Mai întâi să ne definim termenii, ceea ce nu e prea ușor. După socotința mea, Europa este o peninsulă a enormei mase terestre afro-asiatice, binecuvântată printr-o climă favorabilă, relief variat, o combinație etnică bogată, resurse naturale abundente și prin condiții istorice avantajoase. Ea apare distinct cam în perioada A.D. 5001000 și joacă un rol central în istoria omenirii vreme de vreo trei secole, să zicem circa 16501950.
Cu alte cuvinte, susțin că este abuziv să anexăm Europei marile culturi mediteraneene (Antichitatea greco-romană, lumea egipteană, iudee, feniciano-cartagineză, sumeriană, islamică etc). Europa apare printr-o simbioză între civilizația Antichității clasice, spiritul creștinismului și tradițiile triburilor «barbare» nordice (germanice, slave, celtice și alte câteva). Departe de a fi în primul rând o forță «colonialistă», cum e tot acuzată și cum se tot autoacuză, Europa e prima mare colonie a lumii (cel puțin în emisfera vestică; evident, în cea estică, în lumea Chinei, a Indiei, au existat fenomene asemănătoare încă și mai vechi).
Colonie însă de un fel special. Colonie care a reușit să se conjuge foarte strâns cu lumea ocupanților, colonie care nu și-a pierdut mândria și vigoarea, ba chiar a transformat fără jenă «porecla în renume». și-a anexat trecutul, această Europă, și-a impus în mare măsură valorile, a transformat creștinismul, a rezistat presiunilor din afară (recitiți «Chanson de Roland» veți vedea acolo o populație țărănească, necioplită, luptând cu tenace furie să-și păstreze identitatea grosolană în fața unui imperiu mondial, cosmopolit, sofisticat, avansat tehnologic și intelectual, cel arabo-islamic), a devenit agresivă și expansionistă cât au ținut-o curelele, pentru ca apoi să intre într-o fază de elegant declin, înzestrat și acesta cu merite și chiar creativitate.
Până pe la 1500 Europa aceasta nu se deosebea prea tare de alte civilizații pe care le cunoștea cu totul imperfect. Același nivel de trai, același stadiu tehnologic, același sistem de sorginte biologică (feudal/monarhist), realizări artistice asemănătoare. Dimpotrivă, europenii se uitau câteodată cu ochi holbați și plini de uluită invidie la realizările și la afluențele din alte părți, de pe alte meridiane (lumea chineză, cea arabo-islamică și altele), de unde primea foarte vagi și rare ecouri. Nu era pe atunci însă această Europă prea ospitalieră față de alții, prea dornică de contacte pașnice, poate și din cauza unei insecurități psihologice privind propria identitate. Se autoconstruia încă.
Deci, abia în jur de 1500, prinde curaj, începe explorările, cuceririle, misionariatul. Într-un răstimp istoric scurt (vreo 300 de ani sau nițel mai mult) Europa își impune, adesea prin puterea convingerii și a exemplului, dar nu rareori prin constrângere brutală (istoric, civilizația europeană nu este defel mai puțin crudă și violentă decât cele asiatice, deși așa îi place să se laude) propria gramatică socio-economică și conceptuală asupra planetei întregi: urbanizarea tehnologică, individualismul alienat, raționalismul empiric, o tot mai subțire continuitate cu natura și transcendența, raporturile tranzacțional-contractuale între oameni, numerizarea și digitalizarea universului, accelerarea comunicațiilor și a avansurilor istorice.
De unde această formidabilă reușită, unică aș zice, în evoluția speciei umane? Speculez, nu mă pot lansa în răspunsuri comprehensive și definitive. Întâi prin textură. Tocmai sorgintea colonială a Europei îi permite un pluricentrism, o multistratificare, un pluralism al centrelor și pozițiilor care o avantajează, îi dă deschidere față de alteritate (în principiu cel puțin) și spațiu de manevră. Tot acest colonialism funciar (istețimea servului!) este cel care o învață să pună în aplicare cu viteză uluitoare descoperirile care (să nu uităm!) aparțineau adesea altor culturi: praful de pușcă și tipografia, inovațiile artistice, conceptele filosofice, explorările geografice. Apoi îmbrățișarea esențială a modalității iudeo-creștine de comunicare cu transcendența asigură o stare de spirit pe fondul căreia se nasc libertatea individului, progresul linear, unitatea universului și altele încă; să fie limpede: știința modernă este o ramură a religiozității biblice și nici nu ar fi putut vreodată exista fără aceasta. În fine, să nu uităm că ființa, grație fenomenului de subsidiaritate, vreme de sute de ani un echilibru între unitate și diversitate între «Europa» și părțile ei componente, naționale, religioase, locale, sociale.
