Adrian MARINO – Idei «simple» despre Europa

 

Mai întâi o mică precizare. Dar esențială: idei «simple» nu vrea să spună și idei «simpliste», elementare, schematice, pline de clișee și locuri comune. Din păcate, despre «Europa» se discută la noi, mai totdeauna, în două moduri diametral opuse, ambele neadecvate: ori foarte simplist, elementar, prin considerații banale, dar cu mari aere eseistice, fără o concepție clară și o serioasă documentare a temei discutate. Ori foarte «savant», cu multe trimiteri, cât mai multe trimiteri străine, cu mari aere «politologice». în realitate, pură compilație de manuale și autori moderni, îndeosebi anglo-saxoni.

O reflexie ideologică originală românească nu se va putea însă dezvolta niciodată în acest mod. Prin sincronizare mecanică, mimetică, fără reacții și puncte de vedere personale. Fără a face apel și la reperele românești, să le spunem «tradiționale», câte sunt, fără nici o exagerare, într-o problemă sau alta. Apar, de pildă, la noi, cărți despre «libertate» fără nici o referință românească, în schimb cu un «parter» mai mult decât copios de trimiteri anglo-saxone. Cine a lucrat într-o bibliotecă americană știe însă foarte bine că acolo devii «erudit» fără nici un efort. Bibliotecile sunt organizate tematic și accesul liber la raft te pune imediat în fața întregii bibliografii a oricărei probleme. Nu-ți mai rămâne decât să transcrii titlurile și, eventual, să deschizi sau să citești câteva volume consacrate temei respective.

Nu credem că marile probleme ideologice actuale – în cazul nostru cea «europeană» – pot fi discutate în mod util și concludent în acest stil. Expeditiv, comod, pseudoerudit, cu ignorarea unor minime, dar indispensabile referințe și românești. Idei deci «simple» – vrem să spunem – clare și distincte, cu puncte de plecare și de sprijin și în reflexia «românească» anterioară, consolidate pe parcurs cu toate referințele europene esențiale. Oricât de savante și poliglote. Dar efectiv asimilate și integrate unei scheme de gândire proprii. Epigonismul nu poate duce, în orice domeniu, decât la mimetism mecanic și mediocritate. O notă specifică oricărei «culturi minore».

În cazul «Europei», se amintește, în primul rând, prea puțin de faptul că acest concept are tradiția sa efectivă, bine consolidată, în cultura română, de aproximativ trei secole. Ideea europeană nu este, deci, nici pe departe o descoperire și o influență recentă produsă de orientările și organizările politico-economice ale Europei occidentale de după al doilea război mondial. Ele consolidează, într-adevăr, dau prestigiu internațional, autoritate juridică și politică, dar nu ne introduc și nu pun în circulație, pentru prima dată la noi, acest concept generic «Europa». Tratatul instituind comunitatea europeană a fost semnat la Roma în 1957, Actul unic european, semnat la Luxemburg și Haga în 1986, a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la Maastricht, la 27 februarie 1992. Tratatul de la Amsterdam, care-l modifică, prin includerea și a prevederilor acquis-ului Schengen (1985, 1990), nu este încă integral ratificat de toate părțile contractante. Versiunile românești complete ale acestor texte pot fi consultate (ca să facem și noi o trimitere, indispensabilă) în volumul Documente de bază ale Comunității Uniunii Europene, Prefață de Valentin Constantin (Iași, Polirom, 1999). Se poate constata cu ușurință că reglementările juridice internaționale ale «ideii europene» sunt foarte recente. De fapt, ele nu sunt cunoscute în mod direct decât de puțini specialiști. Opinia publică și marile media au și cultivă despre Europa o idee mult prea vagă și generală. De unde, încă o dată, necesitatea unor precizări elementare și extrem de limpezi pentru a oferi o minimă, dar serioasă și indiscutabilă bază de discuție.

