Alexandru ZUB – Europa: un demers imagologic și o pledoarie

 

Tema europenismului, destul de veche în cultura română, cunoaște de la un timp o recrudescență semnificativă. După o îndelungată izolare de lumea apuseană, impusă anume de ocupația sovietică, apoi de regimul totalitar născut pe această bază, intelectualii români (și nu doar ei) au putut lansa din nou punți spre acea lume, punți multiple și vitale, abia întrezărite până de curând ca posibile. Nostalgia lor n-a dispărut însă sub regimul comunist, iar pe parcursul acelui demisecol tragic s-a întâmplat ca unele punți să fie totuși forjate de câte un cărturar. Este ceea ce a întreprins, între alții, cu un succes eclatant, Adrian Marino, a cărui operă este, și sub acest unghi, considerabilă. Un nou volum, Pentru Europa, i se adaugă (Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, Iași, Polirom, 1995, p. 225).În taxonomia proprie, care ține de o veche disciplină a cunoașterii-de-sine, autorul plasează textele «europene» din acest volum lângă o întreagă serie consonantă, începută cu Ole! Espańa! (1974), continuată cu Carnete europene (1976) și prelungindu-se în Evadări din lumea liberă (1993). Scopul lor, o spune singur, era definirea, popularizarea și apărarea «ideii europene» în cercuri cât mai largi, dat fiind interesul epocii pentru această idee, într-un moment când europenismul se prezenta ca o șansă de echilibru regional și mondial. A clarifica, răspândi și întreține ideea europeană, atunci când lumea toată e într-o vastă, convulsivă schimbare, ține de un program cu multiple aspecte și comportă deja o lungă istorie, de la care autorul se revendică tacit.Perspectiva e cuprinzătoare. înainte de a examina ideea europeană în tripla ei dimensiune (cultural-literară, ideologică și politică), autorul socoate indispensabile câteva sondaje în spațiul culturii române, cu sens preparator, de analiză conceptuală și definire a intereselor noastre «europene» din ultimele secole. Astfel, numai, i se pare că s-ar putea ajunge la inculparea ideii respective în cât mai multe conștiințe. Retrospectiva e pusă așadar în serviciul prospectivei, ca în cele mai multe lucrări de acest fel. «Distinguer pour unir», vechea deviză folosită cu decenii în urmă de filosofi, devine o normă de conduită și în ce privește definirea europenismului nostru, cât și cum a fost, ca parte specifică a unei direcții mai ample, cu care istoria ne face tot mai solidari.Ca și în alte domenii, Adrian Marino reia totul de la capăt, chestionează, judecă, circumscrie, cu sentimentul că umple un gol și deschide o cale. Gol real, însă nu absolut, cale de viitor, însă nici ea cu totul nouă, după cum rezultă din materia volumului Pentru Europa. Titlul chiar indică un program, o pledoarie, pe care autorul o vrea cât mai bine întemeiată, atât prin luarea în seamă a antecedentelor românești, cât și prin raportare la alte experiențe. Rezultă, pentru el ca și pentru noi, mai multe obiective: afirmarea idealuluieuropean; adecvația punctului de vedere în cauză la momentul actual; definirea unei atitudini active, a unui «stil militant» pe acest tărâm; asimilarea de idei, valori, atitudini «europene» în cultura noastră, astfel ca «Europa» să devină o realitate intimă, organică. Se degajă din aceste exigențe o normă de conduită: a fi în același timp «român» și «european» în oricare domeniu de activitate. Autorul nu ezită să-i spună «program de bază», convins că militantismul pe acest tărâm e atitudinea cea mai potrivită cu exigențele lumii în care trăim. O lume a integrărilor de tot felul, care implică și pericolul pierderii-de-sine, al dizolvării în alteritate, atunci când o atitudine cuminte reclamă păstrarea identităților etnoculturale în cadrul unui sistem ce transgresează națiunea.Pentru cultura și politica noastră s-ar impune, în acest spirit, ieșirea decisă din izolare, orientarea spre vest, integrarea progresivă în structurile euro-atlantice, stimulată prin crearea unei pături mijlocii, cu interese care să coincidă cu programul european. «O comunitate socială