Nenumărați cititori ai lui Mircea Eliade, fidelii cărora scrierile lui le-au deschis orizonturi, colegii de meserie care au căutat în confruntarea cu acest spirit scânteietor un sprijin pentru propriile lor certitudini și incertitudini au putut să se întrebe dacă larga, acvileana sa privire capabilă să cuprindă – nu un sector ci ansamblul unui domeniu – el însuși cel mai vast din câte se pot închipui în domeniul științelor omenești, nu se închidea asupra unei secrete, greu mărturisite tristeți.
Popoarele, ca și indivizii, nu pot ajunge, printr-un mecanism care este inerent însăși alcătuirii lor spirituale, la perceperea principiului care ne guvernează decât în confruntarea directă sau indirectă cu viziunea sacră: nimeni nu a spus-o mai clar ca Eliade, de la nimeni altul nu putem înțelege mai bine. Astfel, accesul la generalitatea adevărului religios nu se întrupează decât în apariția particulară care întemeiază o anumită religie sau, în mod minim, o anumită credință. Actul însuși care stabilește în noi relația cu Divinitatea exclude într-un anume fel toate celelalte supuneri posibile. […]
Textul provine din arhiva Vlad Alexandrescu