Nu este cazul a aminti toate istoriile ideii europene, destul de numeroase. Există chiar și o antologie românească de texte, nu lipsită de carențe, dar plină de bune intenții, de Alexandru Duțu, Histoire de la pensée et des mentalités politiques européennes (București, Ed. Universității din București, 1997). în ceea ce ne privește, credem a fi dovedit, că despre «Europa luminată» se vorbește, în cultura română, încă din secolul 18. Un eveniment ce nu poate fi – în nici un caz – trecut cu vederea. Ne-am propus să folosim cât mai puține «citate» și «referințe». Nu putem însă omite faptul că despre Iluminiștii români și «afacerile Europei» am scris noi înșine încă din 1964, în stil de istorie a ideilor (singurul posibil în acea epocă totalitară antieuropeană), iar despre «Luminile» românești și descoperirea Europei – cu o bogată documentație – încă din 1979. Studiul a cunoscut și o versiune franceză și una germană. A fost reprodus și într-o mică lucrare-manifest, Pentru Europa (Iași, Polirom, 1995) și n-a fost contestat de nimeni. «Europa luminată» formează în mod indiscutabil un ideal cultural și de civilizație, un model care animă toate conștiințele românești moderne. Este, de fapt, marea idee-forță a epocii, căreia Revoluția de la 1848 îi imprimă o dinamică nebănuită. De ce trebuie subliniat cu putere acest fapt istoric riguros verificabil? Pentru a ne vindeca de complexele de inferioritate. și, mai ales, pentru a demonstra că noi am fost la nivelul conștiinței intelectuale avansate – chiar dacă minoritar㠖 încă din secolele 18 și 19, efectiv «contemporani» cu Europa. O idee «descoperită» demult. în nici un caz doar după 1989. Pe atunci nu se făceau nici «eseu», nici talk-show-uri televizate. Dar adeziunea era sinceră, totală, cu un accent mesianic și adesea naționalist de netăgăduit.

Adevărul istoric trebuie respectat sub toate aspectele. Ca și simțul proporțiilor și al realităților socio-culturale obiective. De subliniat, deci, energic, încă o idee (aparent) «simplă»: ideea europeană a fost chiar de la începuturile sale românești o descoperire și un «angajament» ideologic al unei elite restrânse. și de fapt, trebuie să recunoaștem, situația nu s-a schimbat foarte mult nici până azi. De la «Europa» se revendică doar o elită intelectuală, o pătură culturală foarte subțire. Ea are puternici adversari în izolaționismul și antioccidentalismul atât de specific național-comunismului. O ideologie ce se manifestă deosebit de virulent și după 1989. Vom reveni asupra acestei teme.

Publicațiile centrale și provinciale pro-europene nu sunt încă foarte numeroase. Sfera Politicii, 22, Polis, dar și Secolul 20 și România literară trebuie amintite în primul rând. în provincie sunt de menționat:Altera (Târgu-Mureș), Mozaicul (Craiova), Carnet literar (Buzău), Continent, titlu semnificativ (Suceava). Raza lor de acțiune nu este încă foarte mare. Adesea ele predică doar unor convertiți, ca să reluăm o expresie franceză. Dar faptul că există și unele asociații, o Ligă Pro Europa și alte forme de manifestare și participare pro-europene ale societății civile, dovedește, cel puțin, o realitate: «ideea europeană» (este și titlul unei reviste cunoscute între cele două războaie, condusă de C. Rădulescu-Motru, 1919–1928) are vitalitate și partizani convinși. Cât de numeroși, și mai ales eficienți, este însă o altă poveste. Căci întreaga problemă are o foarte importantă și chiar hotărâtoare dimensiune politico-socială ce nu poate fi evitată. De unde încă o concluzie, o «idee» și ea foarte «simplă». Poate fi formulată, în același mod, în puține cuvinte.