închisă, etnicistă și latent xenofobă», crede autorul, nu poate fi receptivă la europenism. De unde exigența urbanizării și a unei persuasiuni continue în direcția modelului amintit. «Modelul european, insistă Marino, nu poate fi realizat decât într-un stat de drept, unde funcționează o reală separare a puterilor, un stat deschis, democratic, pluralist, – în care libertatea trece înaintea egalității populiste –, al drepturilor omului, cu o economie reală de piață și în care proprietatea particulară să fie efectiv garantată, nu doar ocrotită» (p. 7). Avem de-a face cu un întreg program, explicit și coerent, ale cărui temeiuri ideologice sunt formulate deja în prefață, pentru a cunoaște apoi dezvoltări inegale, însă totdeauna riguroase și persuasive. în termeni xenopolieni, autorul se revendică de la seria istorică a deschiderii europene din secolul XVIII, repudiind clar, polemic, vehement, seria izolaționistă ce s-a dezvoltat paralel, indiferent de haina sub care s-ar prezenta aceasta.Nu e un proiect de «ultimă oră», coincident cu noile evoluții din lume. Adrian Marino a făcut din relația culturii române cu Europa o preocupare continuă, chiar obsedantă, antamând tema sub diverse unghiuri, mereu, cu o stăruință exemplară. Cultura română și Europa e marele proiect căruia i s-a dedicat după lunga recluziune ce i-a fost impusă de sistemul comunist. Un proiect viager, se poate spune, căci l-a mobilizat pe autor peste trei decenii, menținându-se deschis, perfectibil, într-un orizont ce presupune mereu alte achiziții. Volumul de «întâlniri», Littérature roumaine – Littératures occidentales (1981), trebuie considerat, parțial, sub acest unghi, alături de cărțile mai sus amintite. La fel de semnificativ e și Etiemble ou le comparatisme militant (1982), unde «europocentrismul» și «imperialismul» cultural sunt supuse unei severe analize. De același program ține evident și Comparatisme et théorie de la littérature (1988), pentru a nu mai aminti intervențiile mai recente pe aceeași temă.Excursul, alcătuit din segmente produse la intervale adesea destul de mari, însă constant, începe cu imaginea Europei în spațiul românesc, Europa fiind concepută ca o noțiune-simbol, cu mai multe zone de percepție. Adrian Marino caută să o definească nuanțat, în mișcarea ei multiseculară, de la epoca luminilor până la Noica și contemporanii noștri. Nu e doar Europa filosofică, a modelelor de creație, ci și una a bunăstării, a eficienței economice, a «consumului» legitim în orice societate normală.Această Europă o revendică autorul ca sursă de emulație pentru ai săi, ca reper inevitabil în efortul autoconstructiv. A depăși deci «complexul Dinicu Golescu» e o necesitate, însă realizabilă nu în maniera lui Cioran, delirantă, catastrofală, ci prin activarea «logică, ordonată, organizată și productivă» a modelelor europene (p. 16). Ceea ce presupune legi, instituții, morală civică, o nouă atitudine. Vechiul concept de stat-națiune, autoritar, închis, centralizat, represiv, e acum depășit, cu toate că adepții lui sunt încă destul de numeroși. Creat în secolul XIX, acest tip de stat a fost supus la distorsiuni semnificative sub regimul comunist, ca instrument de dominație și legitimare. Este concepția ce prevalează încă, în pofida mimetismelor ce vor să creeze impresia de politică «europeană», deschisă, integratoare. Situația e analizată sumar, însă limpede, cu date ce țin de istorie, geopolitică, mentalități. Cum să atenuăm «blestemul» istoric al situării noastre la răspântie? Cum să se renunțe la statul paternist, menit «să dea» și să reprime? În ce fel ar putea fi schimbată atitudinea ancilară a guvernanților noștri?O lungă serie de interogații se degajă din noua carte subscrisă de Adrian Marino, al cărui crez europenist, asumat de mult, capătă aici cuvenitul relief. El știe că integrarea europeană nu e cu putință fără a redescoperi fibra europeană din noi, că obstacolele sunt numeroase și anevoie transgresabile, că e nevoie de o continuă mobilizare a forțelor pe acest tărâm. A aduce Europa «acasă» devine, în