„Eminescu reprezintă acest ideal, ca un fel de schiţă
a viitorului, a destinului nostru.”
Radu Călin Cristea: Ştefan Aug. Doinaş, îngăduiţi-mi să încep discuţia noastră cu o amintire. Era, dacă nu mă înşel, prin ’78. La Iaşi avea loc un colocviu de poezie, se numea Colocviul Naţional de Poezie. Aţi prezentat atunci un fel de stare a poeziei româneşti, într-un discurs tăios, plin de referinţe polemice faţă de realităţile comuniste, cu trimiteri foarte dure. Cred că lectura a durat vreo 45 de minute, poate mai mult şi, aproape după fiecare frază, mai ales către final, aţi fost întrerupt de aplauze. Atmosfera era electrizantă, cineva spunea lucrurilor pe nume şi acel cineva era un mare poet şi traducător. M-a urmărit mulţi ani o imagine din acel discurs. Spuneaţi atunci şi acolo că noi, românii, nu avem răbdare, că nu lăsăm lucrurile să se coacă. Plantăm un pom, îl îngrijim, îl udăm, dar vrem să dea numaidecât şi roade şi de aceea îl smulgem din pământ să vedem dacă rădăcina s-a prins. Fireşte că, în felul acesta, nu vom culege niciodată roadele. Domnule Doinaş, ne urmăreşte, oare, şi în tranziţie blestemul acesta al nerăbdării, sindromul acesta al rupturii, al fracţionării unei acţiuni cu şanse ipotetice de izbândă?
Ştefan Aug. Doinaş: Am impresia că ne urmăreşte un blestem invers – suntem prea înceţi, avem prea multă răbdare, nu credem în reuşita lucrului pe care am pornit să-l realizăm şi, din cauza aceasta, pierdem ceea ce numesc eu momentul propice. Există un moment necesar şi există un moment propice. Dacă nu-l prinzi din zbor pe cel de-al doilea, aproape toate eforturile rămân zadarnice. Pentru aceasta trebuie să ai o anumită intuiţie a evenimentului, a faptului istoric, o anumită priză la realitate, un simţ al oportunităţii. Nu ştiu dacă noi mai avem acum aşa ceva. Am impresia că, odată cu reuşita Revoluţiei noastre, pentru că Revoluţia din 1989 a fost fără îndoială o reuşită, ni s-a tăiat tocmai priza aceasta la realitate. Suntem întârziaţi şi rămânem mereu în întârziere. Ceea ce s-a reuşit în 1989 nu pare să mai continue. Acesta mi se pare a fi, în momentul de faţă, blestemul nostru. La noi, tranziţia nu se măsoară prin paşii pe care îi face înainte, spre un anumit obiectiv, ci se măsoară prin durata stagnării, prin faptul că ne privim mereu în oglindă, ne examinăm figura, încercăm să ne autodefinim şi, din cauza aceasta, nu ne definim niciodată prin acţiune, ci numai prin reflecţie.
R.C.C.: Trăim în mod cert, Ştefan Aug. Doinaş într-o societate invadată de mituri postmoderne, dintre care dezintegrarea, ruptura, fracţionarea acţiunii, de care vorbeaţi dumneavoastră puţin mai devreme, deci, acest mit mi se pare unul dintre cele mai puternice. S-a vorbit şi s-a scris imens despre originalitatea tranziţiei româneşti, în sens ironic, şi aproape întotdeauna cu trimitere la regimul Iliescu, dar nu numai. Vă întreb, e, oare, această originalitate chiar atât de păcătoasă, oare nu suntem prea aspri şi nu încercăm să găsim în ea, eu ştiu?, poate tipologii şi sensuri mai particulare, mai exotice, dar nu neapărat invitând la depresii? Sunteţi un foarte fin, un foarte avizat spectator, observator al societăţii româneşti. Ce fel de cronică aţi scrie despre tranziţia românească? O cronică a optimistului? O cronică a pesimistului, a mizantropului?