Mai presus de orice, adeziunea la «ideea europeană» este o chestiune de mentalitate, expresie directă a unei pături sociale și intelectuale citadine. «Europa» este o concepție cu origini, tradiții și forme de manifestare specific citadine. «Satul» nu poate fi «european» pentru că orizontul și mentalitatea sa profundă, spirituală, este fundamental localistă, etnicistă, izolaționistă, cu tendințe inevitabil naționaliste. Cât timp rămânem (pentru a relua o expresie a lui E. M. Cioran) «sătenii eterni ai istoriei», europenizarea nu se poate produce. Doar «orașul» este, în mod organic, receptiv la ideologia și integrarea europeană. Proces deosebit de complex. Orașul este deschis influențelor – în cazul de față în bună parte «străine» – noilor curente de idei, sincronizării cu valorile culturale și materiale «europene». Nu este vorba nici de a deprecia «satul», nici de a exalta în dauna sa, în mod exagerat, «orașul». Ci doar de a recunoaște realitatea unei evoluții sociale incontestabil europene. întreaga Europă occidentală actuală este predominant citadină. Abia 8% din populația Uniunii Europene se ocupă cu agricultura. Iar «satul» occidental, în accepție românească, nu mai există de mult. El este înlocuit de «fermieri» (tip uman, social și economic deosebit de «țăranul» tradițional), care trăiesc într-un mediu și cadru «citadin». Chiar dacă, adesea, destul de restrâns ca extindere urbană.

A recunoaște, în aceeași ordine de idei, că ideea europeană este expresia ideologică (dar și socială și, într-un sens, chiar afectivă și ideologică) a păturilor mijlocii, urbane și – în perspectivă viitoare – și rurale, nu înseamnă a cultiva «sociologismul vulgar». Păturile mijlocii sunt o incontestabilă realitate socială. Toate partidele de «centru-dreapta» (noțiune foarte largă și până la un punct chiar simplistă) au înscrise în programele lor formarea și consolidarea acestei pături mijlocii. O zonă socială între proletariat și marea burghezie, cu virtuți incontestabile. Oricând putem invoca zeci de citate din ultima generație de politologi români tineri sau relativ tineri. Chiar și un marxist reciclat ca Silviu Brucan recunoaște și teoretizează, în publicații de după 1989, importanța acestor pături mijlocii. Să amintim, cu titlu de simplă exemplificare, doar pe Stelian Tănase: «Clasa mijlocie singură poate asigura un echilibru al corpului social, moderație, toleranță, compromis și poate consolida procedurile democratice. O societate fisurată, cu mari inegalități sociale, nu constituie terenul prielnic pentru o evoluție democratică» (Regimul politic și stabilitatea, în Sfera Politicii, 26, martie 1995). Am putea reproduce citate cvasiidentice și din Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș și alții. Este ușor de observat că notele specifice ale păturilor mijlocii sunt înscrise ca principii și norme politico-sociale în toate documentele oficiale europene amintite.

De ce păturile mijlocii sunt fundamental, organic, pro-europene? Înțelegem prin «pături mijlocii», în primul rând, întreprinzătorii particulari mici și mijlocii și pe liber profesioniștii de toate speciile. O categorie ce se bazează în mod fundamental pe două valori specific europene: ideea de proprietate și de economie liberă de piață. Cu tot ceea ce implică ea: concurență, inițiativă, muncă organizată, spirit de întreprindere, investiție, risc, nivel de civilizație, forme incipiente de capitalizare. Toate acestea presupun un tip specific de mentalitate: respectul contractelor și angajamentelor, legalitatea, punctualitatea, precizia, respingerea improvizației și a «fușerelii». «Dumnezeu se ascunde în detalii» este o vorbă specific occidental-europeană. Poate părea azi o butadă (dar de fapt nu este) și o altă «vorbă», a lui Guizot, din secolul trecut, adresată francezilor: Enrichissez-vous par l’épargne et le travail. Acest cuvânt de ordine a fost pus, după cum se știe, în legătură cu etica protestantă, de care sunt strâns asociate (Max Weber a dovedit-o) începuturile capitalismului modern. și în măsura în care structura economică europeană este indiscutabil capitalistă, orice integrare «europeană» românească nu poate cultiva decât aceste valori.