Iată deci «Europa triumphans»!
Se pune întrebarea, în aceste condiții, de ce cu iuțeală încă și mai mare se rostogolește această Europă la un moment dat spre un loc secundar în treburile lumii? Concret, știm de ce. Două mari «războaie civile», (cum le porecleau Ernst Junger și alții), «războaie mondiale», cum le numim de regulă, duc la năruirea interioară a Europei triumfale. Dar mai mult, și dincolo de aceste războaie. Autoconstruirea Europei de care vorbeam mai sus nu a fost niciodată definitivată. Niciodată n-a reușit Europa să se definească pe sine: care îi sunt limitele? cât de găzduitoare să fie cu cei de alte neamuri, limbi, culturi? care e gradul nimerit de unitate? Am putea spune, și cred că nu am greși, că tocmai virtuțile care i-au asigurat victoria au avut ca revers al medaliei viciile care i-au asigurat înfrângerea.
Europa i-a primit greu, cu neplăcută tărăgăneală și adesea cu nemiloasă violență pe evrei, iar apoi cu neplăcere și mai mare pe cei proveniți din Africa, Asia, Orientul Mijlociu. La o scară încă mai amplă, Europa n-a avut sau n-a putut să-și creeze un modus vivendi cu propria ei jumătate de Răsărit; ba, de obicei, nici nu părea prea sigură că dispune sau vrea să dispună de o atare jumătate, răsăriteană adică. Dar nici cu părțile ei apusene nu exista o coexistență prea fericită; Americile de Nord sau de Sud erau privite cu asemănătoare suspiciune. Să mai adăugăm aici disiparea spiritualității fondatoare? Să adăugăm presiunile de maxilar ale empirismului analitic și ale alienărilor de tot felul care-i măcinau organicitatea și sacralitatea? Poate că nici nu mai e nevoie.
Abia pe acest fundal înțelegem de ce «războaiele civile» ale secolului care tocmai se încheie au putut fi atât de eficiente în puterea lor destructivă: toate «dosarele» nerezolvate vreme de câteva sute de ani s-au aprins într-o vâlvătaie comună, ucigătoare la propriu și la figurat.
Foarte bine, îmi veți spune, să zicem că am fi dispuși să te credem (deși, în sinea noastră, nu te prea credem), dar vei nega oare viitorul luminos al acestei Europe renăscute ca un Phoenix din propria cenușă și reconstruindu-se de astă dată rațional, rapid, cu deliberată energie? Nu asistăm în fond tocmai la răscumpărarea viciilor, la reparația erorilor de care vorbeai?
Să-mi fie cu iertare, dar mă cam îndoiesc. Eram adolescent, când am auzit de primele planuri de unificare europeană și am fost de-a dreptul entuziasmat. Întâi de toate, pentru că planurile cu pricina păreau să-i cam agaseze și să-i cam necăjească pe comuniști: deci, înseamnă că rele nu pot fi ele, îmi ziceam. Dincolo de această judecată cam infantilă, vedeam acolo proiecte economice care-mi păreau adânci (ale lui Jules Monnet), vedeam o ideologie care trimitea la Carolus Magnus (orizonturile marilor oameni de stat catolici De Gasperi, Adenauer, Robert Schumann), ba chiar mă ducea gândul la Austria habsburgică, fără urmă de îndoială sistemul cel mai judicios și mai inclusivist produs vreodată în Europa, în care naționalitățile își aveau fiecare un anume loc serios și o șansă de progres, oricât ar fi cârtit ele. Mie, în aceiani, Austria habsburgică mi se părea (nici acum nu mi-am schimbat părerea prea mult) un loc ideal al echilibrului între înaintare și conservare.