textul de față, un program cultural, opus celor reprezentate de Nae Ionescu, C. Noica, P. Țuțea etc. Fără complexe, fără mimetisme, în deplina cunoaștere a valorilor proprii și în respectul libertății de a alege.Un asemenea program tinde să armonizeze condiția de român cu aceea de european, inculcând deci o «dublă conștiință activă», acum indispensabilă în procesul de unificare europeană. A intra în Europa înseamnă de fapt a aduce Europa acasă, în condițiile și instituțiile noastre, în obiectivele culturii române, dincolo de orice naționalism, protocronism, eurocentrism, așadar în respectul deplin al personalității proprii. «Idealul nostru, conchide Marino, este o sinteză de influențe occidentale constructive și de inițiative proprii, locale și originale,care se pot concretiza în opere competitive, capabile să intre într-un dialog cultural real, neconvențional, neoficial, fără complexe de nici un fel» (p. 79). Lucru deloc ușor, dat fiind că avem «o cultură predominant poetică și publicistică, a fragmentului și a compilației», una ale cărei șanse reale de a se afirma sunt reduse. De unde concluzia că e nevoie de eforturi individuale, dar și de un mare efort colectiv, instituționalizat, capabil de a se regenera în timp.Valorile regionale se cuvin luate și ele în seamă. Căci «tradiția bizantină, atât de puternică în sud-estul continentului, este la fel de europeană ca și cea latină» (p. 119). Roma și Bizanțul, Atena și Parisul sunt realități complementare, sintetizabile, convergente. Un monopol elitist, oriunde s-ar ivi el, nu mai este de acceptat. Provincia oferă adesea, în artă, creații la fel de impunătoare ca și metropola. O regăsim chiar peste tot, pe când centrul lumii nu mai poate fi descoperit, cum ne previne H. M. Enzesberger, citat în volum, pentru a susține refuzul categoric al oricărei forme de hegemonie culturală.Un complex program ia formă sub acest unghi, întemeiat pe comunicație și contacte, cooperare și stimulare, competiție și emulație, pentru a defini «un nou umanism literar», susceptibil de efecte și în alte zone ale culturii. O cultură de centru ar fi de dorit în condițiile actuale, ca formulă de echilibru, deschisă, receptivă. «Între două totalitarisme culturale, singură cultura de centru reprezintă libertatea spirituală, adevărul democratic și integrarea reală în Europa», ne asigură autorul, atent și la prestigiile pe care o asemenea directivă se poate întemeia (p. 147). Cazul lui Mircea Vulcănescu, evocat pe larg (p. 148–154), rămâne ilustrativ pentru o întreagă mentalitate din perioada interbelică.Adrian Marino sondează însă și aspecte mai vechi, «documentare», ocupându-se de «luminile» românești și descoperirea Europei, ca problemă de istorie culturală și comparată a ideilor, apoi de teoria «formelor fără fond», produsă la distanță de un secol, într-un alt moment caracteristic pentru eforturile noastre de integrare europeană. Nu e locul să insistăm asupra lor, mai ales că autorul le-a tratat și în alte studii, mai totdeauna polemice și stimulative.Să adăugăm numai, spre a încheia, că volumul Pentru Europa e un nou aport al autorului la o cât mai bună și fecundă raportare a noastră la valorile europene, fără mimetism și grabă frivolă, cu dorința de a stimula cât mai mult creativitatea proprie. S-ar putea face o paralelă cu opinia lui Miguel Angel Martinez, emisă cvasiconcomitent: «Nu există în această privință un model absolut, de copiat, ci experiențe diferite de articulare ale statului care au mers bine, soluții ale unora sau altora, din care te poți inspira. și mai ales se cuvine ținut minte că acesta nu este un subiect tabu, ci dimpotrivă, trebuie să fie un subiect tratat fără dogmatism, fără a fi dramatizat» (Europa pe care o relansăm, în 22, 1995, 16, p. 9).Fără a dramatiza și abolind orice tendință dogmatică, Adrian Marino invită prin noua lui carte la regândirea pozitivă a întregii probleme, a europenismului în spațiul românesc. Demersul său e și o promisiune explicită de aprofundare a temei. Îi rămânem încă o dată îndatorați.

Share This Post