Fără îndoială, «Europa» nu are numai o dimensiune strict economică, deși după o lungă perioadă de colectivism comunist, de economie centralizată și de stat, structura capitalistă a economiei formează singura replică și alternativă pozitivă și constructivă. Polemicile nu au lipsit nici pe această temă. S-a subliniat că Europa nu se definește numai prin valori materiale, ci și spirituale. Că ea a dat și sfinți, mistici, spirite contemplative și speculative. Desigur. Doar că, în ordinea urgenței și importanței imediate, vitale, România actuală, la un deceniu după 1989, de ce are ea, în primul rând, nevoie? De «spiritualitate», de «contact cu sacralitatea»? Sau de «civilizație»? Înțelegând prin această noțiune, o țară cu o solidă infrastructură, cu bune căi de comunicație, fără sate de chirpici, pe care fiecare inundație le mătură, fără mizerie materială, uneori de nedescris. Fără foame, frig și întuneric. Fără copii ai străzii și azile mizerabile, care formează o adevărată rușine națională. O gravă compromitere pe plan european. Societatea occidentală a rezolvat de mult problema democrației și a drepturilor omului. Acum ea se ocupă, în mod firesc, de aspecte – pentru ea esențiale, nu însă și pentru noi – care se numesc discriminările minorităților (inclusiv sexuale), ale azilelor de copii etc. Dacă preconizăm, în această fază de dezvoltare a României, prioritatea valorilor materiale, de «civilizație», nu înseamnă că disprețuim valorile spirituale. Este vorba doar de o ordine a priorităților imediate, în mod evident materiale. Trebuie să fii cu totul desprins de realitățile actuale ca să contești o astfel de concluzie. După ce ne integrăm «european» la acest nivel, de imediată subsistență, putem cultiva intens și «spiritualitatea», discuta și despre «ființă» și «transcendent» etc., etc. Probleme, de fapt, etern deschise, etern insolubile.

Întâi, deci – și cât mai repede posibil (idee simplă, dar esențială) – civilizație, bunăstare, libertate, drepturile omului, cultură medie, inevitabil laică, specifică păturilor mijlocii, apoi putem fi și «mistici», «profeți», «metafizicieni» etc. Eventual putem importa sau exporta chiar și un număr de guru. De altfel, această specie este rară, chiar foarte rară, sau din ce în ce mai rară și în Europa occidentală actuală. Să nu vină deci nimeni să pretindă că ea se pasionează de problema «sacralității» sau a «ființei». Preocupări, de altfel, cât se poate de stimabile. Doar că există o condiționare și o ordine istorică a lucrurilor și a valorilor pe care timpul nostru le ierarhizează altfel. Europa modernă, numele tău este, în primul rând, «civilizație». Pentru «marele public»: bună stare, bunuri de consum. Nu pentru «spiritualitate» se fuge în Occident, ci pentru un alt nivel de viață. La noi, încă irealizabil. și probabil pentru încă multă vreme. Europa bogată, civilizată și bine organizată este și rămâne încă marea nostalgie a contemporanilor noștri. O europenizare, deci, la acest nivel material, în primul rând, fie și graduală. Dar consecventă și constantă. Ceea ce nu este, să recunoaștem, o operație deloc simplă.

Pentru a ne menține la acest stadiu al evidențelor elementare, formulate cât mai limpede posibil, nu pot fi omise, în nici un caz, nici imensele obstacole în calea «europenizării». Ele țin, în același timp, de mentalitate și de context geopolitic și influențe externe. Marele adversar al europenizării este, mai ales, în ordinea reacțiilor imediate colective: naționalismul, etnicismul, izolaționismul. Expresia sa, ideologico-politică, este național-comunismul. Chiar dacă el nu se mai poate exprima deschis, formele sale de manifestare sunt în continuare evidente. Intervenția NATO în Kosovo a fost condamnată de o mare parte a opiniei publice românești, astfel condiționată. Ca și în celelalte state din regiune. Acest naționalism antieuropean este întreținut și alimentat de structurile latent-țărănești, etniciste, dar și de întregul aparat a vechiului regim comunist rămas pe vechile poziții. El este foarte activ în primul rând în presă și edituri, prin redescoperirea și punerea masivă în circulație a ideologiei de extremă dreaptă, antidemocratică și antieuropeană, dintre cele două războaie. Sunt reactivate toate miturile antioccidentale, începând cu «războiul împotriva poporului român» și terminând cu «conspirația internațională iudeo-masonică» împotriva României. A fost excelent analizată și combătută într-un ciclu recent de articole din Sfera Politicii de George Voicu: Paradigma conspiraționistă; anterior un alt și bine venit și necesar ciclu, de același critic-ideolog, Mitul Nae Ionescu. Influența acestor idei antioccidentale, respectiv antieuropene, este – din nefericire – considerabilă.