Alcătuirile acestea (vest)-europene au tot progresat vreme de decenii, au devenit tot mai complexe și curând s-au ridicat în fața minții mele, și desigur și în fața unor minți mai bune, două întrebări fundamentale. Una privea exteriorul: autonomia construcției adică, cealaltă privea interiorul, sau să zicem mai bine: organizarea noului sistem. În ambele cazuri era de găsit un răspuns bun și unul cam negativ.
Exteriorul, întâi. Vreme de jumătate de secol, după 1945 și până spre 1991, una din temele principale ale jocului politic mondial a fost bazat pe miza Europei de Vest. Va aparține aceasta ramurii apusene desprinsă din chiar Europa (adică Statelor Unite) sau va reuși ramura de la Soare-răsare (și ea, cum bine știm, întemeiată pe principii încolțite în aceeași Europă de Vest) să și-o adjudece? Lupta a fost strânsă și decizia nu a părut niciodată simplă și categorică. Astăzi, când intrăm în periculosul secol XXI, ne-am lămurit clar: victoria a revenit crengii (de aur?) apusene. Acesteia îi aparține mult râvnita comoară. Europa de Vest, «triumfala» dominatoare a globului, până nu demult, a ajuns un supus vasal al propriei sale odrasle. Economic, cultural, civilizatoriu, această Europă înseamnă nimic sau puțin, ea se aliniază supus ordinelor de la Wall Street, de la Hollywood, de la Pentagon. Trecute sunt zilele, când un conservator ca Charles De Gaulle își permitea să «bage afară» cartierul general NATO de la splenditul castel Fontainebleau. Trecute sunt zilele, când un socialist precum François Mitterand interzicea aeroplanelor militare americane să utilizeze spațiul aerian francez în drum spre mai știu eu ce aventură militară grotescă. Trecute sunt zilele, când Margaret Thatcher lua decizii militare independente, ba mai mult, izbutea să dea inițiative socioeconomice urmate apoi de Statele Unite. Până și umilita și timida Germanie își permitea, pe vremuri, sub social-democratul Helmut Schmidt, să dea sfaturi imperioase guvernului american. Astăzi? în Franța, atât conservatorul Chirac, cât și socialistul Jospin se întrec în a face sluj în fața «jupânilor» americani. De la caraghiosul Tony Blair nu ne-am putea aștepta la altceva decât la imitații cât mai cumințele. și tot așa, țară după țară. Într-un cuvânt, nu văd nici un motiv pentru a crede că «unificarea Europei» ar putea duce la constituirea unui centru de putere alternativ, adică de a înmulți și de a întări pluralismul planetar. Dimpotrivă, unificarea aceasta vrea să se întindă, cu binele, dacă se poate, dar cu brutalitate neînfrânată, la nevoie, peste alte zone ale Europei și Asiei, să impună «valori» care nici măcar nu-i sunt întru totul proprii. Iată deci că din punct de vedere exterior, nu prea am motive de optimism în ce privește o «renaștere» a culturii și/sau civilizației europene.
Dar cum stau lucrurile în interior? Poate că acolo avem speranțe mai mari? Aici, de asemenea, opțiunile păreau două, ne spune bunul simț. Prima opțiune. O Europă unită poate fi un soi de acoperiș pentru o anume «regionalizare» a Europei: o federalizare autentică, în limitele căreia Burgundia, Catalonia, Bavaria, Flandra, Toscana și câte altele încă, ar putea contracara sistematizarea rece și dură a statului național implacabil, așa cum s-a constituit el în secolul XIX, și așa cum ne-a împins spre dezastrele binecunoscute și apropiate nouă în timp. A doua opțiune. Unificare în toată puterea cuvântului. Hai să stabilim încă un nivel de birocrație opresivă peste cele de care aveam și-așa parte; hai să ștergem diversitățile locale (câte au mai rămas), și să stabilim o putere centrală eliminatorie, cu severe comandamente. În care anume direcție merge Europa pseudo-federalizată de azi? Îmi veți spune: nu știm încă, e prea devreme pentru un verdict. Poate că sunt dispus să răspund, la rândul meu, afirmativ: nu știm încă în chip absolut. Dar tare mi-e teamă că mintea dreaptă vede că direcția mărșăluiește spre a doua soluție, nu spre prima, spre omogenizare silnică, iar nu spre carnavalul creator al multiplicității.
