Sunt cărți ori uneori doar simple fragmente în opera unui scriitor, mai puțin cunoscute, mai puțin structurate ori vizibile, ca niște pasaje de trecere, ca niște vise nocturne. Cărți, fragmente asemenea unor dansuri, al căror sens, aproape arhetipal, are o forță magică.
Ion Vianu (1934-2024) a scris și publicat mult în ultimii 30 de ani, cu o anume frenezie editorială după 2000: amintiri, romane, romane autobiografice, confesiuni, eseuri. Poate că în Amor intellectualis. Romanul unei educații (Polirom, 2010) a atins arhitectura cea mai elaborată, clară a unei scriituri memorialistice care împletește firele imaginației și ale amintirii. Profesia de psihiatru, prietenia cu Matei Călinescu, educația umanistă sub tutela Tatălui, profesorul Tudor Vianu, exilul elvețian, legătura cu Bucureștiul copilăriei și tinereții, dilema morală a unei vieți trăite, parțial, sub comunism, și-au pus o amprentă profundă asupra acestei opere, sunt topoi pe care îi recunoaștem pretutindeni în cuprinsul ei. O putem citi, această operă, în multe moduri, căutând în ea oglinda unei epoci și lumi scufundate, dar și ca pe un palimpsest al propriului sine. Un sine care caută să se înțeleagă depănând amintirea a ceea ce este, a ceea ce a fost, a ceea ce a visat ori visează. Amintire și imaginație, realitate și vis se suprapun până la a deveni una: paramnezii, închipuiri luate drept amintiri, amestec de închipuiri cu amintiri, cum citim în motto-ul volumului publicat în 2005 și subintitulat roman. […]