Realitatea și politica sferelor de influență constituie nu mai puțin un alt foarte serios obstacol. Cine a citit jurnalul lui Take Ionescu știe că, încă înainte de primul război, România era considerată de Imperiul țarist ca făcând parte din sfera sa de influență. Toate studiile istorice publicate la noi despre politica expansionistă a Rusiei, în bazinul Mării Negre, dovedesc același adevăr fundamental. Nu amintim, bineînțeles, de «Testamentul lui Petru cel Mare». în acest scop, se «investeau» sume extrem de importante în presă și în lumea politică românească. După 1918, serviciile specializate sovietice, cominterniste și ale poliției secrete, au acționat constant în același sens. După 1945, cu sau fără Yalta, noi am rămas în aceeași sferă de influență. Aceeași politică a fost dusă, de fapt, chiar și după destrămarea Uniunii Sovietice. Este de observat că ori de câte ori se încearcă o apropiere de structurile euro-atlantice, apar incidente etnice, campanii de presă naționaliste etc. Ele n-au decât un scop esențial: blocarea sau sabotarea pur și simplu a integrării României – într-o formă sau alta – în «Europa» occidentală.

Suntem destinați să rămânem fie într-o zonă de incontestabilă influență răsăriteană, fie într-o «zonă gri», indecisă, între Est și Vest. Cu tot ceea ce presupune ea ca orientare politică, socială și economică, oricând reversibilă în direcție etatistă, centralistă, colectivistă. Cât timp economia României este încă în proporție de 80% economie de stat, privatizarea este mereu frânată, legile proprietății nu sunt votate, investițiile străine sunt descurajate («nu ne vindem țara», expresie tipică a naționalismului economic), «europenizarea» României nu poate trece de stadiul proiectului ideologic, în bună parte idealizat doar de o pătură subțire de intelectuali occidentalizați.

Privită din această perspectivă, integrarea europeană a României are două aspecte esențiale. Dacă integrarea în NATO constituie o decizie politică a acestei organizații, ce poate fi luată în funcție de raporturile internaționale de forțe și de adaptarea la noile realități balcanice, integrarea în Uniunea Europeană este mult mai complicată. O mică posibilitate ni s-a întredeschis recent. Destul de vag și strict condiționată. Dar adevărata dificultate a integrării rămâne de ordin strict economic. Ea presupune o compatibilitate de sisteme economice cu instituții emblematice F.M.I. și Banca Mondială (bineînțeles capitaliste, ale pieței libere concurențiale), de nivel de dezvoltare, de legislație și instituții. O Românie săracă, subdezvoltată, nu va intra niciodată în U.E., care nu-și poate permite luxul subvenționării nici unei țări răsăritene. Chiar și Spaniei și Portugaliei, inițial, cu un nivel sub standardele europene, le-au trebuit aproape un deceniu pentru a fi admise. în ultima analiză, cheia integrării europene depinde doar de noi. De dezvoltarea noastră economică, în sens capitalist, cu o proprietate riguros garantată și restructurarea totală a coloșilor industriali, de inversarea radicală și ireversibilă a raportului economiei de stat/economie particulară, cu o altă organizare a forței de muncă. Influențe interne și externe foarte puternice și influente se opun însă sistematic și energic acestui nou curs economic. și deci politic, intern și extern. Până atunci, «Europa» rămâne doar un ideal și o ficțiune pur ideologică. Trist, dar adevărat.

Share This Post