Iată deci motivele pentru care, atât sub primul aspect, cât și sub al doilea aspect, am toate motivele să fiu pesimist și să mă îndoiesc cu privire la o «renaștere» a Europei.
Cercul istoriei europene, mi se pare mie, se închide: a început și a luat naștere ca o colonie, dispare și sfârșește tot ca o colonie.
Oare vreau să spun prin toate cele de mai sus că începutul Europei e cam rușinos, dezvoltarea sa scurtă și plină de păcate, iar sfârșitul lipsit de glorie? Sper că nu. Sigur că nu văd un viitor prea grozav în Europa. De ce și unde l-aș vedea, când știm bine că (vest)-europenii ei înșiși sunt neîncrezători: uitați-vă la filmele ce rulează chiar și la Paris și Londra; să nu mai vorbim de Madrid sau Amsterdam; uitați-vă la stilurile de îmbrăcăminte, comportare, alimentare, muzică; uitați-vă la agitația sterilă, anxioasă și plictisită a tineretului și a oamenilor cu poftă de creație și de întreprindere veți fi iute edificați!
Rămâne însă, după vorba genială a lui Holderlin, acea binecuvântată vară a fertilității; prin simplul fapt că «a fost», ea continuă să existe. Fermentul vitalității în toate domeniile, de la cele materiale până la cele spirituale, este (ca să-mi dau pe față prejudecățile) inegalat în toate istoriile neamului nostru omenesc. Dinamica, procesualitatea Europei sunt cele pe care se cuvine să le admirăm și, da, chiar să le imităm. De acolo, din acest colț relativ mărunt geografic, au pornit discursurile constitutive ale lumii de astăzi, ele sunt cele care în continuare ne hrănesc și ne servesc drept rezervă strategică de imagini și concepte.
Poate că centrele viitoare ale lumii vor fi, peste 100 de ani, la Hong Kong și la Beijing și la Kuala Lumpur, la Sao Paulo și la Pretoria, la Bagdad și la Bombay. Dar sunt ferm convins că idiomurile socio-economice, pe baza cărora se va funcționa, vor fi inteligibile, și anume vor fi în continuare cele crescute pe solul mental al Europei. De ce ar fi altfel, atunci când astăzi chiar asistăm la același fenomen de «translație», de adaptare? Evelyn Waugh are o adorabilă nuvelă predictivă (și satirică) în care o Europă a viitorului, recăzută în ignoranță și barbarie, se vede acum în mâinile misionarilor africani, veniți să o civilizeze și să-i aducă cuvântul Domnului.
Scenarii alternative pot fi multe. Dacă o Germanie, acum reunificată, va polariza în jurul ei părțile centrale și răsăritene ale Europei peste câteva decenii? Nu va fi aceasta o reinventare? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Dacă țările romanice și balcanice din sudul Europei, împreună cu lumea arabă, cu Israelul și Grecia, se întrunesc într-un cerc mediteranean proaspăt și plin de inițiative? Aceasta nu ar fi o nouă construcție, alternativă, a Europei? Ba bine că nu. Dacă Marea Neagră, după cum ne sugerează printre alții Mircea Malița, se constituie în centrul unificator al Caucazului, al Europei de Răsărit, al lumii turco-grecești și levantine? Și aici răspunsul e evident.