Ş.A.D.: Nu, aş scrie, fără îndoială, o cronică a mizantropului care este pe cale să cadă într-un pesimism destul de întunecat. Eu cred că există o originalitate a noastră, o originalitate păcătoasă. Ea constă în ceea ce am numit cu ani de zile înainte – comunismul nostru rezidual. Vedeţi, Revoluţia a reuşit, s-au schimbat multe dintre structurile statului, autoritatea, raporturile de proprietate, libertatea de care beneficiază acum fiecare, dispariţia spaimei că în fiecare zi vei fi controlat, cenzurat şi chiar condamnat. Toate acestea sunt nişte câştiguri ale Revoluţiei, dar ceea ce n-a dispărut este o anumită mentalitate care persistă. Este ca acel aer stagnant din plămâni, care nu poate fi eliminat decât printr-o gimnastică foarte aplicată, încercând să-l expulzezi cu forţa, altfel el stă permanent acolo. Ei bine, mentalitatea noastră, a multor straturi al societăţii româneşti, este încă aceea de dinainte de Revoluţie. Trăim un comunism rezidual şi eu cred că originalitatea tranziţiei noastre constă tocmai în lucrul acesta. Există o anumită mentalitate a ţăranului de azi, care nu s-a desprins total de ţăranul colectivizat cu forţa, de ieri. Există aceeaşi mentalitate a muncitorului. Mineriadele ne-au demonstrat cât de adânc este înrădăcinată această mentalitate în subconştientul românesc. Mentalitate care face ca muncitorul să râvnească încă după un stat paternalist, să fie complet lipsit de iniţiativă, să nu ştie ceea ce înseamnă producţia efectivă care se poate valorifica material, ci să creăm, este expresia care se utilizează astăzi – mereu pe stoc. Să facem lucruri care se înmagazinează unul după altul şi care, de fapt, nu servesc la nimic, pentru că nu contribuie cu nimic la schimbarea vieţii pe care o ducem.
Această mentalitate, fără îndoială, este chiar programatică pentru o mulţime de oameni politici din ţara noastră. Sunt partide politice care s-au specializat în aceasta. Această orientare este, ca să zic aşa, obiectul muncii lor şi, pledând pentru această orientare, găsesc o audienţă surprinzător de mare şi regretabil de mare în electorat. Vom vedea, probabil, peste câteva luni de zile, în ce măsură această predicţie a mea se realizează sau nu, pentru că, spre sfârşitul acestui an, alegerile vor arăta din nou ce gândeşte poporul român, cât de înrădăcinată este această mentalitate. Ştiu că acum 10 ani un politolog a profeţit că nouă ne vor trebui 10 sau 15 ani ca să învăţăm democraţia. Toată lumea a râs de această predicţie a lui Silviu Brucan. Din nefericire, ea se confirmă. Astăzi ne dăm seama că atât democraţia, cât, mai ales, trecerea spre capitalism sunt pentru noi un examen pe care încă nu izbutim să-l luăm. Or, originalitatea noastră constă în faptul că rămânem mereu repetenţi la acest examen, în timp ce ţările din jurul nostru care… nu ştiu, e foarte greu să mă pronunţ, au trecut prin aceeaşi experienţă la fel de cumplită ca şi noi, sau nu. În orice caz, ţările din jurul nostru au depăşit acest examen, unele l-au luat cu brio, iar rezultatele în ordinea faptelor istorice, în ordinea schimbărilor esenţiale din viaţa lor să văd. La noi nu se văd.
R.C.C.: Ştefan Aug. Doinaş, aş dori să vă invit, prin întrebarea următoare, mai degrabă să sintetizaţi observaţiile pe care le-aţi făcut puţin mai devreme. Un cunoscut disident anticomunist român, stabilit în străinătate, şi, din nefericire, cu o evoluţie destul de stranie, chiar foarte controversată după ’89, îmi spunea zilele trecute la telefon că nu recunoaşte acest concept al tranziţiei. Că există doar democraţie şi dictatură. Că totalitarismul a încetat odată cu ultima rafală de mitralieră care a pus capăt vieţii soţilor Ceauşescu. Deci, într-o sinteză, la nivel conceptual, dacă vreţi, ce este de fapt, în viziunea dumneavoastră, tranziţia? Asta, fireşte, dacă acceptaţi existenţa şi reflectarea în realitate a acestui fenomen.
