Cu mulți ani în urmă, ca student al Facultății de Filosofie a Universității din București, am intrat în contact cu lucrări ale Profesorului care sunt apropiate de domeniul meu de specializare – filosofia și logica. În mod special, cartea academicianului Solomon Marcus, Paradoxul, a făcut o profundă impresie asupra mea și o regăsesc și astăzi, după mai mult de patruzeci de ani de la apariție, la fel de proaspătă, provocatoare, plină de idei sclipitoare și incitante. Ea ne prezintă, la scară mică, trăsăturile distinctive ale operei Profesorului: erudiție, capacitate de vaste sinteze interdisciplinare, pasiune pentru căutarea adevărului în lucrurile studiate, ingeniozitate în plasarea subiectelor dezbătute în unghiuri inedite, care surprind imagini și fațete noi în abordarea unor subiecte clasice.
Toate aceste calități pătrund și în paginile cărții Paradoxul. Înainte de orice, pentru cineva ca mine, pregătit auster în domeniul logicii filosofice, este frapant să observe concepția amplă a autorului, care sesizează politropia și prezența quasi-ubicuă a paradoxurilor, și care, mai mult, îmbrățișează o viziune ontologică realistă despre existența paradoxurilor. „Paradoxul – spune Profesorul Marcus – a invadat toate domeniile de activitate, toate domeniile științei și artei. El nu mai este un fenomen marginal și accidental, ci se situează în inima acțiunii și gândirii umane. El a devenit un mod de a înțelege lumea, fără de care nu putem explica nici modelul, nici metafora, nici umorul, nici ironia. […] Paradoxul face parte din realitate; să încercăm să-l controlăm, pentru a nu fi manipulați noi de el.”[1]
În sprijinul acestei idei, Marcus construiește o sinteză și o quasi-clasificare[2] ale paradoxurilor după mai multe dimensiuni, ceea ce conduce la o lărgire a sferei de cuprindere a acestui controversat concept: paradoxuri sintactice (pur logice), paradoxuri semantice și paradoxuri pragmatice. Este acoperit, astfel, tot spectrul semiotic.
În general, se acceptă că cel puțin o parte a explicației producerii paradoxurilor este transgresarea unor limite impuse: „Paradoxul a fost mereu considerat prețul pe care-l plătim pentru a nu fi rezistat tentației transgresării unor limite impuse”. [3] Mai specific, ele apar atunci când niveluri distincte ale gândirii, limbajului, cunoașterii sau realității sunt identificate, suprapuse sau confundate.[4]
Caracterul atot-înglobant al acestei realități sui-generis, care se manifestă în gândire, dar și în realitate, indică o unitate a sferei cunoașterii, idee foarte dragă Academicianului Marcus, care nu ostenește să argumenteze că știința și tehnologia nu sunt separate și nici opuse sferei culturii, ci dimpotrivă, o parte componentă solidară cu ceea ce, convențional, numim sfera cunoașterii și a culturii umaniste. Știința, tehnica și umanioarele trebuie să alcătuiască un întreg, care reflectă caracterul integrat al multiplelor fațete ale existenței. „Paradoxul este peste tot. Dacă, într-o anumită zonă, încă nu l-am identificat, înseamnă că înțelegerea noastră nu a avansat încă suficient de profund în direcția respectivă. Dar nu toate paradoxurile au același grad de profunditate. Gândirea poate fi paradoxală și atunci când produce un calambur, și atunci când dă naștere teoriei relativității sau mecanicii cuantice”.[5]
Dacă paradoxurile sunt ubicue și inevitabile, și dacă “dezvoltarea cunoașterii umane s-a produs întotdeauna prin detectarea unei antinomii și prin crearea unui cadru mai larg, de depășire (nu de ‘rezolvare’) a antinomiei respective, dar și de generare a unor antinomii noi”[6] atunci care să fie sensul aflării unor soluții sau al unor căi de înglobare sau de ocolire a lor? De ce minți strălucite ale filosofiei, logicii sau matematicii și-au măsurat forțele cu aceste probleme atât de dificile, adevărate arcane ale minții?
[1]. S.Marcus, 1984, pg. 5-6.
[2]. Ordonarea paradoxurilor nu generează clase disjuncte două câte două și, desigur, nici clase exhaustive, luate împreună.
[3]. S. Marcus, 1984, pg. 6.
[4]. Cf. S. Marcus, 1984, pg. 167. Revin la finalul eseului meu la chestiunea transgresării limitelor și a aglutinării nivelurilor, pe care le prezint dintr-o perspectivă logică neclasică.
[5]. S. Marcus, 1984, pg. 6.
[6]. S. Marcus, 1984, pg. 172-173. […]