a mijloacelor tehnice ce inseamna sa scrii la computer? sa cumperi cu carte de credit? sa recurgi la asigurari private? sa navighezi firesc pe Internet, desi computerele imbatrånesc mai repede ca oamenii? sa nu pierzi competitiile politice, dead-line-urile pentru granturi, intålnirile mondene, sa nu dipari de pe lista vedetelor.
|ntr-o zi oricum ramåi in urma si viteza nu ti-a mai lasat in fata ochilor decåt un nor de praf.