Ş.A.D.: Nu sunt de acord cu opinia care v-a fost împărtăşită de acel român care contesta realitatea tranziţiei la noi. Nu este adevărat că există doar dictatură şi democraţie. Sau dacă există, ele există, dar nu lipite una de alta. Între ele există o mare „zonă gri“ pe care o parcurgi ca să ajungi de la dictatură la democraţie. Drumul invers – probabil că este mai uşor de realizat. Pentru că democraţia este un organism care, am mai spus lucrul acesta, nu e capabil să-şi secrete propriii anticorpi care să pună la adăpost acest organism de felurite infecţii pe care le produce, aproape cu fiecare eveniment, istoria. Dar trecerea de la dictatură la democraţie, de la totalitarism spre capitalismul de stat este foarte greu de realizat, pentru că nu se petrece la noi fenomenul aşteptat, acela ca omul însuşi să schimbe felul de a privi lucrurile. Vezi, dragă Radu Călin, omul nou, visul lui Ceauşescu, a fost pe deplin realizat, după părerea mea. Şi nenorocirea noastră constă tocmai în faptul că acest om continuă să existe, fără să ne dăm seama, într-o mulţime de manifestări ale diverselor straturi ale societăţii noastre. Lupta aceasta este, ca să zic aşa, de ordin interior. Ea nu poate fi decisă printr-o lege anume, printr-o schimbare bruscă în nu ştiu care structuri organizatorice. De aceea, nu poţi trece brusc de la dictatură la democraţie. Tranziţia numeşte, marchează exact spaţiul acesta gri, pe care-l parcurgem noi. Nu putem susţine că acest spaţiu nu există. El există şi ne este specific. Şi cu atât mai specific, cu cât nu se manifestă şi la celelalte popoare şi ţări din jurul nostru, decât într-o măsură mult mai limitată decât la noi. Ceea ce este foarte trist. Experienţa ultimilor ani ne arată că acest, revin la conceptul meu, „comunism rezidual“ este mai puternic decât ne-am imaginat noi.
Eu nu ştiu dacă profeţia aceea cu 10-15 ani exprimă adevărata limită la care noi vom izbuti să scăpăm de mentalitatea, de sechelele comunismului. S-ar putea să dureze mai mult. Dar s-ar putea, în acelaşi timp, să survină o schimbare în ritmul istoriei noastre. Faptul că acum se pregăteşte un adevărat nou plan Marshall pentru România, vai!, cu atâta întârziere, este un semn bun. Poate că, în felul acesta, ni se va da „bobârnacul“ necesar pentru a urni dintr-o inerţie a stagnării societatea românească. Eu nu sunt un pesimist de felul meu, deşi adineauri spuneam că mizantropia, neîncrederea în oameni mă pot face, uneori, să cad într-un pesimism aproape negru. Nu sunt atât de disperat, dar am momente de totală derută, de totală derută, de totală decepţie, atunci când îmi spun: ce se mai poate face cu noi, odată ce noi înşine nu punem mâna şi umărul ca să ne schimbăm? Fără îndoială, politica este un lucru care cere timp, dar noi cheltuim prea mult timp pentru a realiza nişte obiective care ni s-au impus deja de ani de zile ca fiind strict necesare. Totuşi, stau în faţa noastră, aş zice, ca un fel de orizont – cu cât te apropii de el, cu atât se îndepărtează de tine sau rămâne mereu la aceeaşi distanţă. Aşa ceva nu este posibil în politică, pentru că aşa ceva anulează – ca să întrebuinţez o expresie mai dură – pur şi simplu simţul nostru istoric. Se pare că nu-l avem. […]