Cu acest răspuns din urmă (căci lista scenariilor poate continua încă) ajungem la un punct foarte interesant, de cele mai multe ori trecut cu vederea. Să ne închipuim că «Europa triumphans» de odinioară alunecă încetișor în jos, spre nivelul de «parc tematic» cu ruinele marilor catedrale și castele, cu trăsăturile muzeale, existente încă de pe acum, tot mai accentuate. Chiar și în aceste melancolice împrejurări, Europa de Apus își păstrează o anume utilitate mondială (dacă nu se îndărătnicește spre poziția de vasalitate servilă în care e în pericol de a se instala) anume cea de mediator, de loc în care și prin care «modernizarea accelerată», «viitorul» pot fi comunicate și rafinate spre tot restul planetei. Ar fi aceasta o interesantă și deloc nevrednică îndatorire, un rol elegant, fie el chiar modest, în globalizare.
Constat însă că vorbim mai cu seamă despre Europa de Vest. Este o greșeală de proporții! Căci dacă ne hrănim cu iluzia unei Europe care să continue să înflorească sau care să renască într-un fel sau altul, atunci va trebui, dimpotrivă, să ne îndreptăm ochii spre Europa Centrală și de Est. Unul dintre motivele principale ale degringoladei istorice a Europei a fost, spuneam, tocmai caracterul său incomplet, cu încăpățânare menținut, prin exploatare economică, violență politico-militară (ea continuă din păcate), viziuni hegemoniste și schisme religioase.
Ei bine, de ce să nu ne gândim mai curând la Europa rotunjită, ba mai mult, la Europa în care partea dinamică și creatoare să-și vadă accentele mutate mult mai la Est? Dacă tot vorbim despre «scenarii», atunci să ne gândim și la posibilitatea (eu aș zice: probabilitatea!) ca într-o planetă pluralistă, așa cum o sperăm și cum trebuie să o sperăm, Europa de Est, ca și bazinul pacific, lumea mohamedană, civilizația latino-americană să se afirme ca un jucător de seamă pe eșichierul mondial. Medierea, cum spuneam, ar putea fi destinul Europei apusene, dar cu cât mai potrivit și mai abil ar putea fi jucat acest rol de către Europa de Est! Integrată, mai adânc decât se crede în genere, în structurile și în creativitățile gemenei vestice, Europa de Est păstrează totuși în sine atașamentele comunicative cu naturalul și spiritualul, nostalgia tradiționalismului, substraturi de «lumea a treia». Comunismul le-a reprimat pe toate acestea, dar în același timp, ca un ghețar paleolitic le-a și păstrat intacte. Iată deci că toate condițiile pentru vocația medierii persistă în deplină și anarhică vitalitate.
Nu neg că tot comunismul e cel care, din păcate, a deformat grav (și pe lungă durată) capacitățile comunicative din interiorul acestei părți a lumii și în spre exterior. Această buimăceală, această muțenie vor mai dura încă multă vreme. Ele se manifestă, întâi de toate, prin incapacități economice, prin haosul social, prin inhibiții psihologice; dar, în egală, și poate, mai gravă măsură, prin neputința autoînțelegerii. Blocul nord-american e de prea puțin ajutor, cu neîndemânaticele (uneori sălbaticile) sale încercări de reconstrucție mimetică.
Impresia mea este însă că mimetismul are un viitor relativ limitat, și că ne mai așteaptă surprize. Rănile, buimăcelile, frustrările, refulările sunt temporare; potențialul neatins a rămas abundent în «cealaltă jumătate a Europei». Iată de ce îmi imaginez (optimist sau ba) o «renaștere» care să vină dintr-o direcție deosebită, încă neepuizată și poate, în cele din urmă, ambițioasă, mai curând decât din structurile birocratice de la Bruxelles și de la Strasbourg. Meritele vestului european vor rămâne încă multă, multă vreme nepieritoare și majestuoase; recunoștința pe care i-o datorăm se cuvine să rămână intactă. Dar o reînviere este, repet, grozav de îndoielnică. Dacă în adevăr, așa cum orice om cu minte întreagă vrea să nădăjduiască, viitorul planetei și al speciei noastre va fi unul al pluralității, al heterogeniei, al diversității, atunci e preferabil să asistăm la o deplasare a punctului gravității mai spre răsărit, mai spre sud, pentru a asigura astfel echilibrele multiple la care (în secole trecute) știa și Europa de Vest să participe, vioi și zămislitor.
august 1999, Bethesda, MD