De câte ori scriu sau vorbesc despre idei, teorii, ideologii, discipline, precum și despre evenimente și procese istorice, chiar în cadrul tehnic (adesea opac pentru nespecialiști) al publicațiilor, conferințelor și congreselor internaționale, încerc să pornesc de la analiza vieților și operelor legate direct de ele. Așa voi proceda și în aceste pagini. Ca în cazul textelor mele despre Alexandru Zub, formula sintetică în aceste rânduri despre Gabriel Andreescu este fuziunea vieții cu opera. Din câți oameni am cunoscut până la senectute, puțini o merită.
Omul și opera
Când l-am întâlnit prima dată pe Gabriel Andreescu, în ianuarie 1990, eram amândoi membri fondatori ai Grupului pentru Dialog Social. De câte ori puteam scăpa din programul meu maximalist (deopotrivă inevitabil și autoimpus) de la Ministerul Învățământului și Științei, veneam la întruniri și contribuiam, alături de Gabriel și de alți membri ai Grupului, cu diverse origini socio-profesionale, opțiuni politico-ideologice și parcursuri anterioare (și ulterioare, după ce Grupul și-a pierdut impulsul inițial și a derapat până la băsism, iar libertatea de opțiune și circulație a despărțit apele și oamenii), la căutarea unei strategii eficiente de implicare civică (unii o doream de la început și politică) a acelei prime veritabile organizații non-guvernamentale post-comuniste. Desigur, moștenitorii vechiului regim, care l-au produs rapid pe cel nou, inventau sau reciclau de la început și pseuo-ONG-uri, chiar unele conectate internațional, pentru a mări confuzia generală și a le obstacula pe cele genuine. În acel iureș al unui idealism cu mari doze de naivitate și ignoranță, amenințat din toate părțile de cinismul ipocrit al statului (cu tot cu poliția politică, aflată pe drumul spre renaștere prin deghizarea în multiple servicii de intelligence) și de spiritul public cu desăvârșire năuc, ne-am împrietenit imediat. Cum intuiam atunci, era o prietenie pe viață.
Bineînțeles, știam foarte bine cu cine vorbesc. Gabriel fusese una din rarele figuri radicale din mica noastră disidență și, ca atare, ne arătase tuturor o cale de ieșire din tăcere, lașitate și frică. Plătise un preț mare pentru curajul său. După 1989, el și l-a minimalizat mereu, tacit sau printr-un discurs al modestiei autentice, spre deosebire de mai toți, care tindeau să-și eroizeze și angelizeze trecutul, oferind jenante probe de pseudomnezie individual, în vreme ce făceau apeluri patetice pentru activarea memoriei colective în propriul avantaj. Dar, în acest unic punct, Gabriel nu mă putea convinge. Aflasem în timp real, prin Europa Liberă, cam tot ce făcuse, știam că numai mobilizarea internațională în sprijinul lui îi salvase viața. Avusese o viață exemplară, trăită în spiritul general al disidenței est-europene. Dar cu un accent central-european care mi-l evoca pe Havel și pe mentorul său, Patočka, precum și pe disidenții polonezi din prima linie a Solidarității (nu și pe cei din Ungaria, care beneficiau de protecția părinților și a celorlalte rude ori figuri binevoitoare din nomenclatură). Cald (evident neprefăcut), politicos (aproape excesiv), reținut până la tăcere (zâmbitoare) și retragere în fundal, Gabriel era capabil și de intervenții energice, de pledoarii pasionate, de polemici, de acțiune metodică și constructivă. Totul, cu o abnegație (în sensul cel mai deplin) care nu s-a diluat până azi, după 35 de ani de activism civic și într-o a doua viață academică: înaine de 1989, făcuse studii universitare, predase la liceu și cercetare în Fizică; după 1989, a urmat studii universitare, a predat și a făcut cercetare în Științe Politice, soldate cu publicații de înalt nivel. Gabriel a legat cele două domenii aparent disjuncte prin inteligență, curiozitate enciclopedică, rigoare, asceză formativă, preocuparea practică și teoretică pentru drepturile omului (formulat și asumat existențial ca temei al eticii, inclusiv al eticii memoriei) și vocație pedagogică. Aceasta din urmă s-a manifestat, cum indicam mai sus, prima dată la postul său de profesor de liceu, iar a doua oară în universități, stând și la temelia celei de-a treia cariere intelectuale căreia i s-a dedicat, publicistica – confluența și rezultanta tuturor dimensiunilor unei personalități admirabile. […]