CLEOPATRA LORINȚIU
în dialog cu
ALINA LEDEANU
CLEOPATRA LORINȚIU: Totul a pornit de la gândul de a aduce un omagiu scriitorului Ștefan Aug. Doinaș, deschiderii sale culturale, ideatice, valorilor care i-au guvernat opera și activitatea. Totul a început cu o întâlnire în generosul spațiu al Casei Mincu și de la o călătorie în timp: între amintiri, în povestea unui film de televiziune dedicat lui Doinaș, dar mai ales în povestea importantă a unei fundații culturale – Fundația Culturală Secolul 21 – întemeiată pe respectarea valorilor.
Au fost alături de noi mărturiile scrise ale câtorva decenii de trudă literară, căci orice iubitor de artă și literatură are în raftul bibliotecii sale celebra revistă Secolul 20 devenită, mai apoi, firește, la clipa săriturii dintre milenii, Secolul 21.
Stimată doamnă Alina Ledeanu, suntem astăzi în jurul unei mese pline cu cărți, eu le zic cărți, chiar dacă este vorba de revista Secolul 21. Privim în urmă cu emoție, cu tulburare, cu recunoștință față de maeștrii noștri, cu nostalgie și cu responsabilitate. Cred că, la dumneavoastră, responsabilitatea e un element foarte important în ceea ce faceți.
ALINA LEDEANU: Vă mulțumesc pentru cuvântul frumos. Felul în care ați „îmbrățișat” această revistă, care s-a numit Secolul 20 – și mulți așa o știu -, a fost cuvântul unui poet, al poetei Cleopatra Lorințiu. Revista Secolul 20 a traversat sub acest titlu câteva decenii, în vremuri nu totdeauna prietenoase.
C.L.: Acum putem spune că traversează două secole…
A.L.: Acum, într-adevăr, a intrat … în al doilea secol de existență, deși „Secolul” a devenit nu demult doar semicentenară, ceea ce, oricum, este un fapt important. Iar sentimentele pe care le-ați invocat sunt valabile, în ce mă privește, atunci când mă raportez la această revistă. Responsabilitate, desigur, pentru că mi-am asumat, alături de un grup de personalități – o echipă extraordinară – , să asigurăm longevitate acestei instituții culturale care a fost și, îmi place să o spun, continuă să fie una de mare prestigiu.
C.L.: Ați apucat să-i cunoașteți pe marii maeștri, cei care i-au asigurat temelia și s-au luptat ca s-o păstreze integră.
A.L.: Am intrat în redacția revistei Secolul 20 în 1972, așa că am prins etapa fixării ei glorioase în conștiința publică. Echipa redacțională era „dirijată” de cunoscutul critic de artă Dan Hăulică, un cărturar desăvârșit. Secolul, așa cum a arătat în perioada de glorie, și pe care noi îl ducem azi mai departe cu responsabilitate, cum ați spus, este in primul rând rezultatul viziunii lui: o revistă cu deschidere și circulație europeană și care să fie, în același timp, o revistă de sinteză, de intersectare a formelor culturii in sensul foarte larg al termenului de cultură – arte, științe, inclusiv ceea ce numim „științele omului”. In întregul său demers, Dan Hăulică a avut alături doi mari creatori, un mare poet, Ștefan Aug. Doinaș, și o mare artistă, Geta Brătescu; prezența acestora nu a fost una decorativă, ci absolut decisivă pentru destinul revistei.
C.L.: Mă opresc asupra unui număr având ca temă Alteritatea. Cum ați ajuns să faceți numărul ăsta?
A.L.: A fost primul număr apărut după plecarea dintre noi a lui Ștefan Aug. Doinaș,nu doar un mare poet și cărturar, dar și cel care a repus revista pe picioare în 1994, după o absență de trei ani din spațiul public. Numărul a fost conceput cu el ca director al revistei și nu întâmplător pe această temă, una dintre dominantele ultimei decade din creația sa.
În 1992, Doinaș traduce cartea lui Martin Buber, Eu și tu, eterna poveste, dacă îi putem spune așa, a relației lui Ego cu Alter Ego, cu aproapele, cu celălalt. Traduce după aceea și scrie o întreagă suită de texte, de poeme chiar, care au ca temă centrală alteritatea. Subiectul, firește, este important și în plan social, politic, nu mai vorbesc de tema religioasă, încât i-am propus lui Doinaș să dedicăm un număr acestei tematici. Aportul său în număr a fost masiv.
C.L.: Pentru Doinaș, probabil, venea și un ecou din amintirea tinereții lui, Cercul Literar de la Sibiu, care i-a marcat începuturile literare, era un creuzet, exact așa cum spuneți dumneavoastră, un creuzet de toleranță în care scriitori din diverse etnii, din diverse minorități, cu forme, chiar cu limbi diferite de exprimare, provenind din zone diferite, se înțelegeau, se tolerau, se iubeau, țineau unii la alții; au fost o generație, au mers înainte împreună în momente grele.
A.L.: Au ținut foarte mult unii la alții și au creat un program clar în descendența junimismului maiorescian și revendicându-se de la sincronismul lovinescian: de branșare a culturii române la marile valori europene și în care suprem importantă e valoarea estetică.
C.L.: Ce-ar spune Doinaș dacă ne-ar vedea pe noi două acum, înconjurate de aceste reviste minunate și evocând un trecut care ne-a marcat și care rămâne nu numai în sufletul nostru, cu tot ceea ce înseamnă spiritualitate românească, aspirație înaltă spre frumos, spre universalitate, spre europenism, spre afirmarea valorilor naționale în dialog firesc cu acelea universale ?
A.L.: Îmi place să cred că, în primul rând, ar fi emoționat. I-ați dedicat un film, un documentar artistic pe care noi, cu emoție și încântată surpriză, l-am descoperit și l-am transcris. Cred că este singurul film care i-a fost dedicat. E evocat acolo și Cercul Literar de la Sibiu ca moment formator, și deschiderea către celălalt, tema alterității. E acolo satul natal, obârșia ca element românesc originar, și perioada detenției politice cu elementul de religiozitate. Să nu uităm, Doinaș afirmase: „Eu am ieșit din închisoare mai credincios decât am intrat!“.
Doinaș era și a murit ca un țăran care nu și-a uitat rădăcinile, având, în același timp, această extraordinară generozitate și deschidere către celălalt și îmi place să cred că se bucură, acolo unde este, când vede că această instituție culturală continuă sub semnul lui în foarte mare măsură. Doinaș rămâne prezent alături de noi.
C.L.: Gândul lui, talentul lui îmbrățișează lumea prin poezia extraordinară pe care ne-a dăruit-o și prin miile de pagini de traduceri, de eseuri, de interpretări, prin felul în care a adus lumea literaturii mondiale la noi în România, unde literatura încă este iubită sau, cel puțin vreau să terminăm cu această speranță.