Iubite Domnule Vianu,
în după-amiaza aceea, chiar înainte de apus, lacul Léman, la Morges, avea culoarea Caraibelor. Ici, colo, printre pete mari și albe pricinuite de răzlețirea fuioarelor de nori, soarele care apunea pe după Alpi își revărsa aurul în nefirescul turcoazului vălurit de boarea de vânt a sfârșitului de primăvară. Crestele munților, sub desfrâul soarelui, păreau pudrate cu praf de diamant. De pe banca încadrată de un pâlc compact de sălcii plângătoare, priveam în tăcere spectacolul naturii care părea din altă lume. Îmi spuseserăți că mă veți duce într-un loc fermecat, iar acum, cuprinsă de încântarea prilejuită de întâlnirea cu Frumusețea, constatam că aveați dreptate. De-acolo de unde nimeni altcineva înafara noastră nu era, priveliștea lacului în apus era de-o splendoare tulburătoare. În tăcerea aceea subîntinsă de trăirea unei emoții aparte am rămas amândoi, cu certitudinea că fiecare știe despre celălalt că încearcă același sentiment. Țin minte că, stând pe bancă și lăsându-mi sufletul în voia acelei trăiri, mi-a trecut prin gând faptul că starea de grație împărtășită, o stare de grație ca cea prin care eu treceam, nu o puteam regăsi decât în miracolul de care, de vreun an încoace, aveam parte pentru prima oară în viață și despre care nu povestisem nimănui. […]